365 matches
-
sprijină folosirea alfabetului chirilic, periclitată de cea a alfabetului latin, și promovează înlocuirea împrumuturilor în creștere din limba engleză cu cuvinte sârbești. Aceasta secțiune tratează succint principalele aspecte fonologice, fonetice și prozodice ale limbii sârbe. Limba sârbă are cinci foneme vocalice: Consoanele limbii sârbe sunt în număr de 25: Observații: Observații: Când două consoane, una surda și una sonoră ajung în contact prin adăugarea la un cuvant a unei desinențe sau a unui sufix, ori prin formarea unui cuvânt compus, prima
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
doilea se repetă în seria următoare, în așa fel încât aceasta este formată dintr-un vers nou și altul aparținând seriei precedente. Fiecare din strofe este urmată de un refren care trebuie sa fi fost cântat în cor. Rimă este vocalica: Cântecele de dragoste și influența provensala Începând din secolul al XII-lea, trubadurii și menestrelii din Provența (sudul Franței) pratică la curțile Italiei, Franței, Aragonului și a altor țări, o poezie lirica ce, prin finețea ei psihologică, prin fluenta, gingășia
Literatura portugheză () [Corola-website/Science/308701_a_310030]
-
exact, firește, întocmai, negreșit, de bună seamă, fără îndoială, categoric, absolut, corect" etc. Propoziția negativă se distinge prin negarea predicatului, în limba română cel mai adesea cu cuvântul negativ "nu", acesta având varianta fonetică "n-" înaintea unui cuvânt cu inițială vocalică. "Nu" este o negație suficientă, adică nu mai este nevoie de alt cuvânt pentru a realiza propoziția negativă. Locuțiunea conjuncțională "fără să" este o pseudonegație suficientă. Folosibile facultativ în aceeași propoziție cu o negație sau o pseudonegație suficientă, mai sunt
Propoziție gramaticală () [Corola-website/Science/309934_a_311263]
-
practicat intuitiv de vorbitori care stăpânesc cel puțin două idiomuri (dialecte și/sau limbi). În sensul cel mai restrâns, un diasistem poate fi stabilit la nivelul unui singur sistem de trăsături ale unui idiom dat. Weinreich dă ca exemplu fonemele vocalice. De exemplu, date fiind două varietăți ale idiomului cu sisteme identice din cinci vocale, /i/, /e/, /a/, /o/ și /u/, diasistemul respectiv poate fi reprezentat prin formula: formula 1, unde 1 și 2 sunt varietățile de limbă, // delimitează diasistemul, iar ≈ reprezintă
Diasistem () [Corola-website/Science/304983_a_306312]
-
și în alte cuvinte decât cele în care este normat în croată. Exemple: Căderea consoanei /l/ la sfarsitul formei de nominativ singular a substantivelor masculine după /o/ este comună cu standardul sârbesc: "șo" ( "șo", "sol") „sare”. În unele graiuri, grupul vocalic "ao", prezent, de exemplu, la sfârșitul formei de masculin singular a participiului activ al verbelor, se reduce la "a", iar în alte graiuri la "o": "reka șam", respectiv "reko șam" vs. "rekao șam" „am spus”. Aceste fenomene sunt limitate teritorial
Limba muntenegreană () [Corola-website/Science/305074_a_306403]
-
limbile de origine. Acestea nu fac parte din inventarul de foneme de bază ale limbii române, dar le menționăm aici pentru că apar în cuvinte încetățenite, iar vorbitorii instruiți le folosesc ca atare: Diagrama de mai jos arată cele șapte foneme vocalice ale limbii române (și cele două vocale rare), clasificate după gradul de deschidere a cavității orale, gradul de anterioritate a locului de articulare și caracterul labial/nelabial (rotunjit/nerotunjit). Statutul semivocalelor în limba română este un subiect controversat, unii autori
Fonologia limbii române () [Corola-website/Science/304927_a_306256]
-
transcrise fonologic , respectiv , unde semnul , numit "jonctură silabică", obligă pronunțarea în aceeași silabă a sunetelor. O astfel de echivalare are însă dezavantajul că trebuie să introducă de asemenea un mod de a deosebi perechi de cuvinte în care aceleași sunete vocalice formează diftongi ascendenți și descendenți, precum "știucă" și "știu", pentru a arăta care este vocala purtătoare de accent și care este semivocala. La sfîrșitul unor cuvinte românești precum "rupi", "moși", "dormi", "bani" vorbitorii nativi percep existența unui sunet separat, întrucîtva
Fonologia limbii române () [Corola-website/Science/304927_a_306256]
-
În fonetică, armonia vocalică este un fenomen de asimilare care constă în tendința de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
de uniformizare a vocalelor unui cuvânt prin dobândirea de către ele a unei anumite trăsături sau a unor anumite trăsături. Este caracteristică unor limbi precum cele fino-ugrice (maghiara, finlandeza, estona etc.) și cele turcice (turcă, kazahă etc.). În limba maghiară, armonia vocalică se realizeză în primul rând după apartenența vocalelor la două categorii, în funcție de locul lor de articulare: vocale anterioare ("i, í, e, é, ö, ő, ü, ű") și vocale posterioare: "a, á, o, ó, u", "ú". Majoritatea cuvintelor, în principal cele
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
sau "ű". Un asemenea sufix este cel care corespunde prepozițiilor din limba română „la, spre”: "ember" „om” → "emberhez „la om”, "anya" „mamă” → "anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
la, spre”: "ember" „om” → "emberhez „la om”, "anya" „mamă” → "anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
anyához, dar "föld" „pământ” → "földhöz" „la pământ”. Acestea sunt cazurile cele mai generale, existând și altele, regulile armoniei vocalice fiind destul de complexe și existând și excepții (vezi Fonologia limbii maghiare. Armonia vocalică). În finlandeză, regula cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
cea mai generală a armoniei vocalice se referă la vocalele din aceleași categorii ca în maghiară: "ä, ö, y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
y" (anterioare) și "a, o, u" (posterioare), dar "e" și "i", deși sunt anterioare, sunt neutre din punctul de vedere al armoniei vocalice, putând apărea în același cuvânt cu vocale din ambele categorii. Un exemplu de aplicare a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure”, "talo" „casă” → "talossa „în casă”. În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
a regulii armoniei vocalice este cu desinența care corespunde prepoziției „în” din română. Aceasta are variantele "-ssä" și "-ssa", prin urmare: "metsä" „pădure” → "metsässä „în pădure”, "talo" „casă” → "talossa „în casă”. În turcă de asemenea, vocalele se împart în privința armoniei vocalice în anterioare și posterioare, iar vocalele se armonizează după prima din cuvânt. De pildă, pluralul formându-se cu sufixul având variantele "-ler" și "-lar", cel al următoarelor cuvinte este: "ev" „casă” → "evler „case”, "at" „cal” → "atlar „cai”.
Armonie vocalică () [Corola-website/Science/305680_a_307009]
-
În fonetică, vocala cvasiînchisă semiposterioară rotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în unele limbi vorbite. Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este (litera grecească Ω micșorată și răsturnată). În limba română acest sunet nu există, cel mai mult apropiindu-se de vocala închisă posterioară rotunjită . Nu există un simbol
Vocală cvasiînchisă semiposterioară rotunjită () [Corola-website/Science/305840_a_307169]
-
aceluiași fonem, fără distincție semantică, și percepute de vorbitorii acelor limbi ca fiind unul și același sunet. ele cele mai evidente sînt chiar sunetele limbii respective, așa cum sînt ele percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20 consonantice și 4 semivocalice. Acest set situează limba română printre limbile cu un număr mediu de foneme. Extremele se consideră a fi limba vorbită de populația "Pirahă" din Brazilia cu doar 10 foneme în total, și limba "! Xóõ" din
Fonem () [Corola-website/Science/314008_a_315337]
-
e influențat de copilăria petrecută în mediul urban din Israel. În câteva din creațiile sale, stilul tinde spre abstract și poezie, folosind elemente întâlnite în cărți de rugăciune sau în vechi tractate, cu rânduri scurte, spații largi, paragrafe numerotate, punctuație vocalică (ca în poezii), explicații de cuvinte străine, addende, ilustrații cu desene și fotografii etc. Cărțile sale nu au întotdeauna o intrigă obișnuită sau o intrigă propriu zisă. Apreciat de critica israeliană și internațională (inclusiv de magazinul american „New Yorker”) ca
Yoel Hoffmann () [Corola-website/Science/313886_a_315215]
-
Gestalt" („formă”), "sztuka" < "Stück" („piesă, artă”). În prezent, limba engleză este sursa cea mai importantă de neologisme, în special din domeniul informaticii. Dintre celelalte limbi, cele mai multe împrumuturi au provenit din cehă, franceză, gotă, italiană, latină, maghiară, rusă și ucraineană. Sistemul vocalic al limbii poloneze este foarte simplu, conținând doar șase vocale orale și două vocale nazale. De altfel, poloneza, cașuba și polaba sunt singurele limbi slave care au păstrat vocale nazale existente în protoslavă. Toate vocalele poloneze sunt monoftongi. În trecut
Limba poloneză () [Corola-website/Science/296627_a_297956]
-
care a fost în trecut rămâne distinct în grafie ca ó. Până în secolul al XIX-lea, s-a scris é, iar - á, dar aceste litere au ieșit din uz. Sistemul consonantic al limbii poloneze este mult mai bogat decât cel vocalic. Se caracterizează prin serii de consoane africate și palatale, care au apărut după patru palatalizări în limba protoslavă, plus două care au apărut în poloneză și bielorusă. Retroflexele și africatele sonore sunt adesea notate cu digrame. Consoanele palatale (cunoscute în
Limba poloneză () [Corola-website/Science/296627_a_297956]
-
54% dintre suedezi au considerat că "rikssvenska" a fost varietatea pe care ar prefera să o folosească un vânzător în timpul conversației telefonice, iar câteva răspunsuri au inclus și dialectele "gotländska" sau "skånska". Dialectele suedeze au ori 17 ori 18 foneme vocalice, dintre care 9 lungi și 9 scurte. Asemănător celorlalte limbi germanice, majoritatea vocalelor lungi sunt împerecheate din punct de vedere fonetic cu una dintre vocalele scurte, astfel încât cele două vocale au o calitate similară, dar vocala scurtă fiind puțin mai
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
Sistemul consonantic al spaniolei medievale este bine păstrat în limba ladino, pentru că aceasta a devenit limbă separată înaintea schimbărilor prezentate mai sus. Spaniola are cinci vocale care pot apărea atât în silabe accentuate cât și în neaccentuate. De asemenea, sistemul vocalic al spaniolei conține șase diftongi descendenți și opt ascendenți. Adițional, în vorbirea rapidă, vocalele în hiat devin diftongi sau, când reprezintă același sunet, fuzionează împreună. Nazalizarea fonetică poate să aibă loc atunci când o vocală precede o silabă cu consoană nazală
Limba spaniolă () [Corola-website/Science/296859_a_298188]
-
limba română fiind relativ ușor de asimilat. (Prin comparație vorbitorii nativi de limba engleză și chineză au de depus un efort relativ mare în această direcție.) Trebuie acordată atenție vocalei u și semivocalei w, consoanelor diferite de cele românești, alungirii vocalice, stopului consonantic, accentului muzical al cuvintelor și nu în ultimul rînd intonației frazelor. Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române, este relativ ușor de stăpînit datorită caracterului ei regulat. Lipsa articolelor, genurilor și numărului la substantive
Limba japoneză () [Corola-website/Science/296903_a_298232]
-
dar conține sensul [[semantică|semantic]]. Consoanele "š-r-b", de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, "s-r-q", „a fura”, "‘-k-l", „a mânca” etc. Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri [[vocală|vocalice]] și a unor [[morfem|afixe]] (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradițional, gramaticienii arabi au folosit rădacina "f-‘-l", „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în [[limba arabă clasică|araba
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
dual foarte limitat (se mai folosește doar la [[substantiv]]e, iar întrebuințarea acestei forme nu mai este cerută în toate circumstanțele). De asemenea, aproape toate [[dialect]]ele au pierdut "tanwīn"-ul, (marca nedeterminării în limba arabă) și pasivul intern sau vocalic. Un factor de diferențiere a [[dialect]]elor este influența limbilor vorbite înainte în zonă, care au asigurat un numar semnificativ de cuvinte noi, și care au influențat uneori chiar și pronunția sau topica; oricum, un factor mult mai semnificativ pentru
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]