636 matches
-
ce va fi atribuită divinității) se regăsește alături de cea a particularului; justiția egalitară sau cea distributivă, alături de justiția corectoare sau de cea punitivă. Meritoriu pentru filosofia lui Aristotel, și aici, este faptul că, deși în acord cu Platon în ceea ce privește condamnarea sofiștilor, care înțeleg justiția drept "ceea ce este util celui mai puternic", optează nu pentru o dreptate determinată de obiectivitatea ideii de bine, ci pentru specificitatea actului de justiție, determinată de modurile variate în care poate fi concepută o constituție anume. Relativismului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
este util celui mai puternic", optează nu pentru o dreptate determinată de obiectivitatea ideii de bine, ci pentru specificitatea actului de justiție, determinată de modurile variate în care poate fi concepută o constituție anume. Relativismului realist și chiar cinic al sofiștilor, care acuzau justiția de convenționalism, i se opune Platon, prin susținerea legăturii de netăgăduit dintre justiție și binele ideal. Pe de altă parte, Aristotel propune fenomenul, experiența, componenta naturală și componenta legală a justeței politice, pentru înțelegerea și proiectarea politicului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
demonstrației și al discursului "iconoclast". Desconsiderarea imaginației și, implicit, a întregii rețele de imagini care organizează planul simulatoriu al realității are la bază, printre altele, și diferența dintre dēmiourgós (Timaios 29d-30c), meșteșugarul divin, și cel uman, care produce cópii, eikōnes (Sofistul 267a). "Metafora" Patului, în Politeía (596a-598d) este suficient de complicată în sine ca să nu pună probleme de interpretare: tâmplarul care realizează obiectul fizic, după originalul creat de meșteșugarul divin, realizează o eikōn față de eídos. Abia această eikōn este
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
care realizează obiectul fizic, după originalul creat de meșteșugarul divin, realizează o eikōn față de eídos. Abia această eikōn este originalul pentru pictor, ceea ce creează o problemă legată de chiar statutul "originalului" (ce este el, de fapt?). Inadvertențele se complică în Sofistul (256c-d), unde demiurgul nu produce eíde-le, ci obiectele naturale din lume, în timp ce produsele sale mimetice ar fi doar umbrele și tot ceea ce este miraj; în Timaios (30c-31b), el nu produce nici măcar ideile preexistente, ci doar lumea ar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
raportului dintre meșteșugarul divin, cel uman (admis în schema socială a pólis-ului ideal) și artist (exclus, dacă arta sa se dovedește înșelătoare și deformantă spiritual). Problema de fond poate să fie, ca și în cazul acuzației aduse "democrației" sofiștilor, tot una de situare polemică a lui Platon față de discursul filosofic al acestora și față de retorica lor, creatoare a unui discurs politic "verosimil și probabil" (deci dezavuat). Nu intenționez să reduc chestiunea inadvertențelor cu privire la imagine la una cu semnificație politică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cu semnificație politică sau la o problemă de înfruntare "profesională", în clasa filosofilor; ar însemna să simplificăm diversele probleme spirituale până la a le reduce la cadrul lor istoric. Dar este importantă și identitatea interlocutorului lui Socrate, care, atunci când este un sofist, provoacă o atitudine polemică vehementă, chiar cu anumite inconsecvențe. Cu metafora Patului, Platon creează o ierarhie a celor trei ipostaze: nivelul realului divin, nivelul realului uman și cel imitativ−artistic (sau sofistic) sau al i-realului imaginii, al non−existentului
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
elaborează cu sprijinul imaginii și al simbolului. Exigența de adevăr a vremii sale impune la Platon o perspectivă morală asupra mímēsis-ului în relație cu interpretarea critică a imaginilor. În discuția purtată asupra conceptului, lumea inteligibilă devine parádeigma lumii sensibile. În Sofistul, mímēsis este o artă (téchnē), diferită de meșteșugul demiurgului (256b); în schimb, în Politeía, noțiunea are un pregnant caracter etic, atunci când, în analogia Liniei (509d-511e), deja comentată, se face diferența între o realitate "adevărată" și una mimetică: epistēmē
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Liniei (509d-511e), deja comentată, se face diferența între o realitate "adevărată" și una mimetică: epistēmē are ca obiect al revelației "originalele", pe când ființa mimetică poate fi cunoscută doar prin opinii, prin dóxa, așadar într-un mod incomplet și inferior. În Sofistul însă, problema ontologică se schimbă radical: imaginea copiază o realitate în funcție de ceea ce trebuie să perceapă privitorul; este chiar asemănarea cu realitatea, în timp ce aparența asemănării cu realitatea este în sine iluzorie, magică (precum sofistica) și înșelătoare. Apariția terțului exclus, opinia (sau
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
trebuie să perceapă privitorul; este chiar asemănarea cu realitatea, în timp ce aparența asemănării cu realitatea este în sine iluzorie, magică (precum sofistica) și înșelătoare. Apariția terțului exclus, opinia (sau non-existentul - în raționamentul sofistic), primejdioasă, ajunge să fie teoretizată și acceptată în Sofistul de către Platon însuși. Dacă arta discursului sofistic amenință dreapta opinie a cetățeanului, arta lui Homer, în schimb, pentru că menține unitatea întregului, a imaginarului politic grec așa cum îl propune chiar viziunea lui Platon, e admisă printre bunurile cetății (ceea ce nu se
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
de aprehensiunea intuitivă, apar ca o prezență nefiltrată, dar rămân mai curând intelectuale, nu imaginative (Peters 175-84)39. Într-un comentariu anterior asupra unor observații făcute de Platon în legătură cu imaginația, am amintit diferența dintre imaginația icastică și cea iconică. În Sofistul (235a-236c), se subliniază distanța, din interiorul artei de a produce imagini (eídōlopoïetica), dintre tehnica icastică și imitația alterată, care vine din tehnica fantastică, ce produce iluzia asemănării. Diferența nu se mai regăsește în același fel la Aristotel. În cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
același timp o legătură organică cu conținutul concret senzorial, plastic-corporal al intuițiilor originare" (Dicționar de filozofie, 1978: 222). Reprezentanții filozofiei naturii îl concepeau ca "imagine" (Leucip, Democrit). Unii eleați, dintre care Parmenide conferă conceptului de eidos accepțiunea de esență perceptibilă. Sofiștii, cum ar fi Protagoras, i-au atribuit pe lângă sensul tradițional și unul logic-formal, de noțiune specifică. Platon (Platon, Dialoguri, 2010) considera lucrurile concret determinate ale lumii materiale imagini sensibile care copiază un prototip (eidos). Eidos însemna forma pură în raport cu care
[Corola-publishinghouse/Science/84964_a_85749]
-
de sorginte augustiniană că cruzimea față de animale este reprobabilă numai dacă are consecințe asupra oamenilor. Ideea de natură ca physis a vechilor greci este revigorată de romantici. Deși conceptul grecesc are o ambiguitate recunoscută încă de Aristotel, sensul în care sofiștii opun pe physis lui nomos, acela de opoziție între natură și convenție, capătă în gândirea romantică conotații precise ce vizează autenticitatea naturii și capacitatea ființei umane de a se raporta la aceasta prin artă. Contextul romantic este, desigur, mult mai
[Corola-publishinghouse/Science/84952_a_85737]
-
public la Atena pentru că mesajul său a fost considerat de esență atee), în 411 î.Hr. a fost acuzat și obligat să părăsească orașul. A murit, potrivit tradiției, într-un naufragiu în drum spre Sicilia. Este considerat cel mai bătrân dintre sofiști (erau dascăli profesioniști, deci plătiți, care răspândeau cunoștințe filosofice) cunoscut ca profesor de retorică și dezbatere, activități spirituale deosebit de prețuite în viața socială a Greciei antice. Scrieri. Este autorul a numeroase lucrări de retorică, etică, drept, filosofie și gramatică. Se
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
controversei. Despre luptă * Despre științe. Despre stat * Despre starea primordială a lucrurilor. Despre lucrurile din Hades * Despre faptele greșite ale oamenilor. Precepte * Discuții contradictorii Învățături. Majoritatea ideilor sale ne sunt cunoscute din lucrarea Dialogul Protagoras scrisă de Platon în care sofistul grec este principalul personaj. Gândirea sa este relevată de asemenea în opera lui Aristotel, a lui Sextus Empiricus și a lui Diogene Laertios. * Educația se realizează în principal prin stăpânirea artei retoricii. Aceasta permite oamenilor să se pronunțe credibil și
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
autorul celebrului aforism: Omul este măsura tuturor lucrurilor, și a celor care există precum există, și a celor care nu există, precum nu există. Din perspectivă socială, formula lui Protagoras afișează concepția sa cu privire la rolul omului în reglementarea raporturilor sociale. Sofistul grec susține astfel ideea potrivit căreia măsura justeței legislației este dată de hotărârile luate de oameni în urma unor dezbateri desfășurate în adunări,, dezbateri care vor da rezultate așteptate pentru că, după cum afirma Protagoras, "toți oamenii au simțul justiției". Bibliografie Aristotel, Metafizica
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
natură și ipostază, în special a celei de-a doua (care desemnează existența autonomă, kath’heauto), așadar la teologia unirii ipostatice, alții (ca M. Richard) au insistat asupra aspectelor detestabile ale personalității acestui scriitor, iar D. Stiernon îl califică drept „sofist mai degrabă decât filosof (în sensul originar al celor doi termeni)”, aservit școlii sale teologice. Până și importanța origenismului său este evaluată în mod diferit; o serioasă opoziție a întâmpinat oricum propunerea lui D.B. Evans de a descifra antropologia lui
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
vorbește Sever de Antiohia și care sunt menționate și în epistolar (Contra grecilor, II, 137, 228; Scurt discurs despre inexistența destinului: III, 253), sunt probabil tot scrisori, prima neidentificată sau pierdută, iar a doua identică poate cu III, 154 (către sofistul Harpocrates). În seria alfabetică a apoftegmelor se găsesc șase sentințe ale lui Isidor extrase din scrisorile sale. Bibliografie. Epistolarul în PG 78. Studii: A.M. Ritter, Isidore de Péluse, DSp VII/2, col. 2097-2103; A. Schmid, Die Christologie Isidors von Pelusium
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
n.m. D.Ș.] nu poate fi redusă la un fenomen modern; este, dimpotrivă, unul european în mod distinct. Deși este adevărat că principiul legitimării în Atena sau Roma Antică se fundamenta pe un apel la tradiție și la zei, filosofii, sofiștii și juriștii au învățat să pună în discuție, în grade variate, această formă de legitimare. Pentru mulți gânditori antici locul legitimității unui tip de societate nu putea fi văzut într-un apel la ceva aflat în afara societății. Mai mult, ar
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
această obiecție metodologică se adaugă critica antinomiilor rațiunii practice la Platon și Aristotel. Milbank identifică în etica celor doi filozofi atenieni un proiect fundaționist incapabil să integreze diferența culturală, ceea ce „pare să fie în mod special cazul lui Platon, în Sofistul”1. Chiar și atunci când țintesc dreptatea sau armonia, „virtuțile grecești” sunt modelate de mitul dominant al eroismului bazat pe etica sacrificiului, cărora li se propune - din partea creștină - ontologia păcii bazată pe etica iubirii. Dacă deconstrucția eticii lui Platon este relativ
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
evolua în două direcții: ca o concepție etică, arătând felul în care oamenii trebuie să-și trăiască viața în societate, și ca o ontologie generală. Etica lui Platon a venit ca o reacție față de relativismul valoric sau axiologic susținut de sofiști, pentru el valorile fiind independente, obiective, având o existență în sine. În Dialogul Gorgias, de pildă, Platon susține că omul are poate decide care va fi scopul ultim al acțiunilor sale în viața lui: Plăcerea sau Binele, afirmând, totodată, că
by Constantin Crăiţoiu [Corola-publishinghouse/Science/1063_a_2571]
-
extraordinare idealuri și aspirații vrednice de un orator desăvârșit. Se pare că Ioan a fost <<norocos>> în ceea ce privește prieteniile și alianțele<footnote John Heston Willey, Chrysostom: The Orator (Men of Kingdom), Unknown Rinding, New York, 1906, p. 40. footnote>. Acest bine cunoscut sofist Libaniu trăia în Antiohia, acest oraș fiind și locul lui de naștere. A studiat la Atena iar tinerețea și-a petrecut-o la Constantinopol și în Nicomidia. Ca student în retorică și în greaca veche nu avea rival. Într-adevăr
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
al stilului antic atic și e drept că uneori pare mai preocupat de formă decât de substanță în lucrările sale. Era primul retor și oratorul oficial al orașului și reprezentantul său în ocaziile speciale. Ținea mult la titulatura sa de sofist. Sfântul Vasile și Sfântul Grigorie de Nazianz l-au întâlnit pe Libaniu la Atena, și primul dintre ei a studiat chiar sub îndrumarea sa<footnote Bruno H. Vandemberghe, Saint Jean Chrysostome et la Parole de Dieu, Les Editions de Cerf
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
audiența sa este atrasă, de fapt, nu atât de rafinamentul doctrinelor și ale moralei, cât de însuflețirea retoricii. Îi încântă pe ascultătorii săi prin subtilitățile sale, prin gesturi și intonație, prin figurile de stil care atunci făceau parte din repertoriul sofiștilor ce aveau mult succes ca oratori. Elocvența Sfântului Ioan Gură de Aur contrastează puternic cu cea a sofiștilor, aceasta datorându-se sincerității și profunzimii celor spuse de sfânt, ideilor exprimate cu o surprinzătoare claritate a limbajului, fapt ce trădează un
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
Îi încântă pe ascultătorii săi prin subtilitățile sale, prin gesturi și intonație, prin figurile de stil care atunci făceau parte din repertoriul sofiștilor ce aveau mult succes ca oratori. Elocvența Sfântului Ioan Gură de Aur contrastează puternic cu cea a sofiștilor, aceasta datorându-se sincerității și profunzimii celor spuse de sfânt, ideilor exprimate cu o surprinzătoare claritate a limbajului, fapt ce trădează un studiu atent al principiilor aticiste. Nu de puține ori Sfântul Ioan a făcut observații înțelepte asupra metodelor de
Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) – Mare dascăl al lumii şi Ierarh. Studii academice comemorative by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/171_a_156]
-
fără a ocupa loc și a oferi spațiul care se apropie cel mai mult cu cel de cilindru, determinându-ne a vedea în el o Inteligență supremă care le-a dotat din instinct. Dar aici, vin acești înțelepți moderni, acești sofiști fastuoși, umflați de pretenție arogantă, și ne spun că viespile fac celulele lor cilindrice lăsând spații intermediare, pierzând teren, și că, dacă albinele au ajuns a face hexagoane, este pentru că, strângându-se unele peste altele, ajung să ia ele însele
by Miguel de Unamuno; [Corola-publishinghouse/Science/1089_a_2597]