3,549 matches
-
un nume. În cele din urmă, mariajul a rămas fără copii. Marie Émilie a locuit la palatul din Meudon, unde a imitat-o pe soția morganatică a regelui, Madame de Maintenon, purtându-se ca o regină la curte și primind duci și diplomați străini. După decesul Delfinului în 1711, s-a retras. Marie Émilie a murit în 1732 la Paris "universal respectată pentru virtuțile sale".
Marie Émilie de Joly de Choin () [Corola-website/Science/325072_a_326401]
-
-lea sub conducerea regelui Radulf I. Către sfârșitul aceluiași secol, părți din Thuringia au trecut sub dominația saxonă. În timpul majordomului franc Carol Martel și a Sfântului Bonifaciu ("apostolul germanilor"), thuringienii au devenit din nou supuși ai francilor, fiind guvernați de duci franci având reședința la Würzburg, către sud. Autoritatea ducilor de Thuringia s-a extins sub Carol Martel și asupra unor părți din Austrasia și din platoul bavarez, inclusiv asupra văilor râurilor Lahn, Main și Neckar. Orașul-târg Raab constituia frontiera de
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
secol, părți din Thuringia au trecut sub dominația saxonă. În timpul majordomului franc Carol Martel și a Sfântului Bonifaciu ("apostolul germanilor"), thuringienii au devenit din nou supuși ai francilor, fiind guvernați de duci franci având reședința la Würzburg, către sud. Autoritatea ducilor de Thuringia s-a extins sub Carol Martel și asupra unor părți din Austrasia și din platoul bavarez, inclusiv asupra văilor râurilor Lahn, Main și Neckar. Orașul-târg Raab constituia frontiera de sud-est a Thuringiei în acea vreme. Văile Werra și
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
Liutprand ar fi urmat să îl atace pe papă dacă grecii l-ar fi sprijinit să supună ducatele longobarde din sudul Italiei, Spoleto și Benevento, care dădeau tot mai vizibile semne de independență față de puterea centrală de la Pavia. Cei doi duci în cauză, Thrasimund al II-lea și Godescalc, s-au supus — deși controlul central asupra lor nu a durat multă vreme — iar noul exarh a înaintat către Roma. În dreptul Romei, Liutprand și-a stabilit tabăra pe malul îndepărtat al Tibrului
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
din Aix-en-Provence și Arles. În 738, o pace care dura de multă vreme a fost încălcată prin răscoala ducelui Thrasimund al II-lea de Spoleto. După ce mișcarea a fost reprimată, cu instalarea nepoților lui Liutprand în Benevento și Spoleto, foștii duci s-au refugiat la Roma pentru a obține protecția papei Grigore al III-lea. Imediat, Liutprand a început cucerirea "Ducatus Romanus", provincia din jurul Romei. După ce a cucerit Orte și Bomarzo, regele longobard a ajuns la Roma, pe care a început
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Grigore i-a conferit conducătorului francilor titlul de patrician. Retorica antilongobardă a lui Grigore al III-lea pare superfluă, dată fiind ortodoxia incontestabilă a lui Liutprand și faptul că regele longobard nu cerea decât predarea și aducerea în fața justiției a ducilor răsculați din Benevento și Spoleto. Carol Martel a ignorat solicitările execesive ale papei de a merge împotriva aliatului său Liutprand și în schimb a trimis propria sa ambasadă pentru a media între cele două puteri din Italia. Înainte de a se
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
fost susținătoare a papalității în controversele legate de Lupta pentru învestitură împotriva Imperiului, aliații papei au început să fie numiți guelfi. Ducele Henric al IX-lea "cel Negru" de Bavaria între 1120 și 1126, a fost primul dintre cei trei duci din casa de Welf cu numele de Henric. Fiul său, Henric al X-lea "cel Mândru", de asemenea duce de Bavaria dar și de Saxonia, a fost candidatul cu principalele șanse la alegerile imperiale în care a avut ca adversar
Dinastia Welfilor () [Corola-website/Science/325183_a_326512]
-
contelui Liudolf, cel mai vechi membru cunoscut al familiei Liudolfingilor, era de asemenea din neamul Bilungilor. În secolul al X-lea, proprietatea familiei era concentrată în Bardengau, în apropiere de Lüneburg, ei controlând Marca lor. La jumătatea aceluiași secol, când ducii de Saxonia din familia Liudolfingilor deveniseră și regi ai Germaniei, regele Otto "cel Mare" încredința tot mai mult din autoritatea sa ducală lui Herman Billung. Vreme de cinci generații, familia lor a condus Ducatul de Saxonia. Dinastia s-a stins
Billungi () [Corola-website/Science/325192_a_326521]
-
Henric al IX-lea de Bavaria, membru al Casei de Welf; cealaltă fiico, Eilika a devenit soția contelui Otto de Ballenstedt, din familia Ascanienilor. Drept urmare, pentru următoarele decenii controlul asupra Saxoniei a devenit obiect de dispută între Welfi și Ascanieni. Ducii de Saxonia din familia Billungilor au fost:
Billungi () [Corola-website/Science/325192_a_326521]
-
Bavaria prin războaie împotriva maghiarilor și prin achiziționarea Mărcii de Verona (Friuli în 952. Ca pețitor al fratelui său, regele, Henric a adus-o pe regina Adelaida la Pavia în 951. În 953-954, el a reprimat o revoltă condusă de ducii Liudolf de Suabia de Suabia și Conrad de Lorena, murind în 955 în abația Pöhlde. Fiul și succesorul său în Bavaria și Friuli a fost Henric "cel Certăreț". Henric I a fost înmormântat la Niedermünster în Regensburg.
Henric I de Bavaria () [Corola-website/Science/325241_a_326570]
-
septembrie orașul s-a predat ca urmare tacticilor de asediu ale sale, care includea și construirea unui pod de bărci. La întrunirea de Paște a curții regale din 978, ținută la Magdeburg, cei trei răsculați au fost pedepsiți. Cei doi duci au fost surghiuniți, ducele de Carintia pierzându-și ducatul în favoarea lui Otto, fiul ducelui Conrad de Lorena. Episcopul a fost închis până în luna iulie. Principalul rezultat al acestui conflict l-a constituit subjugarea completă a Bavariei.
Războiul celor Trei Henrici () [Corola-website/Science/325242_a_326571]
-
markgraful Luitpold de Bavaria (d. 907), posibil descendent din familia medievală nobiliară Huosi și probabil a fost în legătură cu Dinastia Carolingiană imperială prin Liutswinda, mama împăratului Arnulf de Carintia. Prin dinastia regală a Ottonienilor, fiii și nepoții lui Luitpold au devenit duci de Bavaria, după cum urmează: Luitpold, markgraf de Carintia și de Pannonia Superioară, conte de Nordgau, căzut în bătălia de la Pressburg O relație cu familia bavareză de Wittelsbach este posibilă, deși nu este dovedită: contele palatin Arnulf al II-lea a
Luitpoldingi () [Corola-website/Science/325249_a_326578]
-
iar o altă ramură din Baden s-a stins în 1218, linia majoră există și în ziua de astăzi, purtând titulatura de "Markgraf de Baden, Duce de Zähringen". Zähringen este astăzi un district al orașului Freiburg im Breisgau, pe care ducii l-au întemeiat în anul 1120. Primul membru cunoscut al familiei a fost contele Berthold I de Breisgau ( d. 982), menționat prima dată în 962. Se presupune că antecesorii mai timpurii ar fi fost Ahalolfingerii. Pe de altă parte, strănepotul
Zähringen () [Corola-website/Science/325274_a_326603]
-
Munții Jura, din Burgundia lui Conrad, care în continuare a fost numit de către regele Lothar al III-lea de Supplinburg ca "rector" al Regatului imperial de Arles (Regatul Burgundia). Această funcție i-a fost confirmată în 1152 și deținută de ducii din familia Zähringen până la 1218, drept pentru care ei auf sot uneori numiți ca "duci de Burgundia", cu toate că exsitentul ducat de Burgundia nu era fief imperial, ci francez. Ducele Berthold al IV-lea de Zähringen (d. 1186), care i-a
Zähringen () [Corola-website/Science/325274_a_326603]
-
descendenții margrafului Herman I de Baden, care era fiul mai mare al ducelui Berthold al II-lea de Carintia. Mai cunoscuți astăzi sub numele de Casa de Baden, descendenții lui Herman au condus succesiv în calitate de margrafi, electori (1803-1806) și mari duci de Baden până la finele monarhiei în Germania în 1918. Actualul deținător al titlului de "margraf de Baden, duce de Zähringen" este margraful Maximilian de Baden (n. 1933), nepot al ultimului cancelar al Imperiului German, prințul Maximilian von Baden.
Zähringen () [Corola-website/Science/325274_a_326603]
-
iar ducatul a fost fragment în mai multe comitate și episcopii, subordonate direct regelui Germaniei. În partea apuseană a Franconiei, numită Franconia renană se aflau mai multe comitate care aparțineau dinastiei saliene. Membrii săi au fost uneori menționați ca fiind duci de Franconia, ei devenind dinastia regală a Germaniei în 1024. Teritoriile francone ale lor au fost acordate în 1093 ca fief contelui palatin de Aachen, care va evolua transformându-se ulterior într-un important principat german, al Palatinatului Elector ("Kurpfalz
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
IV-lea și Henric al V-lea. Regiunea cuprindea orașele ca Mainz, Speyer sau Worms, cele două din urmă reprezentând centre comitale în mâionile descendenților salieni ai lui Conrad "cel Roșu". Acelti conți erau consemnați uneori în mod informal ca duci de Franconia. Împăratul Conrad al II-lea a fost cel din urmă care a purtat titlul ducal de Franconia. Când el a murit în 1039, Franconia renană a fost guvernată de o constelație de mici state, precum orașele Frankfurt, Speyer
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
1930-1974). Comuna Grădiștea, în timp, a fost vizitată de mai multe personalități: Alexandru Ioan Cuza ( în drum spre Tg. Jiu)( I.N. Dumitrașcu, Cuza Vodă în țară)(Studii Vâlcene, nr. VII, 1986, pag.83), primul ministru liberal al României I. Gh. Duca ( în anul 1922, donează cu aceasta ocazie 25 mii lei pentru construirea școlii din satul Băești), episcopul Atanasie ( 12 mai 1946 ), ( DJVAN, Fondul arhivistic al Primăriei Grădiștea, 1930-1974), Bogdan Olteanu, președintele Camerei Deputaților ( în 26 mai 2006 inaugurează alături de primarul
Grădiștea, Vâlcea () [Corola-website/Science/325299_a_326628]
-
opiniei publice în vederea înscrierii în noua constituție postbelică a drepturilor fundamentale ale femeii. În anii 1919 -1920, membrele secțiunii București au inițiat un amplu ciclu de conferințe cu participarea unor personalități culturale și politice (N. Iorga, Vasile Goldiș, I. G. Duca, Polizu - Micșunești, C. Dissescu, I. Teodorescu ș.a.) având drept temă importanța mișcării feministe în consolidarea României întregite. La apelurile repetate ale Asociației, unele din partidele politice ca partidul socialist, partidul muncii, partidul țărănesc, partidul progresist, au înscris în programele lor
Istoria feminismului politic românesc 1815 - 2000 () [Corola-website/Science/325304_a_326633]
-
Dinastia saliană a fost o dinastie medievală din Sf. Imperiu Roman de Națiune Germană (1024-1125), cunoscută și ca dinastia franconă întrucât membrii familiei erau duci de Franconia. Toți acești regi au fost încoronați totodată regi ai Sf. Imperiu Roman de Națiune Germană (1027-1125). După moartea ultimului duce al Saxoniei din dinastia Ottonilor (1024), titlul de "rege german" și după trei ani și cel de "principe
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
său Ugo al III-lea era fratele Adelidei, bunica lui Henric al III-lea. Primii salieni au datorat mult din succesul lor alianței cu Biserica Catolică, politică inițiată de împăratul Otto I, care le-a dat sprijin material la supunerea ducilor rebeli. Totuși, cu timpul, Biserica a regretat această relație apropiată. Alianța s-a destrămat în 1075, moment cunoscut ca începutul luptei pentru învestitură, dispută în care papa reformist de atunci, Grigore al VII-lea, i-a cerut lui Henric al
Dinastia Saliană () [Corola-website/Science/325331_a_326660]
-
Rimini, granița celor "cinci orașe" din Marche de-a lungul coastei adriatice; cuprindea de asemenea și orașe care nu erau situate pe coastă, precum Forlì de exemplu. Întreg acest teritoriu ajungea până la Munții Apenini. Teritoriile din jur erau guvernate de către duci și "magistri militium" mai mult sau mai puțin supuși autorității exarhului. Din punctul de vedere al Constantinopolului, exarhatul de Ravenna consta în întreaga provincie a Italiei. nu era singura provincie bizantină din Italia. Sicilia bizantină forma un guvernământ separat, în vreme ce
Exarhatul de Ravenna () [Corola-website/Science/324529_a_325858]
-
Guaimar i-a dat-o ca soție pe sora sa, Gaitelgrima. Totuși, în 1047, munca de o viață a lui Guaimar nu era sigură. În acel an, împăratul Henric al III-lea a venit pentru a solicita omagiul din parte ducilor din sudul Italiei. Împăratul a restituit Capua lui Pandulf și a preluat sub suzeranitatea sa directă Aversa și Melfi. În continuare, l-a privat pe Guaimar de titlurile sale asupra Apuliei și Calabriei, punând capăt tulburătoarelor dușmănii feudale din regiune
Guaimar al IV-lea de Salerno () [Corola-website/Science/324570_a_325899]
-
alungat și un normand, Guillaume de Montreuil, i-a luat locul și s-a căsătorit cu văduva longobardă a lui Atenulf I, Maria, totodată fiică a lui Pandulf al IV-lea de Capua. Conducătorii normanzi din sudul Italiei au numit duci de Gaeta din diferite familii locale cu oarecare proeminență, în special normanzi, până la 1140, când ultimul duce originar din Gaeta s-a stins, lăsând orașul în mâinile regelui Roger al II-lea al Siciliei, căruia i se adresase încă din
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]
-
lui Guaimar de Salerno a fost Guillaume de Montreuil, numit în 1064. Acesta a căutat să își legitimeze domnia prin căsătoria cu văduva predecesorului său longobard, însă după alungarea sa de către Richard I de Capua, nu mai era necesar pentru ducii ulteriori să se autolegitimeze: normanzii își impuseseră puterea. De la 1067 sau 1068 până la 1091, Gaeta a fost guvernată de către familia normandă Ridello. Geoffroi Ridello a guvernat de la Pontecorvo, însă cei din Gaeta nu renunțaseră la amintirea independenței din trecut. Astfel
Ducatul de Gaeta () [Corola-website/Science/324585_a_325914]