630 matches
-
și aceste revărsări (imagini) pătrund în sufletul îndrăgostitului (transcendența care coboară doar cât să-i facă pe cei doi să se recunoască definitiv; această recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să-i facă pe cei doi să se recunoască definitiv; această recunoaștere este datorată și se însoțește cu theia mania. Nu se întâmplă același lucru cu erosul socratic nici la Xenofon, și nici la Platon (și, încă, nici la Eschine Socraticul în fragmentul 11 din Alcibiade). Socrate, spune Vlastos, este, în eros, calm, echilibrat, vesel, glumeț și, mai cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu seamă, „cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă de angoasă în erosul de tip socratic. Foarte „socratic” argumentul lui Vlastos: Socrate, când spune că „nu știe nimic”, nu vorbește serios (căci el este, totuși, cel mai înțelept!), deși vorbește serios (căci nu știe nimic dintre acelea care nu l-au preocupat încă, dar de îndată ce îl
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cu tot dinadinsul întreg la minte”. Adevărat că Alcibiade vede zei sub masca lui Socrate, sub masca silenului vede statui divine și „belșug de cumpătare” înlăuntrul lui, prin urmare - sophrosyne. Nici vorbă de angoasă în erosul de tip socratic. Foarte „socratic” argumentul lui Vlastos: Socrate, când spune că „nu știe nimic”, nu vorbește serios (căci el este, totuși, cel mai înțelept!), deși vorbește serios (căci nu știe nimic dintre acelea care nu l-au preocupat încă, dar de îndată ce îl vor preocupa
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
atracție, conform raționamentului anterior. Conchide Vlastos: „în sensul curent al dragostei pederaste, Socrate nu iubește pe Alcibiade și nici pe vreun altul din tinerii pe care-i urmărește. Dar în celălalt sens al verbului eran din doctrina și practica erosului socratic, el îi iubește”. De aceea Alcibiade ajunge să spună, exasperat: „nu știu cum să mă mai descurc cu omul acesta” mereu sucit și care „zice tot timpul că nu știe nimic. Așa îi place lui să se arate”. Numai că Alcibiade nu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a spus (Robin) că Phaidros precizează gândirea lui Platon asupra iubirii prin strategii adiacente (nemurirea sufletului, în cazul de față). Există chiar un paralelism în desfășurarea dialogurilor: „discursurile-martor” din Banchetul sunt corelate în Phaidros cu discursul lui Lysias și critica socratică a acestui discurs. Brès vorbește în acest loc de „soluția platoniciană la problema iubirii” și o vede în trecerea de la iubire la Logos, de la contemplația iubirii (Banchetul) la logica iubirii (Phaidros). Mai întârzii aici asupra unui ultim aspect, unul tehnic
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
urmei, că îl pune pe Socrate în postura eroului. Că eroul moare, e deja altă poveste, o altă problemă de care nici măcar Platon nu mai este vinovat. Cert este că Socrate știe să reziste ispitei și tocmai acesta este erosul socratic. E aici un lucru de reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu pustia
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aici un lucru de reținut care îl avantajează pe Platon. El intuiește că atunci când Dumnezeu alege pe cineva, îl duce mai întâi în pustie. Așa s-a întâmplat cu Isus și așa se întâmplă cu Socrate și cu pustia. Pustia socratică este, în scenariul platonician, afara cetății, așa cum se petrec lucrurile în Republica și Phaidros, așa cum se întâmplă lui Platon însuși când se pune pe sine în și sub condiția pustiului încă de la începutul Legilor (unde Atenianul - un străin!, adică Platon
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
că un asemenea suflet ar râvni la un contact homosexual numai din dorința de experiențe plăcute și considerate normale printre atâtea altele. Ne-am obișnuit prost să legăm pe Platon de Socrate. Prost, spun, pentru că Platon „n-a fost nicidecum socratic; mai degrabă, avant la lettre, Socrate platonic”. Și, prin parafrază, propun ca pe mormântul lui Platon să scrie un epigrafist, într-un fel ironic, să scrie, zic: „aici doarme un arhitect fără noroc, care i-a omorât pe cei pe
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Platon, și nu vreau să seduc, ci să (mă) reduc (erotic). Platon, politica și spiritul „totalitarismului estetic” Sorin Borza Motto: „Cu toate că admir o seamă de lucruri din filosofia lui Platon, și nu doar din părțile ei pe care le consider socratice, ci mult dincolo de acestea, nu mi-am propus aici să adaug încă unul la nenumăratele omagii aduse geniului său” (K. R. Popper) Pentru cei mai mulți dintre noi, întâlnirea cu Platon rămâne, într-o formă sau alta, un exercițiu inițiatic. Gânditorul care
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
trei mențiuni ale cuvântului sunt păstrate la Aristofan (Viespile, 174; Păsările, 1211; Norii, 449). Demostene (Filipica I) folosește eirōneia când vizează pe aceia care mint pentru a scăpa de datorii. Definiția, cumva, clasică a ironiei în sensul actual, inclusiv cel socratic, o datorăm lui Quintilian, Institutio Oratorica, IX, 2, 44: „ironia este tropul prin care se sugerează contrariul a ceea ce se spune”. Platon însuși numește eirōn pe sofist („imitatorul prefăcut” - Sofistul, 268a) și eirōnikon - sofistica ignobilă. Cf. Republica, 337a. Cf. Gorgias
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Cf. Gregory Vlastos, op.cit., pp. 40-45. Autorul, cartezian în expunere, se vede nevoit a opera cu această distincție după ce observă că diferența este confundată, și încă de nume mari: Dover și Foucault. Cf. ibidem, p. 40. Vezi Phaidros, 251a. Erosul socratic e de recunoscut în relația dintre William din Baskerville și novicele benedictin Adso. Iată ce spune Adso în „Prolog”: „este dat tinerilor să se lege de un bărbat mai în vârstă și mai înțelept nu numai din pricina farmecului vorbirii și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
lui Dumnezeu, celălalt ca să respecte legea cetății. Apologeții și Părinții Bisericii (Iustin, Clement, Tațian, Origen, Tertulian, Arnobius, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Augustin, Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, și nu am făcut nici măcar o selecție!) alătură, explicit sau nu, onomastica socratică (și platoniciană - dar nu numai prin participare, ci și prin diferență) celei cristice (e cu totul semnificativ că în perioada aceasta Aristotel lipsește. Nu cu totul, dar nu mai puțin semnificativ). Augustin, de pildă, îl ignoră și, în contrapartidă, spune
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
aceea să execute și el ceea ce vedea la alții. Montaigne dorea ca preceptorul să aibă grijă să nu așeze nimic în capul copilului prin autoritate, ci să-l facă să gîndească. Fiecare cunoștință trebuie învățată numai prin efort propriu. Metoda socratică trebuia să o înlocuiască pe aceea tradițională, în care numai profesorul era activ. Profesorul trebuie să facă elevul să discearnă singur asupra lucrurilor, să-l determine să facă cercetări proprii, uneori ajutîndu-l, alteori lăsîndu-l să se descurce singur. Orice cunoștință
by IZABELA NICOLETA DINU [Corola-publishinghouse/Science/974_a_2482]
-
educație corespunzătoare în domeniul ITului. Educatorul, profesorul viitorului, trebuie să-și asume rolul de formator, de stimulare a creativității elevului, de stimulare a capacităților sale intelectuale, prin modelarea cu grijă a deprinderilor pe care fiecare individ le posedă, folosind metoda socratică a „moșitului”, a descoperirii unicității individului într-o diversitate extraordinară de personalități, pentru că numai astfel o societate poate evolua, prin descoperirea posibilităților individuale puse în slujba dorințelor comune ale societății, creându- se o armonie socială deosebită, la care fiecare
Particularităţi ale dezvoltării resurselor umane în învăţământul preuniversitar by Maria Iftimie () [Corola-publishinghouse/Science/1819_a_92274]
-
se află; iar acum, cu câtă generozitate varsă lacrimi pentru mine! Dar, haide, Criton, să-i dăm ascultare. Dacă este pregătită, să aducă cineva otrava. Iar de nu, s-o pregătească cel care este însărcinat cu aceasta". În înțelepciunea sa socratică, Socrate oferă un tribut naturii paradoxale - și literare - a omului ca om și călău (Asta dacă literatura scapă cu adevărat de teoria critică, așa cum sugerează Mark Edmunson atunci când spune că literatura "se opune încercărilor de a fi explicată" [31]. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
din concluzie: el nu poate avea pretenția epistemologică de a trage concluzii despre starea unei țări sau a locuitorilor săi. Mai curând poate doar să ni le sugereze prin prezența acelui funcționar fascist și meschin care îl șantajează. Asemeni întrebării socratice, suntem lăsați să ne întrebăm ce va aduce cu sine viitorul neconcludent, doar pe baza unui singur exemplu. Hemingway nu insistă asupra subiectivității în măsura în care o fac mulți alți practicanți ai jurnalismului literar; totuși, aceasta iese în evidență din cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
păcate, un manifest creștin despre valorile familiei, redactat cu inteligență și afecțiune, continuă să lipsească din bibliotecile căminelor, abuzate verbal și sonor în fiecare sfârșit de săptămână. Ca mărturisitori creștini, am dezertat de la datoria de a vorbi cu o pricepere socratică argoul adolescenților care navighează frenetic pe Internet 2. Tiparele lingvistice în care Biserica își confecționează astăzi discursul e în măsură să-i enerveze și pe cei mai silitori studenți la Litere. „Păsăreasca popească” și limba tinerilor de rând trăiesc două
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
curs de patristică, etică sau dogmatică? De asemenea, ar fi esențial ca studenții să-și poată alege un tutore pentru întrevederi periodice cu caracter formativ. Un proiect mare este un proiect care te poate transcende - un fapt care îți supraviețuiește socratic. Fără patos, fără flacără, fără un dor profund nutrit în întâlnirea dintre maestru și ucenic, paideia creștină se încheie într-un apogeu scolastic al autoreferențialității. Atât profesorul, cât și studentul declară starea de necesitate în aseitate. În locul participării la expresia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
exprimă înțelepciunea unui mythos imemorial, ci întrucât crede în ierarhizarea ontologică a cosmosului. La Platon, dialogul exersat ca dialectică devine emblema filozofiei care depășește sfera privată a conversației. (Aceasta și pentru că limbajul este probabil singurul sistem semiotic autotelic.) Între culpabilizarea socratică a scriiturii (Phaidros, 274 b-e) și prostituarea rostirii în cazul sofiștilor, Platon a preferat dialogul ca gen literar capabil să reproducă protocoalele ascunse ale gândirii. Toată maieutica și efortul anamnezei depindeau de buna însușire a regulilor dialogului, practicat ca joc
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
filozoful are conștiința propriei ex-centrări în raport cu „esențialul”; cel lipsit de disciplina gândirii temeiurilor se va crede mereu vrednic să stea în centrul scenei din marele teatru al lumii. „Centrul” însă este invizibil și atopic, origine și sens ale ființei. Maieutica socratică înfățișează omul, dar mai ales tânărul ca pe un proiect. Sensul vieții nu se preia mimetic, de-a gata, ci se descoperă spontan, în fulgurații colocviale și tăceri voluntare. Dialogul autentic nu are un set limitat de întrebări sau răspunsuri
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
legitima pasiunea bibliofilă. Inspirat de teologii alexandrini, Henri de Lubac prefera să descrie creștinismul nu ca pe o religie a Cărții, ci ca pe o religie a Cuvântului. Scolasticii au început să vorbească despre arhitectonica gândirii. Improvizația dialectică de tip socratic și retorica rafinată în protocoalele politice și ecleziastice bizantine și-au pierdut prestigiul. Începând cu secolul al XIII-lea, le-a luat locul obsesia pentru perfecțiunea geometrică a expunerii. Austeritatea argumentației de tip logic putea compensa cu greu lipsa de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
partituri pe care inteligența creștină să le interpreteze într-o genuină căutare a adevărului. Rare sunt ocaziile în care universitari cu asumată afiliere eclezială dezbat cu aplomb doctrine economice, idei politice, teme filozofice, ipoteze istoriografice, curente artistice. Lipsesc: instituția seminariilor socratice, pledoaria sistematică pentru o elită reprezentativă, proiectele federatoare capabile să întărească conversația dintre rațiune și credință. Întâlnești puține colocvii cu semnificative contribuții teologice la discuția despre: sensul universității, binele comun, natura capitalului în epoca globalizării, religie și democrație, dispariția țăranului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
chiar era de nevoie numai ca să fixeze pe ea Archaeus" (Eminescu: 2011, II, 316). Vom realiza, ca o paranteză introductivă, studiul comparativ al variantelor definiționale pentru alegorie, în ideea de a ne apropia lectura lui [Archaeus] ca pe un dialog socratic despre intertextualitate. Figură macrostructurală de tip complex. În mod tradițional, este privită ca o suită de metafore, deci de figuri microstructurale.[...] Ea consistă din a ține un discurs despre subiecte ab stracte (intelectuale, morale,psihologice,sentimentale, teoretice), oferind pentru aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
ori el. Asta e-ntrebarea..." (Eminescu: 2011, II, pp. 313-315). De la o întrebare despre Archaeus la alta, curge suita nu de metafore, ci de alegorii mai mici, imagini care fac inteligibil ceva atât de abstract. Este utilizată, către finalul dialogului socratic, inclusiv ideea de poveste, nucleu intratextual relevant, cu atât mai mult cu cât filiația lui depășește opera și trece în biografia poetului. O regăsim în Sărmanul Dionis, ca și în varianta Umbra mea, ca un mod de petrecere a timpului
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]