KorAP: Find »[drukola/base=murmura & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...129 130 131 ...188 >

4,695 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454

sînt desenate niște ovare ? — Ăă... Îmi dreg glasul, conștientă de faptul că mai multe persoane mă fixează cu ostilitate. Păi... probabil că nu. CÎțiva dintre cei prezenți schimbă priviri Între ei. — Părerea ei nu are nici cea mai mică relevanță, murmură cineva. — Jack, trei echipe de creație au lucrat din greu la conceptul ăsta, spune bruneta pe un ton extrem de sincer. Nu putem s-o luăm de la zero. Pur și simplu nu se poate. Jack ia o gură de Evian din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
ia o gură de Evian din sticla de lîngă el, se șterge la gură și o privește. Știi că am găsit sloganului „Nu te opri“ În două minute, Într-un bar, unde l-am scris pe un șervețel ? — Da, știm, murmură tipul cu ochelari fără ramă. — Nu sînt de acord să vindem o băutură pe care sînt desenate niște ovare. Punct. Expiră adînc, apoi Își trece o mînă prin părul ciufulit. După care Își Împinge scaunul În spate. OK, hai să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
un restaurant din Mayfair În care n-am mai fost niciodată. De fapt, nici nu sînt sigură că am mai fost vreodată În Mayfair. E un cartier de megalux, așa că ce să caut eu aici ? — E un local oarecum privat, murmură Jack În timp ce traversăm o curte cu coloane. Nu prea știu mulți de el. — Domnule Harper, domnișoară Corrigan, spune un bărbat În costum Nehru, care apare ca din pămînt. Poftiți vă rog, pe aici. Uau ! Îmi cunosc numele ! Trecem de alte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
Întîlnește privirea. O, Doamne. Ăsta e marele moment, ăsta e. E chiar... — Jack. Tresărim amîndoi șocați, și scap din mînă cocteilul. Mă Întorc și mă uit siderată. La poarta micii grădini se află Sven. Ce naiba caută Sven aici ? — La țanc, murmură Jack. Salut, Sven. Dar... ce face aici ? Îl fixez pe Jack. De unde știa unde sîntem ? — M-a sunat cînd erai tu la pizza. Oftează și se freacă pe față. Nu știam că o să ajungă chiar așa de repede. Emma... uite

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
Angajaților În Familie merită Împușcat, zice fără nici o urmă de umor. Dă-te naibii jos de pe piciorul meu ! se rățoiește la unul dintre copii, și cei trei Încep să țipe Încîntați. — Mami, dar nu e nevoie să cheltui nici un penny, murmură Artemis, trecînd pe lîngă mine Îmbrăcată În sirenă, În compania unei femei cu aer de generăleasă, care are pe cap o pălărie uriașă. — Artemis, draga mea, nu e nevoie să sari așa ! tună aceasta. Ce ciudat. CÎnd Îi vezi cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
și spre Mick. Cu un licăr de uimire, ia cartea de vizită a lui Mick, care Încă se mai află În mîna mea. Apoi remarcă reportofonul și Îi cade efectiv fața. — Cred că ar cam fi momentul s-o șterg, murmură Mick, ridicînd sprînceana către Jemima. Își vîră reportofonul Înapoi În buzunar, Își ridică rucsacul și se strecoară afară din cameră. CÎteva momente, nici unul dintre noi nu spune nimic. Nu aud decît sîngele zvîcnindu-mi În cap. Cine era ăsta ? spune Jack

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605

muți de spaimă. Un munte mai uriaș decât toți se ridica spre cer, acoperit cu o cușmă de gheață ce-ți lua ochii, așa de tare strălucea soarele pe creștetul ei. Deja, toți ai noștri văzuseră muntele și Începuseră să murmure, de parcă s-ar fi aflat față În față cu o vedenie și nu cu un munte aievea. Mi s-a făcut teamă că vânătorii noștri o să iasă la lumină ca să vadă minunea aia de munte, așa că le-am trimis vorbă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469

Îl bărbierea cu aparatul de ras electric, În timp ce Ravelstein, cu ochii Închiși, Își lăsa capul pe spate ca să‑i ofere bărbia. O cupă mică de plastic sub nas Îl aproviziona cu oxigen. - Situația nu arată prea bine, nu? mi‑a murmurat Nikki În coridor. - Nu arată bine. - Are un mesaj pentru avocatul lui. Și mi‑a cerut să‑l chem pe Morris Herbst. Știam cu toții că boala lui nu avea leac. Penultima oară când fusese spitalizat, Ravelstein ținuse seminarii improvizate cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
atunci când am stat Împreună În biroul ofițerului stării civile ca să ne căsătorim. Un fost coleg de școală al meu, pe care‑l invitasem la nuntă, era fermecat de Vela. În timp ce ofițerul stării civile Își răsfoia hârtiile, vechiul meu prieten Îmi murmura În ureche: - Chiar dacă n‑o să țină decât șase luni, chiar dacă nu ține decât o lună, și tot merită - cu așa niște sâni, cu așa niște șolduri, cu așa o față cum are asta! Reluând dialogul purtat cu Vela la bancă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393

pe CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE și face ochii mari, pare că-și amintește ceva, rămâne mirat și indecis. Mătură în jurul călătorului, îi trage câteva păsări de sub fotoliul-leagăn, face gesturi largi și insistente, sperând să-l trezească pe călător. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE murmură ceva neclar, își trage și mai bine pătura sub bărbie, se strânge în fotoliu și continuă să doarmă. HAMALUL (Atingându-i umerii.): Hei... domnule... (Își repetă de câteva ori mișcarea.) N-ați plecat? CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Se trezește greu, chinuit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676

e mare și cenușiu. Are și niște ochi albaștri ca gheața de-l trec fiorii pe copil. Însă câinele se lasă la pământ, se răsucește cu burta în sus și lipindu-și gâtul de piatra umedă, înțelege totul. ─ Ce faci?! murmură Iliuță. Hai, scoală-te de-acolo. Scoală-te măi, ai să-ți faci blana harcea parcea. Uite ce blană frumoasă ai, nu-i păcat de ea? Iliuță se apleacă spre câine și încet, cu grijă, îl mângâie pe grumaz, pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
de oficiali și oficiale se umplu de o dulce, aromitoare bonomie. Aaaah! Ce bine-i să te simți în șa chiar și atunci când ai descălecat! Un ins veșted, destul de înalt, cu cearcăne pronunțate și gura tremurândă fiindcă mereu ori își murmură ceva ori își fredonează o frântură de cântecel, tocmai iese de la Observatorul Amiral Urseanu. În seara asta cu ceață poate să plece liniștit acasă, n-are cum să vină nimeni să încerce să privească luna și planetele. Oricum nu vine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
cum nu mai dai în loc de Adevărul și Libertatea decât de Bordel, Infractoarea și Sex în grup, ultimul număr din Magazinul internațional. Domnul Iordănel, cu promoroacă în barba-i rotundă, îi numără restul la un milion de lei vechi fără să murmure. N-avea chef să se certe de dimineață, la minus zece grade, cu o fâță. Și cam nasoală pe deasupra, își zise, măsurându-i mai mult din rutină caracterele sexuale secundare. Iar la mutră... Eh, totul e chestiune de gust, câți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Domnul... Părintele Ieronim e foarte bătrân. Se zice că are o sută de ani, ca moșul din poveste, cu barba și pletele ninse. După miruit, părintele citește poporenilor îngenuncheați pe lespezi molitva dezlegării. În jurul bărbii părintelui, sufletele adunate ciotcă își murmură mătănii sau tac despărțite de gânduri. Flutură în bătaia cuvântului precum o sfoară de rufe întinse la uscat. Părintele Ieronim îi cunoaște pe fiecare în parte, însă ritul se desăvârșește tocmai prin desprinderea contururilor și a numelor de pe asortatele paltoane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Ilie ia apă în gură, face trei cruci cu degetul mare peste pieptul vrăbioiului și-l stropește de trei ori cu apa din gură. Cam sălcie, dar nu rea. Apoi pune pasărea pe jos lângă izvor și îngenunchează lângă ea, murmurând o rugăciune, singura pe care o știe. Înger îngerașul meu ce mi te-a dat Dumnezeu eu sunt mic tu fă-mă mare eu sunt slab tu fă-mă tare și mă apără-n tot locul și nu și-n

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
afară, din luna lui februarie, răzbate glasul unei guguștiuc, viu ca o literă sângerie pe alb-cenușiul fundalului din hârtie de orez. Părintele Ieronim face semn celei dinaintea lui să se apropie. Femeia se închină și îngenunchiază la picioarele părintelui. ─ Părinte, murmură femeia. Însă bătrânul se apleacă și-i atinge umărul drept, făcându-i semn să se așeze lângă el, pe cufărul cu psaltiri. Draga mea, spune părintele. Renumitele sale tăceri au umplut tot orașul, împărțindu-l în două tabere: fidelii părintelui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
acolo și rămâne tot întreg chiar și după ce aerul a încetat de mult să vibreze. ─ Și eu am citit ceva care seamănă cu povestea asta. Ceva din Chaucer, care se cheamă Casa faimei. E un templu suspendat în văzduh, frunzișul murmură necontenit printre pilaștri și pe frontoane, iar înăuntru se păstrează pentru vecie fiecare șoaptă, fiecare cuvânt, fiecare discurs, fiecare geamăt care-a scăpat vreodată de pe buzele unei ființe omenești. Și-atunci ar trebui să ne recunoaștem unii pe alții, nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
mereu pe la dânsul, având grijă să golească numeroase sticle. Așa de pildă în seara asta, ușa pitită în zidul cărămiziu se deschide fără zgomot și prin ea își fac apariția Pascal Ciortea și Aurora Martinescu. ─ Salutare, spune volubilă Martineasca. Pascal murmură și el ceva potrivit cu ocazia. Pictorul își invită oaspeții să șadă pe ce se poate. Nici una din piesele de mobilier din atelierul pictorului nu este întru totul susceptibilă de a fi numită. Sigur, seamănă cu acele obiecte pe care limbajul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
pe loc, cu un ochi la datele părinților și numele copilului, scrise de Mihaela pe suprafața unui cartuș de Kent, și cu un ochi la ea. Când termină, împinse cartușul înapoi către ea. ─ Gata, nu mai trebuie, zise. ─ Vă rog, murmură domnișoara, zâmbindu-i, împingând cartușul înapoi spre el. Cum să vă mulțumesc? ─ Să-mi mulțumiți? Dumneavoastră, domnișoară - domnișoară, nu? Mihaela lăsă șăgalnic capul într-o parte și zâmbi. ─ Domnișoară, sigur! Atunci îmi puteți mulțumi într-un singur fel... Oare ați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
Sabina. ─ Zice Sâ-a-bâ-i-a. Sabia. L-a mâncat pe nî. ─ Sabia Mihai? zice Garofița, cu îndoială. ─ Sabia Mihai! Așa zice. Dar știi că nu sună rău? Sabia lu’ Mihai! Mie-mi place. Așa o ieșit, așa o lăsăm. ─ Sabia lu’ Mihai, murmură și Garofița, parcă ar pipăi o marfă nouă, necunoscută, încercând să se dumirească ce ar putea fi. Așa să fie, bărbate. Și așa a rămas. În Drumul Taberei, numit astfel precum se știe pentru că în vremurile de demult aici se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
genunchi și începe să caute pe dibuite, nu vrea să aprindă lumina să trezească copilul. Felinarul din poartă ajunge. În sfârșit mâna pipăie ceva tare, la marginea preșului. Degetele știu deja ce e. ─ Prost am mai dus-o noi, omule, murmură nevasta. Și cu inelul de tinichea între degetul mare și cel arătător de la mâna stângă, femeia se ridică, deschide ușa cu dreapta și aruncă verigheta cât de departe poate, în întuneric. ─ Na! Și să nu îndrăznești să te întorci! Apoi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
buzna chiar. Diastolă. Și pacientul va trăi? Sistolă. Va trăi? Nu. Dar va muri fericit. Diastolă. Pascal aproape că sare în picioare și dintr-o mișcare a și ajuns lângă dulap. ─ Lăsați-mă să vă ajut, spune el duios. ─ Mulțumesc, murmură ea. ─ Știți ceva? Hai să ne spunem pe nume. ─ Despina, spune Despina și întinde mâna. ─ Pascal, spune Pascal și o sărută pe a Despinei. Ea zâmbește din nou. Îmi pare bine. ─ Și mie. Fâl fâl. Buf! ─ Mămăligă, te rog să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
roșu care zdrăngăne din toate încheieturile pe drumul său înghețat la marginea orașului, în această dimineață de iarnă. Privește și ea pe fereastră cum privesc toți soarele roșu și rece. Se uită și vede, nu vede? Figura ei, buzele care murmură ceva, murmură necontenit, se desenează în bucata de geam verzui din spatele șoferului. Ea însă nu dă nici o atenție acelei străine cu două căciuli, cu nas coroiat și buze vinete. Autobuzul se oprește pufăind. Lumea coboară. Coboară toată lumea, deși încotro au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
zdrăngăne din toate încheieturile pe drumul său înghețat la marginea orașului, în această dimineață de iarnă. Privește și ea pe fereastră cum privesc toți soarele roșu și rece. Se uită și vede, nu vede? Figura ei, buzele care murmură ceva, murmură necontenit, se desenează în bucata de geam verzui din spatele șoferului. Ea însă nu dă nici o atenție acelei străine cu două căciuli, cu nas coroiat și buze vinete. Autobuzul se oprește pufăind. Lumea coboară. Coboară toată lumea, deși încotro au de gând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-mă de el pentru vecie. Dă-mi verigheta, zice părintele. Victoria și-o scoate ușor de pe inelarul subțiat. Alte femei, la vârsta ei, se îngrașă. Alți preoți, deși chemați, nu aleg. Să nu asuprești și să nu-ți chinuiești aproapele, murmură părintele, n-ai respectat porunca asta a vieții, Sofronie. Sparge-o, îi spune el Victoriei și-i întinde verigheta. Victoria o aruncă pe lespezile din naos și inelul se crapă în două. Acum te despart de bărbatul tău Sofronie și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]