3,827 matches
-
mea. Nu știu ce să-i răspund. O vreme rămânem așa în tăcere, și nu se aude decât uguitul porumbeilor din capătul grădinii. E cea mai spectaculoasă seară de până acum, îmi dau seama brusc. Soarele asfințitului se strecoară pieziș printre frunzele salciei și iarba miroase înnebunitor sub picioarele mele. — Nathaniel... trebuie să mă întorc. Nu reușesc să-mi stăpânesc tremurul vocii. Nu am de ales. Dar asta nu înseamnă că nu putem fi împreună. Noi doi. Putem foarte bine să avem o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
și până la Poarta Chinei, Omar n-a văzut decât livezi dese și pâraie repezi. Apoi, ici și colo, avântarea unui minaret de cărămidă, o cupolă cizelată de umbră, albeața unui zid de foișor. Și, pe malul unei bălți dezmierdate de sălcii plângătoare, o femeie goală care se scălda, cu părul În bătaia părul vântului arzător. Oare nu această viziune de paradis a vrut s-o evoce pictorul anonim care, cu mult mai târziu, s-a apucat să ilustreze manuscrisul Rubaiatelor? Oare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
de astrul nopții, un corn plăpând la acest sfârșit al lunii chawwal. De cum s-a Îndepărtat de vila cadiului, nu Înaintează decât pe dibuite, se poticnește de câteva ori, se agață de tufișuri, primește În obraz mângâierea aspră a unei sălcii plângătoare. De-abia ajuns În odaia sa, aude o voce, un dulce reproș: — Te așteptam mai curând. Pentru că se va fi gândit atâta la această femeie, crede acum c-o aude? Stând În picioare În fața ușii Închise Încet la loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Pentru a-l urma pe Ulise În insula nimfei Calypso (cea care i-a făgăduit să-i dăruie nemurirea dacă-și șterge din inimă Ithaca) nici n-ar trebui să alerg prea departe. Am văzut În deltă o pădure de sălcii hrănindu-se și putrezind În mîl, cu rădăcinile pe alocuri dezgolite ca niște mormane de șerpi; o lume parcă a genezei, unde nu s-a decis Încă totul, unde totul e Încă posibil și provizoriu; sau unde totul e terminat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
ruinat. VÎntul sună uscat printre trestii, dar nu Încrețește apa deloc, contribuind la această atmosferă de realitate saturată de timp. Nuferi ușor tumefiați de căldură Încurcă barca; În apă umbrele se văd alungite ca siluetele din pînzele lui El Greco. Printre sălcii, o plantă agățătoare sălbăticită, cu flori albe, Înăbușe gardul care Împrejmuie lacul. Ea singură Îmi ajunge ca să nu-mi mai pun cîtva timp alte Întrebări. Acum pot spune că luciditatea lui Narcis este o luciditate amară, o flacără care luminează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
orgii primitive. Acum, amurgul e ca vinul blînd și nelămurit trist; iar sîngele se amestecă cu vinul și fierb Împreună. Muzica și strigătele ascuțite ajung la un veritabil delir În timpul ceremoniilor cînd fidelii zeului poartă frunze de stejar, ramuri de salcie Înmugurită și torțe... Dar beția lui Dionysos nu ascunde oare neputința de a Înfrunta calmul și claritatea? Iată o Întrebare care mă derutează. Acest zeu contradictoriu eliberează pentru a Înlănțui și mai mult. E desfrînat și tragic. Feței calme a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
de pasăre duioasă. Ca o umbră luminoasă Pâlpâie precum un steag; Mama n -a plecat de‐ acasă. Cum să lase ce i‐i drag? Ca un înger mi se lasă Peste creștetul pribeag și la margini de drumeag, Ca o salcie pletoasă. Mama n‐a plecat de‐ acasă. DORINȚA DIN URMĂ Plecarea mea nu va fi anunțată prin ziare, Pentru că eu nu mă voi duce acolo Prin mica publicitate și nici prin ferpare. Eu am zapis de liberă trecere mai discretă
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
munții drepți cu scuturi de zăpadă. și presate într‐o carte nouă, un hrisov: Din neagra țărănie, mi‐ a adus, ca în copilărie, dulci zambile îmbătate‐n rouă. Din fântâna ochilor, agale cad mărgele limpezi, sclipitoare, parc ‐ ar bate ‐n sălcii plângătoare dorul meu, pe apele natale. Mâna ei ca frunza arămie când și‐ o pierd în vânt de toamnă‐ alunii mi‐a trecut pe frunte zborul lunii, peste ‐ a nopții ‐ adâncă veșnicie. Greierii din prispa veche, mică, și‐ acordară, lăutari
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
minunate locuri din împrejurimi. Dar, mai ales, trăise în lumea de povești și întâmplări spuse de bunici, de cei ai casei. Imaginile acestor locuri magice, dulcea pasăre a copilărie le va duce cu ea când pașii și destinul vor planta salcia moldavă în Țara Oltenilor, tocmai la Slatina, unde a și prins rădăcini statornice. Acolo s-au „dospit” și au început să prindă contururi sub forma unor povestiri, povești și... poezii. Întâmplarea sau voința Celui care orânduiește totul pe pământ face
D’ale copilăriei by Adriana V. Neacșu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/774_a_1547]
-
blamează acum arta revoluționară, devotată. Și cu Goncea, știe ea ce-a fost? Comenzi erau, da’ știe ea câți bani lua el și câți Goncea? Că sprijinea, cică, artiștii. Și dacă nu te lăsai sprijinit, pictai până la urmă afișe la Salcia, în Baltă. Sau la Chilia, cu tăietorii de stuf pentru export. Vedea tabloul. Îl pictase în 1957, pentru Expoziția Județeană organizată când, la 7 iulie, s-a încheiat colectivizare în Dobrogea. Goncea era atunci și el tânăr, locotenent, căpitan, ce-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
o citea în fiecare dimineață, înainte de a pleca la operațiune, dom’ Cangurașuu Brandaburlea, managerul prosperei firme de privăți răspândite în tot Județul, „Euro-Tăulet Brandaburlea & Brandaburlea“. Din când în când vidanjarorul întorcea, tot automat, capul spre cei doi de pe banca de sub salcie. De obicei acolo îl aștepta Smărăndița. Era ora la care închidea ghișeul de bilete pentru autobuze din stație și își lua „pauza de masă“. Mânca pe banca aceea, din borcănelele ei. Se ducea și el atunci și-și lua prânzul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
moroi?!“ Izbucni într-un râs nervos. Erau în lunga verandă a palatului, cu deschidere spre Dunăre. Goncea își petrecea mai toată ziua acolo. Stătea într-un fotoliu pe rotile și privea, ca într-o fascinație, apele fluviului ducându-se printre sălcii. Se vedea și șoseaua ducând spre fostul port. Îi zărise Goncea și pe cei doi, Magda și Ilarion, când trecuseră spre Dunăre. El o ținea pe după umeri, de parcă ar fi apărat-o de ceva care tot pândea în preajmă. „Mâine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
cu Chiru. Oamenilor le place continuitatea, tradiția, că suportă mai ușor totul. Adică se cheamă că istoria e vie, chiar dacă se amestecă nălucirea cu adevărul. Adevărul....“ Învârti de roțile scaunului și se apropie mai mult de ferestrele mari. Se întuneca. Sălciile de pe marginea șoselei spre fostul port se desenau negre, scăldate în aburi roșiatici. „Ce-mi place cum se face noapte de-aici“, oftă Goncea. „E ca un mister cosmic care vine de departe din Baltă și ne înfășoară. Cum totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
roșiatici. „Ce-mi place cum se face noapte de-aici“, oftă Goncea. „E ca un mister cosmic care vine de departe din Baltă și ne înfășoară. Cum totul se înghite în umbra asta care nici nu știi de unde vine. Vezi, sălciile alea... Le vezi, știi că sunt acolo, dar cum le ia umbra acuși n-or să mai fie. Adică nu le mai vezi. Poți să zici că nu mai sunt? Sau biserica aia de pe malul ălalalt... O vezi? Și dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Negru ăla de la Lintițaru, mută și sleită, pândind mută și adâncă pașii sorbului de vine s-o răzînvolbe. Pe mal Pe țărmul ucrainean al Dunării, turla nouă a bisericii sclipea sângeriu în înserare. Din susul fluviului, de dincolo de ostrovul cu sălcii lascive, cu ramurile împreunate, cu trunchiurile prăbușite unul peste altul, parcă spre a se susține într-o ultimă deznădejde de a rămâne încă în picioare în asfințit, razele soarelui răzbăteau printre strama norilor molcome, rățlețe, biruite. O mână nevăzută le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
ducă să-l întâlnească pe Goncea. Cam își închipuia despre ce vrea să-i vorbească generalul. Oricum, mai multe decât știa Aulius, nu putea să-i deslușească. Îl căutase Aulius de două-trei ori în București și se lămuriseră. Treceau printre sălciile bătrâne, multe arse de trăsnete, înșirate de-a lungul drumeagului. Un fel de schelete de copaci, cimitir de timp ars, jefuit. Privind sălciile arse, înșirate fără umbră de-a lungul drumului, își aminti de întâmplarea aceea cu stejarul făcut dispărut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
putea să-i deslușească. Îl căutase Aulius de două-trei ori în București și se lămuriseră. Treceau printre sălciile bătrâne, multe arse de trăsnete, înșirate de-a lungul drumeagului. Un fel de schelete de copaci, cimitir de timp ars, jefuit. Privind sălciile arse, înșirate fără umbră de-a lungul drumului, își aminti de întâmplarea aceea cu stejarul făcut dispărut de țiganii dintr-un cătun de lângă satul lor. Era un cătun de lingurari. Trăiau din furtișaguri de lemne din ocolul de care răspundea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Zumzetul poveștilor din sala de așteptare. Înfrigurata așteptare a pasagerului. Nici un alt semn că la cheiul ajuns acum un mal de lut surpat fuseseră ancorate pontoane, acostau cândva de două-trei ori pe zi cursele pasagerului, că undeva spre pâlcul de sălcii trăgeau șlepurile și încărcau, zi și noapte, piatră din cariera închisă și ea acum. - Și-a doua oară, continuă ea, s-a întâmplat când am văzut în Vestitorul sărăcean interviul acela cu tine. Că te-ai întors și ai de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
pleca, zorea spre vaporul care avea să-l ducă în drumul lui. Când se întorcea, grăbind spre casele care se desenau în zarea șoselei. Silueta masivă a silozului de tutun. Acum, năruită, clădirea părea că țipă speriată în înserare. Aceleași sălcii, aceeași boltă, același pietriș al șoselei, același miros stătut de pește și de mâl, același șfichiuit al vântului care gonea stârnind gunoaiele de pe drum. Doar bucuria aceea a freamătuli că se întoarce acasă nu mai îl toropea... - Poate, spuse el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
mă uitam toată ziua la crengile lui. Credeam că ai să apari, așa, ca un moroi, dintre crengile lui. Tot am așteptat... Până am uitat de tine. Nu părea că urmărește spusele ei. Privea doar întrebător în jur, când spre sălciile din dreapta lor, când spre mormanele de gunoaie, moloz și iarbă arsă din partea cealaltă. Ridică din umeri, nemulțumit. - A întârziat însă vaporul, continuă mai apoi, și m-am răzgândit. Stăteam și mă vedeam cum așteptam și mă gândeam ce să fac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Polileu apăru de astă dată în fața lor. Făcu o reverență și mai adâncă. Deschise larg brațele, ca și cum ar fi vrut să-i cuprindă. Duse apoi doar vioara la piept. Cu arcușul din cealaltă mână le arătă spre pâlcul de trei sălcii din dreapta lor. Înverziseră toate, cu ramurile atingând luciul apei. Lângă salcia din mijloc se legăna un barcaz mare, bătrân, cu trei perechi de vâsle sângerii la strapazane. Polileu făcu iarăși o plecăciune și, fără să-i mai privească pe cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
mai adâncă. Deschise larg brațele, ca și cum ar fi vrut să-i cuprindă. Duse apoi doar vioara la piept. Cu arcușul din cealaltă mână le arătă spre pâlcul de trei sălcii din dreapta lor. Înverziseră toate, cu ramurile atingând luciul apei. Lângă salcia din mijloc se legăna un barcaz mare, bătrân, cu trei perechi de vâsle sângerii la strapazane. Polileu făcu iarăși o plecăciune și, fără să-i mai privească pe cei doi, porni spre sălcii. Se răsuci cu spatele la ei, își sprijini vioara
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
toate, cu ramurile atingând luciul apei. Lângă salcia din mijloc se legăna un barcaz mare, bătrân, cu trei perechi de vâsle sângerii la strapazane. Polileu făcu iarăși o plecăciune și, fără să-i mai privească pe cei doi, porni spre sălcii. Se răsuci cu spatele la ei, își sprijini vioara pe umăr și începu să cânte. O melodie stinsă, întăcută, abia deslușită în clipocitul vălurelelor izbind barcazul. Priviră și ei nedumeriți spre barcaz. Parcă pe ei îi aștepta, pregătit de plecare. Din zidul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
vioara pe umăr și începu să cânte. O melodie stinsă, întăcută, abia deslușită în clipocitul vălurelelor izbind barcazul. Priviră și ei nedumeriți spre barcaz. Parcă pe ei îi aștepta, pregătit de plecare. Din zidul foșnitor al stufărișului, nu departe de sălcii, începură să iasă, rând pe rând, vâslașii. Salutând și ei, cu reverențe adânci, ca într-un dans bine învățat, treceau rând pe rând la locurile lor. Un ins subțirel, cu o pelerină galbenă, cam ca acelea purtate de țiganii care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
șerpișori. Încolăciți, șerpuleții, se tot răsuceau în jurul coloanelor acelea, opintindu-se să atingă măciuliile aurii din vârfurile lor. Ajunși sus, se aruncau în gol, se zvârcoleau puțin în lumina ruginie a înserării și se prăbușeau apoi în strălucia vălureală dintre sălcii. Tomnea, șovăitor, întinse mâna și o trase pe Magda lângă el. Porni spre barcazul dintre sălcii. Ea se prinse iarăși de brațul lui. Îl urma înfiorată, încercând doar să-și potrivească mersul după pașii lui. Coborî privirea, urmărind amuzată cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]