557 matches
-
decît să îi amplifice deriva, colorînd-o strident și grotesc. În pragul nebuniei definitive, el are halucinația Domnului cu servieta, ale cărui cuvinte de spaimă („am venit să-mi dai partea mea”, amintind finalul nuvelei caragialiene În vreme de război) „dansează” suprarealist - inclusiv tipografic (v. punerea în pagină experimentală, cu literele zigzagate). Un text mai puțin comentat de exegeza anterioară anului 1990 este „Victoria sălbatecă“, proză publicată în foileton în numerele din 1927. Ov.S. Crohmălniceanu (care așază proza scurtă a lui Vinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Șoimaru, pe Fondane și pe Ion Minulescu”. Tot în nr. 64, Marcel Iancu îi ia un interviu Hélènei Krà, căreia „îi incumbă toată partea creatoare a nouei edituri Simon Krà, avantgarda librăriei franceze”. Interlocutoarea enumeră cîteva succese de public ale suprarealiștilor: „Cele mai mari succese le datorăm însă tinereții. „Manifestul Surrealist“ a lui Breton și Ariane de Ribemont d’Essaignes sînt epuizate. Deuil p. Deuil par Desnos, o revelație. Horace Pirouelle de Philippe Soupault și Il était un boulangére de Benjamin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
într’o bună zi să facem cunoscut Franței și «spritul românesc» în care am mare încredere fiindcă... Trebue să vă spun că noi, Francezii, vindem cele mai multe cărți în România”. În faza ei „artistică”, revista Contimporanul a prezentat destul de atent manifestele suprarealiștilor, a recenzat al doilea manifest suprarealist al lui Breton, a publicat în original (v. nr. 57-58, aprilie 1925) Declarația de la 27 ianuarie 1925 a grupului suprarealist francez (despre caracterul revoluționar „total” al mișcării) și scrisoarea deschisă adresată de suprarealiști lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
manifestele suprarealiștilor, a recenzat al doilea manifest suprarealist al lui Breton, a publicat în original (v. nr. 57-58, aprilie 1925) Declarația de la 27 ianuarie 1925 a grupului suprarealist francez (despre caracterul revoluționar „total” al mișcării) și scrisoarea deschisă adresată de suprarealiști lui Paul Claudel, pe atunci ambasador al Franței în Japonia; răspunzînd unui interviu acordat de poetul Odelor în Il Secolo, reprodus în revista Comoedia din 17 iunie 1925, care taxa dadaismul și suprarealismul de „pederastie”, textul scrisorii se remarcă prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
profunzimea problematică a romanului. Eliade însuși va fi prezent ulterior în paginile Contimporanului cu o proză scurtă („Visul“, în nr. 78), într-o perioadă în care Vinea se arată tot mai preocupat de onirism, divinație și alte marote comune deopotrivă suprarealiștilor și noilor spiritualiști. Dar Eliade, Noica și Sandu Tudor nu sînt singurii membri ai „tinerei generații” care publică la Contimporanul. Vreme de aproape un an, Mihail Sebastian semnează regulat în ultima pagină a revistei o rubrică de „impresiuni” foarte liberă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
reconsidera mai tîrziu poziția). Într-un interviu-surpriză acordat la Paris lui Ilarie Voronca și publicat în Integral, anul III, nr. 12, aprilie 1927 („Marchez au pas, Tristan Tzara parle à Integral“), ex-liderul dadaist se delimitează de adeziunea la comunism a suprarealiștilor (care, la rîndul lor, îl respinseseră), pledînd pentru „revoluția permanentă a spiritului”, în numele unui anarhism egotist. Comunismul e calificat, fără menajamente, drept „nouă burghezie” dogmatic-academizantă: „Comunismul este o nouă burghezie, plecată de la zero, revoluția comunistă este o formă burgheză de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
prin artă. Drept urmare, foarte curînd, apare sentimentul insatisfacției față de caracterul anarhic, obscur al avangardismului și al suprarealismului, ineficiente în planul acțiunii sociale. Nici Sașa Pană, nici Stephan Roll, nici Sernet sau mai tînărul Miron Radu Paraschivescu nu erau propriu-zis niște suprarealiști. Adeziunea lor la principiile noului curent era mai curînd conjuncturală, superficială, mimetică: un mod (printre altele) de a fi subversivi politic la adăpostul „obscurității” artistice. Din această dilemă nu se putea ieși decît într-un singur fel: tăind nodul gordian
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
dintre foiletoniștii de prim-plan ai vremii) și, în fine, perspectiva unui critic din „noua generație”, singurul susținător entuziast al avangardei autohtone (Lucian Boz). Fiecare dintre ei reprezintă, în epocă, o excepție. Nu am avut în vedere opiniile emise despre suprarealiștii din anii ’30-’40 (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Constantin Nissipeanu, Gherasim Luca), ci doar comentariile dedicate „primei avangarde” și, mai ales, condițiile care au facilitat asimilarea critică a noilor orientări „extremiste”, „periferice” în raport cu canonul epocii. Prima teză de doctorat din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
vedere ale artiștilor expresioniști de la Gîndirea, ale „primitiviștilor” moderni, ale lui Ion Vinea și Marcel Iancu, Lucian Blaga și Ion Barbu. „Absurditatea” alăturărilor din capitolul „Dadaiști, suprarealiști, hermetici” al Istoriei... apare astfel pe deplin motivată. Ca și încadrarea în „grupa suprarealiștilor” a prozei mateine, dacă vedem în Suprarealism acea „lumină rembrandtiană” (prețuită de Ion Barbu) sau Stimmung-ul din pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico... În definitiv, ceea ce-i apropie pe Tzara, Urmuz, Ion Vinea, Mateiu Caragiale, Ion Barbu sau Geo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Vlad, Craiova, 1993, pp. 888-889). Urmuz apare însă ca un autor solar, de tip clasic, la care „divagația morbidă a spiritului este exclusă”. Prozele sale vădesc o „luciditate” amuzantă, care nu pierde niciodată controlul și care (spre deosebire de dicteul automat al suprarealiștilor „gravi” și „lirici”) produce rîsul. Cum? Prin „calambururi de esență sofistică” manifestate prin relațiuni „absurde și totdeodată cu aparențe de corectitudine”. Criticul rămîne însă mereu la suprafața textului. Apropierea „jovialității” lui Urmuz de fumismele lui Alfred Jarry și Charles Cros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
un construct retrospectiv, pus în circulație de către mitografii avangardiști ai lui Urmuz. În studiul introductiv la antologia Avangarda în literatura română (Ed. Minerva, București, 1983, p. 19-29), Marin Mincu reia aceeași idee: „Metoda scriiturii urmuziene o premerge pe aceea a suprarealiștilor, folosind dicteul automat avant la lettre, ca și combinările aleatorii” (p. 19). Dar, ca și la G. Călinescu, afirmația inițială este imediat corectată: „...asocierile de limbaj, foarte naturale în modul articulării lor, dovedesc că autorul avea o armătură estetică foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
corectată: „...asocierile de limbaj, foarte naturale în modul articulării lor, dovedesc că autorul avea o armătură estetică foarte avansată pentru timpul său, nelăsîndu-se în voia purului hazard, cum se întîmpla în cazul dicteului suprarealist” (ibid.). Să înțelegem de aici că suprarealiștii nu ar fi avut o „armătură estetică avansată pentru timpul lor”? Sau că Urmuz ar fi un „textualist” en herbe, mai „avansat”, deci, decît suprarealiștii? Discursul lui Mincu este, de fapt, un tipic discurs de (auto)legitimare teoretică: prin Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
purului hazard, cum se întîmpla în cazul dicteului suprarealist” (ibid.). Să înțelegem de aici că suprarealiștii nu ar fi avut o „armătură estetică avansată pentru timpul lor”? Sau că Urmuz ar fi un „textualist” en herbe, mai „avansat”, deci, decît suprarealiștii? Discursul lui Mincu este, de fapt, un tipic discurs de (auto)legitimare teoretică: prin Urmuz, criticul pare a încerca să acrediteze ideea unui „protocronism” al avangardei istorice românești și, totodată, al unei moderații „experimentaliste” (și ea, avant la lettre...), în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Angelo Guglielmi. Într-un articol din Revista de istorie și teorie literară nr. 4/1983 - și reluat în volumul Singura critică - despre șansele exportului de literatură română, Mircea Martin notează, în trecere, faptul că „am avut în Urmuz un suprarealist (bineînțeles, ignorat) înainte de suprarealism” („Proiecte utopice”, în vol. Singura critică, Editura Cartea Românească, București, 1986, p. 55). Pe urmele lui Nicolae Balotă, în Arca lui Noe III (capitolul „Arghezi & Urmuz”), Nicolae Manolescu face o apropiere creditabilă între literatura urmuziană și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și astfel arta e ruinată în însăși celula ei constitutivă (...). E inutil să mai spunem cît de departe e Urmuz, numai prin acest fapt, de programul de investigație abisală pe care și-l propuneau și pe alocuri îl și realizau suprarealiștii, după cum e inutil să mai notăm că modul rece și elaborat al scrisului său e la antipodul modului spontan al dicteului automat” (Semne și repere, Ed. Cartea Românească, București, 1971, p. 306). În opoziție cu cei care văd în Urmuz
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
înșel văzînd în scrierile acestui mare precursor al antiliteraturii o mascată apologie a poeziei, înțeleasă în structura ei muzicală”. În traducere engleză, absurdul apare ca un principiu „producător” al operei, nu doar ca simplu „efect”, iar caracterul kafkian și cel suprarealist, oniric, sînt mai bine puse în evidență, deși altminteri Urmuz rămîne un „cerebral”, un ironist lucid care știe să „solemnizeze bufonul”. În schimb, atributele ținînd de sfera ironicului se estompează mult prin traducere. Prin urmare, caracterizarea lui Urmuz ca „precursor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pe atunci socrul lui Victor Brauner. Ilarie Voronca îl va „populariza” pe autorul „Fuchsiadei” într-o conferință la Sorbona iar Mihail Cosma/Claude Sernet îi va traduce în limba franceză „fabula” „Cronicari”. În timpul unei călătorii la București (iunie 1933) a suprarealistului francez Léon Pierre Quint, autor al unor microromane asemănătoare schițelor urmuziene, Sașa Pană îi înmînează acestuia un exemplar din opera lui Urmuz: „discuția s-a centrat un timp și asupra unor Jarry, Kafka, cu care scrisul lui Urmuz se înrudește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
unor curente precum abstracționismul, Dadaismul, Suprarealismul, literatura absurdului, lettrismul ș.a.m.d. (de ex.: dacă Brâncuși, Urmuz, Tzara, Ionesco sau Isidore Isou sînt prezentați drept precursori/inițiatori ai diferitelor „isme” europene, Gellu Naum va fi valorizat, după 1990, ca „ultim suprarealist” - așa cum Mihai Eminescu însuși fusese „ultimul mare romantic european”, iar capodoperele decadentismului românesc - Remember și Craii de Curtea-Veche ale lui Mateiu I. Caragiale - au fost elaborate și, mai ales, publicate la mult timp după epuizarea europeană a curentului...). Un alt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
la o extraterestră viziune, pînă la o exaltare În care ochii sticloși pierd contururile, aruncă În lături decorațiile, scuipă peste frecătura mulțumită a mîinilor”... Voronca Împinge În felul acesta spre ultimele limite o stare de spirit tipic romantică, reactualizată de suprarealiști. Printr-o particulară forță a tensiunii („neliniștii”) lăuntrice, el aspiră, ca și aceștia din urmă, la permanentizarea inspirației, la realizarea unei neîntrerupte reverii, a unei stări de grație care să permită - ca să folosim expresia blagiană - o „supremă intimitate cu Totalul
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
suprema contopire cu cosmosul - În cea mai autentică tradiție romantică și... suprarealistă. Căci și pentru Voronca frumusețea nu poate fi - ca să preluăm un calificativ al lui André Breton - decît „convulsivă”, iar dimensiunea ontologică a poeziei, atît de frecvent evidențiată de suprarealiști, este și pentru el o adevărată obsesie. Și nu trebuie neglijată, pe de altă parte, nici atmosfera românească a deceniului al treilea, marcată - nu numai În interiorul avangardei - de căutarea „autenticității”, a „experienței”, a „trăirii” ori a „aventurii”, pe un fundal
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
revoltei inițiale. Căci nu pentru a se instala comod și definitiv În universul imaginar scrie poetul, și nu pentru a decanta din realitatea dată sau a descoperi, dincolo de ea, o frumusețe imuabilă, absolută. Esteticul și literarul - negate În principiu de suprarealiști - trebuie să cedeze locul poeziei (la Voronca, „poemului”) ca „activitate a spiritului” (cum se exprima André Breton), ca tensiune vitală, trăire, implicare Într-un raport mereu inedit cu exteriorul, conjugare a realului cu imaginarul, capabilă să genereze „scînteia revelatoare”. Totul
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
pentru că este transcendentalmente liber”, iar „imaginarul este În fiecare zi acel «ceva» concret către care existentul e depășit”. Altfel spus, „imaginarul reprezintă În fiecare clipă sensul implicit al realului”, orice conștiință care imaginează menține lumea ca fond neantizat al imaginarului”. Suprarealiștii - și Ilarie Voronca merge În sensul lor - rămîn mereu deosebit de sensibili față de acest statut al imaginarului, menținînd foarte vie conștiința rupturii („neantizării”), pe de o parte, iar pe de alta exaltînd promisiunile conținute În actul „depășirii” În imaginar a „existentului
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
parte - impulsul de a interveni În ordinea stagnantă a realului, În sensul dinamizării, „deschiderii”, transformării sale. Bucuria „Îngăduită” de a surprinde metamorfozele universale Își găsește complementul necesar În actul transgresării prin verbul poetic, a ceea ce, neîngăduit fiind („le terrible interdit” suprarealist etc.) se opune ca obstacol social, natural ori subiectiv. Amintita obsesie a deschiderii vizează, În ultimă instanță, realizarea Între ființele și obiectele lumii a unei situații de „vase comunicante”, a unei depline transparențe și permeabilități. În fața multiplelor Înfățișări ale Închiderii
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
Voronca a traversat, cum am constatat, o Întreagă experiență modernistă și avangardistă, Învățînd desigur mai ales de la futuriști („spune-mi repede totul, În două cuvinte” - cerea Marinetti Într-un manifest), constructiviști („expresia plastică, strictă și rapidă a aparatelor Morse”) și suprarealiști (prin care reia definiția imaginii dată de Pierre Reverdy mai Înainte, dar adaptînd-o la „fundamentele constructiviste” al momentului). Versurile din Restriști arată Însă că Încă În acea fază neosimbolistă a Începuturilor poetul manifesta un gust aparte pentru imagine (exemplul cel
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
nu e total, spontaneitatea aparentă ascunde adesea exercițiul rafinat-manierist al artificiului asociativ, iar motivarea punerii În relație nu cere Întotdeauna eforturi neobișnuite. Nu-i vorbă că, În chiar cazul acelei „métaphore filée”, În care Michael Riffaterre vede un procedeu tipic suprarealist al semiozei, arbitrarul poate fi În cele din urmă redus printr-o considerare atentă a sintaxei ce leagă seria metaforică de contextul secvenței; iar pe de altă parte, multe dintre imaginile suprarealiștilor celor mai notorii ca Breton și Eluard, sînt
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]