3,353 matches
-
și este necesară o anume ingeniozitate în structurarea unor programe de cercetare acceptabile din punct de vedere etic. Minciunile pe care copiii sînt provocați să le spună sînt de obicei inofensive, în sensul că nu au consecințe grave pentru cel păcălit; într-adevăr, dacă așa-zisa victimă este psihologul, atunci jocul este echitabil. Cînd 40% din copiii Hopi au trișat într-o temă intelectuală, cercetătorii au comentat: "Testele aptitudinilor intelectuale nu au o proeminență însemnată în sistemul moral Hopi" (Burton și
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
al progresului unui copil în deprinderea limbajului este atunci cînd știe "să mintă eficient" (cf. DePaulo și Jordan 1982:167). După cum s-a menționat mai devreme, există situații în care copii foarte mici spun minciuni, în unele cazuri nereușind să păcălească pe nimeni. A învăța cum se minte trebuie considerat un proces care face parte din cadrul larg al deprinderii înșelătoriei. Aceasta implică, printre altele, învățarea descifrării indicilor contextuali, indiferent dacă este vorba despre minciuni sau nu. Astfel, pentru a obține maximum
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
faptul că "în jocurile copiilor nesinceritatea este sancționată", și că, drept urmare, orice sentimente de culpabilitate sau rușine care apar în "auto-evaluare" nu sînt probabil la fel de importante ca încîntarea pe care o trăiește copilul cînd vede că a reușit să-i păcălească pe ceilalți. În lucrarea sa "Nasture, nasture, cine a luat nasturele?" (1980) Sacks analizează pe larg complexitatea și semnificația lucrurilor învățate de copii prin intermediul jocurilor. Există diferențe importante între joc și lumea obișnuită; de exemplu, jocurile sînt practicate împreună cu prietenii
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
face greșeala de a considera minciună o afirmație care nu are intenția de a induce în eroare, constituie o parte a culturii unei comunități și este acumulată prin procesul socializării. Copiii sînt încîntați de jocurile care le cer să se păcălească între ei; uneori se ceartă, susținînd că regulile unor jocuri implică acest lucru. Problemele apar atunci cînd încercăm să interpretăm o situație nouă. Oricît de omogenă ar fi o comunitate și oricît de bine am asimilat cultura acesteia, din cînd
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
așteaptă la o minciună, și profită de acest lucru, dîndu-i un răspuns adevărat lui A. El spune: "Mă duc la X", fiind convins că A va interpreta greșit mesajul, dîndu-i înțelesul: "Nu mă duc la X; vreau doar să te păcălesc spunîndu-ți că mă voi duce într-acolo". Această alternare a presupunerilor constituie baza unei glume evreiești tradiționale, prezentată de Freud (1960:115) ca paradigmă a ceea ce el numea subclasa sceptică a glumelor tendențioase. În relatarea lui Freud: Doi evrei se
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de a dezinforma este a spune adevărul". Chiar exemple mai complexe de metaînșelătorie pot fi găsite în numeroase romane polițiste și de spionaj. În aceste situații, forma veridică a mesajului nu indică sigur nici dacă vorbitorul are intenția de a păcăli, nici dacă ascultătorul va interpreta afirmația ca fiind o minciună. Pe de altă parte, în situațiile în care oamenii se așteaptă să fie mințiți, intenția de a păcăli poate fi absentă chiar atunci cînd se fac afirmații false. Douglas (1976
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
a mesajului nu indică sigur nici dacă vorbitorul are intenția de a păcăli, nici dacă ascultătorul va interpreta afirmația ca fiind o minciună. Pe de altă parte, în situațiile în care oamenii se așteaptă să fie mințiți, intenția de a păcăli poate fi absentă chiar atunci cînd se fac afirmații false. Douglas (1976:67) descrie cum "în orice scenă cu caracter sexual, cum ar fi o plajă pentru nudiști sau un bar unde profesează prostituatele", se minte enorm în privința numelui de
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
-și ascunde identitatea" și drept urmare "își susțin unul celuilalt minciunile", făcînd chiar glume cu privire la ele. Astfel, se pare că în asemenea contexte este de așteptat să nu se spună adevărul referitor la identitatea fiecăruia, încît nimeni nu este de fapt păcălit; orice intenție de a induce în eroare, în cazul în care există, este în mod sigur foarte străvezie. O altă problemă apare atunci cînd comunitatea nu este omogenă sau cînd vin în vizită turiști străini. Dacă nu există aceeași percepție
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
sigur foarte străvezie. O altă problemă apare atunci cînd comunitatea nu este omogenă sau cînd vin în vizită turiști străini. Dacă nu există aceeași percepție a sincerității sau minciunii, vor apărea acuzații de rea intenție și de încercări de a păcăli. Aceste neînțelegeri sînt un risc al contactului cu altă cultură, exemplificat de experiența lui Bailey în India, menționată în capitolul 5. Asemenea probleme nu apar numai în calea cercetătorului; mulți turiști se pot simți înșelați cînd locuitorii țării pe care
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
există desigur diferențe însemnate de la o persoană la alta. Totuși, în afara cazului particular al mincinoșilor patologici, nu s-au făcut prea multe încercări de a descoperi de ce unii oameni spun mai multe minciuni și au mai mult succes în a păcăli decît semenii lor. Rămîne de verificat eficiența diverselor rețete pedagogice cu privire la sinceritate. De exemplu, puțin mai devreme, în acest capitol am menționat faptul că anumite mame din Nottingham considerau că tolerarea fanteziei copilului are ca rezultat o atitudine nesinceră a
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
maturitate. Ar fi util de aflat dacă aceasta presupunere este adevărată. LIMBAJUL Succesul în a spune minciuni depinde în mare parte de exploatarea posibilităților oferite de limbaj. Refuzul de a numi un hîrleț nu este neapărat o încercare de a păcăli, însă dacă substituim unei expresii o alta care are conotații înșelătoare, atunci se poate spune că inducem în eroare. Un trandafir căruia i se dă altă denumire are același parfum, însă un război poate părea mai puțin grav dacă este
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
unde orice exprimare a sentimentelor este exclusă; a descrie o bătălie ca și cum ar fi un joc de șah înseamnă să excluzi, prin natura limbajului, toate aspectele emoționale neplăcute legate de război. Un cititor, ascultător sau privitor isteț, nu este neapărat păcălit de prezența metaforei și nici aceia care folosesc termeni eufemistici nu au neapărat intenția de a înșela. Cu toate acestea, cînd o mare parte a publicului poate fi indusă în eroare, este de presupus că metaforele vor fi folosite de
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
difuzate la televizor, avînd scopul de a "elimina din imagine corpul uman" (Mitchell 1992:7). Folosirea de către publicul larg a televizorului pentru jocuri video accentuează ușurința cu care realitatea unui război devine tot un joc. Însă, deoarece unii oameni sînt păcăliți de aceste eufemisme și disfemisme, nu putem spune cu certitudine că cei care le folosesc au neapărat intenția de a înșela. Animalele noastre domestice care suferă de o boală incurabilă sînt "ajutate să nu mai sufere" și nu "ucise" sau
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
la harță cu superiorul său, este mai mult ca sigur că în cele din urmă va sfîrși prin a face ceea ce i s-a ordonat. Din relatarea lui Albert reiese că ambele părți implicate cunosc convențiile și nimeni nu este păcălit. De asemenea, cînd cineva spune "M-am dus acasă la X, dar nu mai avea bere", toată lumea înțelege că gazda avea bere, însă nu îndeajuns pentru a-l mulțumi pe musafir (Albert 1972:95). În Occident se găsesc din abundență
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
se leagă de capacitatea mincinoșilor de a sesiza nesinceritatea altora. În viața reală, totuși, multe minciuni sînt depistate și date în vileag de persoane care nu au legătură cu acestea. În politică, majoritatea minciunilor sînt spuse cu intenția de a păcăli pe toată lumea, încît chiar ziariștii pot fi victime care au sesizat înșelătoria. Însă, în alte domenii, unde ținta minciunilor este mai restrînsă, păcălitul poate fi avertizat de către o persoană din afară. Într-adevăr, o persoană păcălită care este în acord
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
pentru a ilustra modul în care afirmațiile adevărate pot fi, în unele cazuri, folosite în scopul de a înșela. De asemenea, în alte împrejurări, o afirmație poate fi falsă, fără a induce în eroare. Prezența sau absența intenției de a păcăli nu depinde întotdeauna de adevărul sau neadevărul existent în ceea ce se spune. Contrastul între neverosimil și fals sau între veridicitate și adevăr se manifestă în numeroase contexte, însă nicăieri nu se distinge mai clar decît în ceea ce numim "ficțiune". Lingvistul
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
de a răspunde la întrebarea retorică: "Sînt romancierii mincinoși?" și arată în ce mod pot fi aceștia (sau cel puțin majoritatea scriitorilor pe care-i amintește) considerați mincinoși. În general, nu luăm textele literare drept încercări ale autorilor de a păcăli cititorii. Dacă cititorii se simt sau nu înșelați în alt mod decît prin minciuni propriu-zise, este o întrebare care rămîne deschisă. Roberts (1972:23) susține că "mulți scriitori au intenția de a ne induce în eroare", însă în continuare spune
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
bere poate genera destulă putere încît cel care l-a băut să fie în stare să îndrepte turnul din Pisa, toată lumea știe că e doar o exagerare. Deoarece reclama e de natură fantastică, nu se poate spune că intenționează să păcălească. În strînsă legătură cu fenomenul fanteziei este și conceptul de alegorie. În literatura engleză veche putem vorbi de "alegoria politică" din Piers Plugarul, și încă înaintea acesteia avem parabolele Noului Testament și piesele de teatru ale Greciei antice. Aceste texte
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
fanteziei este și conceptul de alegorie. În literatura engleză veche putem vorbi de "alegoria politică" din Piers Plugarul, și încă înaintea acesteia avem parabolele Noului Testament și piesele de teatru ale Greciei antice. Aceste texte nu aveau intenția de a păcăli; în prezent, le analizăm și le citim cu aceeași plăcere ca publicul din vremurile acelea, ele păstrîndu-și valoarea mai degrabă prin valabilitatea mesajului decît printr-o corespondență cu evenimentele din lumea reală. Cu toate acestea, chiar în privința alegoriilor a existat
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Multe din afirmațiile din textul de bază sînt nu numai false, ci și imposibil de crezut, cel puțin pentru orice adult cu capul pe umeri. De aceea, nu se poate spune că în această privință Swift a încercat să-și păcălească cititorii. Însă, deși considerăm afirmațiile ce preced textul ca fiind false, ele sînt totuși credibile și au fost prezentate publicului fără un avertisment contrar, deci putem spune, la prima vedere, că Swift a fost nesincer. De exemplu, Richard Sympson este
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
editor al manuscrisului acestuia. Sympson spune că a omis, din versiunea publicată, cel puțin jumătate din manuscris, din care "Nenumărate pagini se refereau la Brize și Maree, Longitudini și Latitudini" (Swift 1941: xxxvii-xxxviii). Această afirmație încearcăsă facă textul mai verosimil, păcălindu-l astfel pe cititorul naiv. Însă, falsitatea romanelor pe subiectul călătoriei din secolul al XVIII-lea, este ușor de identificat, deși intenția lor de a păcăli rămîne sub semnul întrebării, fapt dovedit spre exemplu de Defoe, care a publicat Robinson
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
Maree, Longitudini și Latitudini" (Swift 1941: xxxvii-xxxviii). Această afirmație încearcăsă facă textul mai verosimil, păcălindu-l astfel pe cititorul naiv. Însă, falsitatea romanelor pe subiectul călătoriei din secolul al XVIII-lea, este ușor de identificat, deși intenția lor de a păcăli rămîne sub semnul întrebării, fapt dovedit spre exemplu de Defoe, care a publicat Robinson Crusoe în 1719 drept opera unui marinar "născut în 1632, în orașul York", cu toate că romanul se baza pe experiența reală a marinarului scoțian Alexander Selkirk. În
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
a-l reprezenta pe autor, în parte pentru a aduce argumente morale în favoarea acestuia, însă mai ales pentru a susține așa-zisa veridicitate a textului. Poate că Defoe, la fel ca Cervantes înaintea lui, nu a avut intenția de a păcăli prin deghizările sale, însă unii cititori s-au lăsat cu siguranță duși de nas. Într-adevăr, el a fost numit "cel mai mare mincinos din toate timpurile" (Backscheider 1989:xii). Baker (1924:12) susține că literatura de acest gen, scrisă
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
carte utilă, povestea cu manuscrisul grecesc nu e altceva decît o invenție inocentă; însă ea devine o minciună gravă dacă opera are efecte dăunătoare. (Rousseau 1979:73) Rousseau pare să se bazeze, în clasificarea sa, nu pe intenția de a păcăli ca diagnostic al minciunii, ci pe efectele negative ale lucrării. Astfel, el face o diferență între "publicul educat" care ar considera povestea cu traducerea manuscrisului grecesc drept "o copilărie nesăbuită", și numeroșii cititori creduli și needucați care au fost pe
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
autenticitate a experiențelor sale șamanice să provină în întregime din propriile talente șamanice și din abilitățile lui literare și imaginative. În loc să încerce să descopere dacă a vrut sau nu Castaneda să inducă publicul în eroare și, de asemenea, să-și păcălească îndrumătorii de la universitatea din California, unii comentatori postmoderniști (cf. de Mille 1980) au considerat această problemă irelevantă. Silverman (1975:xi) spune: "Pe mine nu mă interesează absolut deloc dacă "evenimentele" relatate de Castaneda au fost reale sau nu". Însă în
by J. A. Barnes [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]