386 matches
-
gheață peste cărțile și ziarele lor. Silueta lui don Gustavo Barceló se contura lîngă geamurile unei galerii ce dădea spre grădina interioară a edificiului. În ciuda atmosferei aproape tropicale, librarul purta hainele sale obișnuite de țafandache, iar monoclul Îi lucea În semiîntuneric precum o monedă pe fundul unei fîntîni. LÎngă el am deslușit o figură Înveșmîntată Într-o haină de alpaca albă, care mi s-a părut a fi un Înger sculptat În cețuri. La ecoul pașilor mei, Barceló și-a Întors
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
magnat Îmbogățit prin tertipuri tulburi pe vremea revoluției industriale, fiica acestuia, o domnișoară din lumea bună pariziană, foarte citită și fină fiind, se Îndrăgostea de hoț. Pe măsură ce avansa Întortocheata poveste de amor, Împînzită de incidente frămîntate și de episoade În semiîntuneric, eroina deslușea misterul ce Îl determina pe enigmaticul protagonist, care nu-și dezvăluia niciodată numele, să orbească păpușile, descoperea o taină Îngrozitoare despre propriul ei tată și despre colecția lui de figurine din porțelan și se afunda În mod inevitabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
mele Îmbibate de ploaie nu degajau căldura dorită, m-au abandonat indiferente. Camera Clarei era situată În celălalt capăt al apartamentului, lîngă bibliotecă și sala de muzică. Pașii invizibili ai pisicilor mă urmau de-a lungul coridorului, În expectativă. În semiîntunericul intermitent al furtunii, apartamentul lui Barceló mi se părea cavernos și sinistru, diferit de acela pe care mă Învățasem să-l consider a doua mea casă. Ajunsei În partea din față a apartamentului, ce dădea spre piață. Sera lui Barceló
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
să cadă prin propria lor greutate. Mai erau cîteva ore pînă În zori și mai aveam de făcut un lucru Înainte să mă pot Întoarce acasă cu conștiința curată. Strada Arco del Teatro era tot acolo, abia o breșă de semiîntuneric. Un pîrÎiaș de apă neagră se formase În centrul străduței și pătrundea ca o procesiune funebră În inima Ravalului. Am recunoscut vechea poartă din lemn și fațada barocă la care mă condusese tata cu șase ani În urmă. Am urcat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
roman făcîndu-i cu ochiul și am repus la locul ei antologia lui Jovellanos, zidind astfel primul șir. Fără să mai zăbovesc, m-am Îndepărtat, călăuzindu-mă după crestăturile pe care le lăsasem pe drum. În timp ce străbăteam tuneluri de cărți prin semiîntuneric, fără voia mea am fost cuprins de o senzație de tristețe și descurajare. Nu mă puteam abține să mă gîndesc că, dacă eu, din pură Întîmplare, descoperisem un Întreg univers Într-o singură carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
sofa, cu ziarul pe piept. Am lăsat deșteptătorul pe masă, cu un bilet pe care scria „din partea lui don Federico: aruncă-l pe cel vechi“, și m-am prelins pe furiș spre camera mea. M-am Întins pe pat În semiîntuneric și am adormit gîndindu-mă la inspector, la Fermín și la ceasornicar. CÎnd m-am deșteptat, era ora două noaptea. M-am dus pe hol și am văzut că tata se retrăsese În camera lui cu deșteptătorul cel nou. Apartamentul era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
a părut că redescopeream o altă Barcelonă. Se crăpa de ziuă și un firicel de purpură sfîșia norii și se presăra pe fațadele micilor palate și ale marilor case senioriale care flancau bulevardul Tibidabo. Tramvaiul albastru se tîra alene prin semiîntuneric. Am alergat după el și-am izbutit să mă cațăr pe platforma din spate, sub privirile severe ale controlorului. Cabina din lemn era aproape goală. Doi călugări și o doamnă În doliu, cu pielea cenușie, se legănau adormiți În acel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
minusculă, fără duș și fără cadă, prin care pătrundeau tot soiul de arome, Începînd cu cele de bucătărie de la barul de jos și terminînd cu adierea țevilor și conductelor vechi de aproape un veac. Casa aceea zăcea Într-un perpetuu semiîntuneric, un balcon de Întunecimi susținut de niște ziduri scorojite. Mirosea a tutun negru, a frig și a absențe. Nuria Monfort mă privea În timp ce eu mă prefăceam că nu bag În seamă precaritatea locuinței sale. — Cobor În stradă să citesc fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
mai puțin grav e că Întîrzii cu plățile la cheltuielile asociației. Închipuiți-vă, vorbesc limbi străine și port pantaloni... Nu puțini mă acuză că țin În apartamentul ăsta o casă de toleranță. Altfel ar sta lucrurile... M-am bizuit că semiîntunericul Îmi ascundea roșeața. — Iertați-mă. Nu știu de ce vă povestesc toate astea. Vă fac să roșiți. — E vina mea. Eu am Întrebat. RÎse, nervoasă. Singurătatea emanată de femeia aceea ardea. — Dumneavoastră semănați un pic cu Julián, spuse ea dintr-o dată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
își întări, pentru sine, explicația, față de vâlva dimprejur. Milițianul și masele vigilente dispărură, de lângă el, de îndată ce Mircea se trezi în mașina cu ferestre asigurate de gratii, condusă de o uniformă kaki, între trei civili necunoscuți, adevărate arcane de taină în semiîntuneric. Recunoscu vocea, gesturile și imaginea lui Bobocică Ochi-Albi, imediat când acesta explodă în râsul lui aproape de catalepsie și în trosnelile căzăcești, repetate, cu palmele, pe propriile coapse: Vas'zică așa: chestia cu Scrisoarea către Tovarășu' a fost o simplă stratagemă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
de mantouri și pălării la care mă așteptam, așa că mi-e limpede că am greșit mortul. Dar e prea târziu să mă-ntorc și, în plus, am plecat special de acasă să particip la o îngropăciune. Chiar aproape de prag, în semiântuneric, o femeie în genunchi spală cu cârpa scândurile chioșcului. Fără să se ridice, împinge încetișor în față căldărușa. - Domnu’, dacă vrei prescură și lumânări, mai așteaptă, mai am de șters și de frecat, se-ncuibă mucegaiul, cât clor aș turna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1987_a_3312]
-
fată, poate că nu voi mai avea de ce să fiu geloasă, mă gândeam eu. În timp ce mie Îmi treceau toate acestea prin minte, Maestrul a coborât din pat și s-a Îndreptat spre sufragerie. Perdelele erau trase, și În cameră era semiîntuneric, cu toate acestea l-am zărit Îngenunchiat pe podea, căutând ceva. „Ce cauți acolo?“ l-am Întrebat. „Praful de sidef, aur sau argint. Asta caut. Aici trebuie să fi căzut.“ Așezat În genunchi, cu mâinile sprijinite de podea bâjbâia prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
pe locul corespunzător instrumentului la care cântă, Îl vede mișcând arcușul cu mâna dreaptă, vede mâna stângă, stângă dar nu mai puțin agilă 8 decât cealaltă, urcând și coborând de-a lungul corzilor, la fel cum ea Însăși făcuse În semiîntuneric, deși niciodată nu Învățase muzică, nici măcar cel mai elementar dintre solfegii, cel În măsura de trei pătrimi. Dirijorul Întrerupse repetiția, bătu cu bagheta În marginea pupitrului pentru a face un comentariu și a da un ordin, cere ca În partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
muzica. Fum, vedenii magnetice, mirosul arderii și al cenușii. Doar Tolea le vedea. Singur singur, ca un mort, și n-avea putere nici să clipească. Lumina camerei deveni violentă, ostilă. Stinse lumina. Se retrase de la fereastră. Camera se pacifică, parcă. Semiîntunericul moderase bezna dinăuntru și lumina din afară, într-un soi de complicitate acceptabilă. Cândva, când oare, se furișase prin ușă umbra fumurie. — Sunt Toma, ne cunoaștem. Sper că nu deranjez. Vocea cunoscută: dresată, politicoasă. Vocea delatorului, vocea nopții. — Citiți? Ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Însă a fost tare drăguț că m-a invitat. Unde aș mai găsi așa multe celebrități pe metrul pătrat... Îl văd că vine. —Daisy. Făt-Frumos se îndreaptă spre noi. Are niște dinți impresionant de albi, care strălucesc chiar și în semiîntuneric, iar pectoralii sunt foarte bine puși în evidență de puloverul strâmt și mă gândesc că ar trebui să purtăm genul acela de ochelari pe care ți-i dau la cinema pentru a profita de o imagine tridimensională. O îmbrățișează pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1970_a_3295]
-
blugi de culoare deschisă. Are un aspect foarte îngrijit. Ochii verzi capătă nuanțe gri, tenul e un pic bronzat (în Kew Gardens, probabil), iar părul e o claie de șuvițe blonde. Poartă două inele din argint masiv, care strălucesc în semiîntuneric pe degetele lui lungi. Altul mai bun n-aș fi putut găsi. Abia aștept să afle Patrick despre prietenul meu minune. Trag cu privirea la oglinda din spatele mesei. Arăt destul de bine, mi-am pus un trandafir în păr și m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1970_a_3295]
-
zice deodată: „Șase! Vine Zablău!”. Parcă ne-ar fi pălit cineva cu leuca în cap! Era unul dintre cei mai severi profesori din liceu. Să fugim n-avea rost, țigările degeaba le-am fi palmat că oricum le văzuse în semiîntunericul de după ora 9 seara, așa că ne-am tras fețele cât mai în umbră bâiguind în dodii despre lucrări pe șantier, adică vezi doamne, noi eram muncitori, nu elevi! A trecut Zablău de noi fără să ne arunce măcar o privire
Privind înapoi fără mânie by Gheorghe Bălăceanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91574_a_93568]
-
ai avut ce rata. . O rază de soare a intrat pentru câteva clipe printr-o spărtură a ,,ușii,,. Antoniu Întinde mâinile părând că vrea să și le Încălzească la ea, ca la un foc salvator. Raza s-a retras, lăsând semiântunericului să-și vadă mai departe de formele lui grotești. -Continuă , Îl Îndeamnă Kawabata. Împărțim de aproape cinci ani culcușul ăsta mizer și nu știu despre tine mai nimic. Ai 54 de ani, ești spurcat la gură cu mine, dar ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
nu puteam să-mi dau seama ce mă atrage la ea: vorbea mult, zâmbea, Îmi povestea despre familia ei, și, ceea ce m-a mirat, era faptul că parea că mă cunoște dintotdeauna. Pe inelarul mâinii stângi verigheta ei strălucea În semiântunericul barului, ca o steluță mișcătoare. Sportul Îi sculptase trupul, dându-i o elasticitate copilărească. Părul șaten, era strâns Într-o coadă de cal care se mișca dintr-o parte În alta, În funcție de mișcările capului, iar ochii erau cu adevărat fascinanți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
profilul nemișcat... Doar o mână a celui mai desăvârșit sculptor ar fi putut modela asemenea minune!... Rotunjimea sânilor tresălta odată cu respirația, iar șoldurile, de o frumusețe desăvârșită, se profilau amețitor... După un timp, șerpoaica a făcut lampa mică, rămânând în semiîntuneric. Lotrul abia putea respira de valul nebun al dorinței de a o avea, care îi ferecase sufletul și orice alt gând! Nu a putut face un pas până când lampa nu a fost stinsă... În acea seară, lotrul nu s-a
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
o ușoară mâncărime după care totul încetă. I se părea că toiagul face parte din el, că mâinile lui sunt acum mai lungi și că poate simți podeaua camerei cu ajutorul palmelor. Dintr-o dată, camera nu mai era deloc scufundată în semiîntuneric. O lumină gălbuie părea că izbucnește din lucrurile din jur. Vedea o mulțime de detalii care până atunci îi scăpaseră. Surprins, se întoarse spre Calistrat. Bătrânul rămăsese nemiș cat cu mâinile ridicate și privirile pierdute în gol. Avea gura întredeschisă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
irizație cafeniu-gălbuie, ca o aură ușoară. Numai în jurul capului, conturul luminos căpăta nuanțe roșietice. Îngrijorat și puțin speriat de ce se întâmplă, Toma se aplecă și lăsă toiagul din mână rezemat de lavița pe care stătuse la început. Totul redeveni normal, semiîntunericul domnea iarăși în încăpere, iar Calistrat își lăsă mâinile să cadă pe lângă corp. În podul palmelor, inspectorul încă mai avea furnicăturile acelea ușoare. Ei, cum e, simți ceva? îl întrebă el pe Cristian Toma. E foarte ușor, arătă acesta spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
straiele lui aspre, Calistrat era acolo. Boris îl vedea alunecând de sus în jos, ca și cum ar fi coborât de pe versantul vertical. Știa că acest lucru era imposibil, scutură iarăși din cap clipind repede, convins că nu vede bine. Umbrele și semiîntunericul îi jucau feste. Acum, sprijinit în nelipsitul toiag, bătrânul stătea nemișcat cu fața spre masivul stâncos. Privea țintă spre gaura ce se deschidea în munte, părând a o examina cu atenție. Cum oare ajunsese acolo? Cum sărise gardul dar, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
era o barieră naturală, pe care el, Boris Godunov, o considerase de netrecut. Nu pusese pe nimeni de pază în partea aceea, așa încât, pe acolo venise Calistrat. Fără îndoială că se folosise de o frânghie ca să coboare iar el, în semiîntunericul din zori, nu o observase. Mâine se va duce pe platou și, în mod cert, o va descoperi bine ascunsă într-o crăpătură dintre stânci. Desigur că așa se petrecuseră lucrurile, altă explicație logică nu exista. Acum era mult mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
aruncată pe jos și încă mai lumina slab. Felinarele agățate de pereți în galerie aruncau o lumină palidă, pierzându-se în depărtare. Hotărî să stingă lanterna sa și așteptă câteva clipe, ghemuit la pământ, ca să i se obișnuiască ochii cu semiîntunericul. În afară de zgomotul apei ce curgea, nu se mai auzea nimic. Șinele vechi luceau slab în lumina ce răzbătea din galerie. Porni apoi mai departe, încordat ca un arc. Ajuns la intrare, se lipi de perete, ascultând atent orice sunet ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]