KorAP: Find »[drukola/base=tranzitivitate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...16 >

378 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

clase de verbe care nu erau diferențiate în Teoria Standard, iar, pe de altă parte, că existența tranzitivelor impersonale fără argument extern demonstrează că tranzitivitatea trebuie separată de agentivitate. Bowers (2002: 210−211) arată că există o legătură fundamentală între tranzitivitate și pasivizare. Aparenta absorbție a Cazului acuzativ din structurile pasive englezești este determinată de faptul că Tr poate fi realizat prin trăsături φ sau prin morfemul pasiv -en, dar nu prin amândouă deodată. Dacă Tr se realizează prin trăsături φ

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pentru ideea că absența Acuzativului nu se corelează cu absența formei pasive. Formele verbale pasive sunt, în profunzime, tot tranzitive, și deci sunt distincte structural de inacuzative. Posibilitatea de pasivizare nu este determinată de Cazul acuzativ în sine, ci de tranzitivitate. Bowers (2002: 214) susține că existența pasivelor inergative demonstrează că proprietatea de tranzitivitate este independentă de prezența argumentului extern. Concluzia autorului este că tranzitivitatea are un conținut ireductibil, asemănător ca statut cu predicația, categorie sintactică centrală a limbilor naturale. Predicația

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbale pasive sunt, în profunzime, tot tranzitive, și deci sunt distincte structural de inacuzative. Posibilitatea de pasivizare nu este determinată de Cazul acuzativ în sine, ci de tranzitivitate. Bowers (2002: 214) susține că existența pasivelor inergative demonstrează că proprietatea de tranzitivitate este independentă de prezența argumentului extern. Concluzia autorului este că tranzitivitatea are un conținut ireductibil, asemănător ca statut cu predicația, categorie sintactică centrală a limbilor naturale. Predicația și tranzitivitatea sunt noțiuni esențial relaționale, cu observația că prima este obligatorie, iar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
structural de inacuzative. Posibilitatea de pasivizare nu este determinată de Cazul acuzativ în sine, ci de tranzitivitate. Bowers (2002: 214) susține că existența pasivelor inergative demonstrează că proprietatea de tranzitivitate este independentă de prezența argumentului extern. Concluzia autorului este că tranzitivitatea are un conținut ireductibil, asemănător ca statut cu predicația, categorie sintactică centrală a limbilor naturale. Predicația și tranzitivitatea sunt noțiuni esențial relaționale, cu observația că prima este obligatorie, iar cea de-a doua, facultativă. 4.2. Abordări semantice În această

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2002: 214) susține că existența pasivelor inergative demonstrează că proprietatea de tranzitivitate este independentă de prezența argumentului extern. Concluzia autorului este că tranzitivitatea are un conținut ireductibil, asemănător ca statut cu predicația, categorie sintactică centrală a limbilor naturale. Predicația și tranzitivitatea sunt noțiuni esențial relaționale, cu observația că prima este obligatorie, iar cea de-a doua, facultativă. 4.2. Abordări semantice În această secțiune, voi prezenta două aspecte legate de interpretarea semantică a verbelor inacuzative: pe de o parte, rolurile tematice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Gruber 1965, Jackendoff 197253). Autoarele menționează că, de obicei, rolurile Temă și Pacient sunt asociate cu argumente realizate ca obiect direct. Unii cercetători consideră aceste roluri ca fiind interșanjabile și nu fac distincție între ele. Alți cercetători definesc Pacientul (în legătură cu tranzitivitatea) ca fiind entitatea afectată într-un eveniment, adică entitatea care își schimbă starea. Tema se referă la entitatea care se mișcă într-un eveniment de tip mișcare sau la entitatea localizată într-un eveniment de tip localizare; în sens larg

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
funcționale). Acesta era capabil ca, în momentul în care citea o listă de cuvinte, să distingă între itemii funcționali și cei lexicali. În listă au fost incluse, pe lângă itemii funcționali, 125 de verbe (25 de verbe inacuzative fără alternanță de tranzitivitate și 50 cu alternanță de tranzitivitate, 25 de verbe tranzitive și 25 intranzitive) în forma "nudă". Subiectul a făcut greșeli numai în cazul verbelor inacuzative (și nicio astfel de greșeală în cazul celorlalte verbe), pe care le-a confundat cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
momentul în care citea o listă de cuvinte, să distingă între itemii funcționali și cei lexicali. În listă au fost incluse, pe lângă itemii funcționali, 125 de verbe (25 de verbe inacuzative fără alternanță de tranzitivitate și 50 cu alternanță de tranzitivitate, 25 de verbe tranzitive și 25 intranzitive) în forma "nudă". Subiectul a făcut greșeli numai în cazul verbelor inacuzative (și nicio astfel de greșeală în cazul celorlalte verbe), pe care le-a confundat cu categorii funcționale. Experimentul a confirmat ideea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a relației noncanonice dintre structura argumentală și S-Structură. Froud ajunge deci la concluzia că inacuzativele sunt predicate verbale care au fost modificate prin adjoncționarea lexicală a unui centru funcțional care schimbă structura argumentală. În cazul inacuzativelor cu alternanță de tranzitivitate, adjoncționarea centrului funcțional este facultativă. Acest experiment infirmă ideea lui Reinhart, conform căreia inacuzativele care nu au variantă tranzitivă sunt generate în Lexicon ca inacuzative "înghețate" (operația de reducere aplicându-se anterior argumentului extern). Faptul că subiectul a făcut mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ideea lui Reinhart, conform căreia inacuzativele care nu au variantă tranzitivă sunt generate în Lexicon ca inacuzative "înghețate" (operația de reducere aplicându-se anterior argumentului extern). Faptul că subiectul a făcut mai puține greșeli în cazul verbelor cu alternanță de tranzitivitate decât în cazul celor inacuzative fără alternanță dovedește că inacuzativele sunt tranzitive în Lexicon. Analiza transcrierilor spontane ale aceluiași subiect l-a condus pe Froud la concluzia că în sistemul subiectul afazic, unele inacuzative (de exemplu, appear 'a apărea') acceptă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
dovedește că inacuzativele sunt tranzitive în Lexicon. Analiza transcrierilor spontane ale aceluiași subiect l-a condus pe Froud la concluzia că în sistemul subiectul afazic, unele inacuzative (de exemplu, appear 'a apărea') acceptă pasivizarea. 5. ALTERNANȚA CAUZATIVĂ Fenomenul alternanțelor de tranzitivitate a fost observat pentru prima dată de Jespersen (1927: 332−333)93. O discuție mai detaliată apare la Fillmore (1970)94, care are în vedere comportamentul diferit al verbelor din limba engleză hitt 'a lovi' și break 'a se rupe

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
77) observă că alternanța cauzativ/incoativ a făcut obiectul multor studii despre interfața dintre semantica lexicală, morfologie și sintaxă. 5.1. Probleme terminologice, definiții Alternanța cauzativă a fost discutată în mai multe studii, în contextul mai larg al alternanțelor de tranzitivitate. 5.1.1. Pană Dindelegan (1972a: 50−51) prezintă situațiile de neutralizare sintactică în structura de suprafață, în absența unei modificări în forma verbului de la Fillmore (1968): obiectul direct devine subiect (a), instrumentalul devine subiect (b), locativul devine subiect (c

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
incoativ este derivat morfologic din perechea cauzativă. Matsuzaki (2001: 2) arată că perechile ergative sunt caracterizate printr-o schimbare în structura argumentală, numită alternanță ergativă, iar, la alți autori, alternanță cauzativă (Haspelmath 1993100, Levin și Rappaport Hovav 1995), alternanță de tranzitivitate (Hale și Keyser 1987101), alternanță inacuzativă (Kiparsky 1998). Levin și Rappaport Hovav (2005: 2) arată că fenomenul numit alternanța cauzativă, anticauzativ sau alternanța cauzativă/incoativă este un subiect dezbătut în teoria realizării argumentelor, unul dintre scopurile acestei teorii fiind să

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Something worries Max 'Max se îngrijorează'/'Ceva îl îngrijorează pe Max'. 5.2. Explicații pentru existența fenomenului 5.2.1. Dixon (2000: 62)104 identifică nouă trăsături semantice la care sunt sensibile construcțiile cauzative: (a) legate de verb: stare/acțiune, tranzitivitate; (b) legate de entitatea asupra căreia acționează cauza: control asupra situației cauzate, voința sau dispoziția cauzei de a realiza evenimentul cauzat, afectarea entității de către evenimentul cauzator; (c) legate de cauză: acțiunea directă sau indirectă a cauzei, intenția (rezultat accidental sau

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
A FACE] CAUZĂ [A DEVENI stare]. Verbele cu cauză internă sunt predicate monadice, iar verbele cu cauză externă sunt predicate diadice, care au drept argumente participantul pasiv și cauza externă. Autoarele arată că nu există cauză externă fără variație de tranzitivitate. În engleză, multe verbe de schimbare de stare care acceptă alternanța sunt deadjectivale (pentru că multe adjective descriu stări). Proprietățile permanente, spre deosebire de cele temporare, nu pot fi cauzate extern. Levin și Rappaport Hovav (1995: 98) observă că distincția între verbele cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
direct. Autoarea preia de la Tenny (1994) ideea că există o legătură puternică între telicitate și obiectul direct, aspectul fiind implicat în interfața Lexicon−Sintaxă și demonstrează cu date din neerlandeză, valabile pentru toate limbile germanice, că telicitatea are nevoie de tranzitivitate. 5.2.8. Embick (2004a: 139) arată, în cadrul oferit de MD, că faptul că anumite verbe intră în alternanțele de tranzitivitate, iar altele nu implică cunoștințe enciclopedice, adică e legat de diferențele semantice dintre rădăcini. 5.3. O unitate lexicală

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
interfața Lexicon−Sintaxă și demonstrează cu date din neerlandeză, valabile pentru toate limbile germanice, că telicitatea are nevoie de tranzitivitate. 5.2.8. Embick (2004a: 139) arată, în cadrul oferit de MD, că faptul că anumite verbe intră în alternanțele de tranzitivitate, iar altele nu implică cunoștințe enciclopedice, adică e legat de diferențele semantice dintre rădăcini. 5.3. O unitate lexicală sau mai multe? Direcția derivării Dacă ideea că cele două verbe care participă la alternanța cauzativă reprezintă unități lexicale distincte (indiferent

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
conectare se aplică participantului pasiv indiferent dacă este proiectat sau nu în sintaxă cauzatorul. 5.3.1. Cauzativizare Analiza de tip cauzativizare este cea tradițională, dar apare și în unele studii recente. Lyons (1995 [1968]: p. 393−417) investighează relația tranzitivitate−ergativitate pornind de la exemplele: (a) The stone moved ' Piatra s-a mișcat' (b) John moved 'John s-a mișcat' (c) John moved the stone 'John a mișcat piatra'. Autorul arată că între enunțurile (a)−(c) există o relație "ergativă": subiectul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aplică în cazul pasivelor și al construcțiilor medii la nivel sintactic funcționează la nivel lexical pentru formarea ergativelor (apud Matsuzaki 2001: 115). Alexiadou și Anagnostopoulou (2004: 116−118) arată că morfologia proiecției Voice este asociată cu detranzitivizarea în alternanțele de tranzitivitate (cum este și alternanța cauzativă). În greacă, anticauzativele sunt formate pe baza vDEVENI/ REZULTAT, care încorporează un grup adjectival, un VoiceP sau o construcție posesivă. În multe limbi, morfologia asociată cu detranzitivizarea este prezentă la membrul intranzitiv al alternanței; această

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o semantică explicită a acestei clase de verbe din limba italiană și să analizeze consecințele sintactice ale aplicării analizei sale. Punctul de pornire îl constituie observația că noțiunea de "argument opțional", folosită în multe studii pentru a explica variațiile de tranzitivitate (de tipul: verbul tranzitiv affondare 'a scufunda' are un rol extern opțional, deci perechea sa intranzitivă va fi inacuzativă; verbul mangiare 'a mânca' are un rol intern opțional, deci perechea lui intranzitivă va fi inergativă) este puțin înțeleasă și insuficientă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ca predicate inergative, pe când verbele corespunzătoare funcționează ca predicate inacuzative. Prin urmare, adjectivul și verbul au structuri argumentale diferite, apartenența la clasa verbului sau la clasa adjectivului nefiind un simplu fapt de morfologie flexionară. Cinque arată că alternanțelor verbale de tranzitivitate, de tipul (a) le corespunde un fenomen asemănător, sistematic, în domeniul adjectival (b): (a) Il capitano affondò la nave ' Căpitanul a scufundat vasul' La nave affondò ' Vasul s-a scufundat' (b) Gianni è certo/sicuro [che verrò] 'Gianni e sigur

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aplicarea acestor teorii are rezultate convergente, diferit fiind accentul pus pe una sau pe alta dintre laturile fenomenului inacuzativității. Un subiect controversat în lingvistica actuală îl constituie alternanța cauzativă, discutată în secțiunea 5. în contextul mai larg al alternanțelor de tranzitivitate. După trecerea în revistă a problemelor terminologice și conceptuale, am prezentat diferitele explicații care au fost oferite pentru existența acestui fenomen, dintre care niciuna nu pare să se potrivească perfect la situația din limba română, în care nici schimbarea de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pasiv este predicativ. 3.1. Pentru fenomenul selecției auxiliarului au fost formulate mai multe explicații. Wilmet (1998: 322−323) este de părere că alegerea auxiliarului avoir 'a avea' sau être 'a fi' în franceză este legată de topicalizare și de tranzitivitate; verbele tranzitive active selectează întotdeauna avoir. Borer (1994: 26) observă că selecția auxiliarului nu e sensibilă la telicitate/agentivitate, ci la prezența unui nominal obiect. Van Valin (1990, apud Mackenzie 2006: 118) a formulat următoarea generalizare pentru italiană: Selecția auxiliarului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
avea' este selectat atunci când predicatul intranzitiv nu are niciuna dintre proprietățile D, T, St. Reanalizând aceste propuneri, Mackenzie (2006: 140−141) arată că morfologia participială nu blochează externalizarea rolului tematic al subiectului. Selecția auxiliarului 'a fi' nu este legată de tranzitivitate, ci de verbele al căror participiu exprimă o stare rezultativă. Mackenzie (2006: 141) subliniază că posibilitatea selecției ambelor auxiliare de către același verb este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice, unde 'a fi' era selectat fără o

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Comportamentul atipic al verbului a avea a fost remarcat și în studii românești de tip istoric - Graur (1960) - și de tip sintactic - Pană Dindelegan (2003: 106; și 2008a [2005a]: 345), care îl așază pe a avea pe prima treaptă de tranzitivitate slabă, pentru că acceptă testul dublării complementului direct (O am pe bunica la mine), dar nu și testul pasivizării (*Bunica este avută la mine). Niculescu (2008: 234) arată că verbul a avea < lat. habeo, -ere provine dintr-o rădăcină indo-europeană *ghabh

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]