19,182 matches
-
șiroia de sudoare, dar se vedea cât colo că e mulțumit. — Sultanul! - șopti cu admirație viziriul, arătându-l pe flotant. — ... o sută șaișpe, o sută șaptesprezece, o sută optșpe... - continuă cadâna. — E mare, dom’le! - se extaziase viziriul, urmărindu-și stăpânul. Episodul 38 îN SALA DE FORTZĂ în fine, la flotarea cu nr. 203, sultanul Beșiktaș Mehmet Hamzà își făcu semnul semilunii și se ridică de pe covorul cu bătălia de la Nicopole. Se vedea cât-colo că-i obosit, dar mulțumit. — Ce urmează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
lucruri scoase de cei doi călugări din traistă, frații Stănciulescu ridicară a mirare din sprâncene. — Nestor! - strigă unul din ei. Calul înălță deștept capul așteptând poruncă. Omul fluieră într-un chip ciudat, ca o mierlă rănită. Calul se uită la stăpân, se uită la călugări și din nou la stăpân. — Hai, hai, lasă vorba! - spuse omul și mai fluieră o dată. Calul lăsă capul supus, își întinse botul spre tulpina mărului pădureț, se dezlegă și cu frâul aninat de gât, porni la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Stănciulescu ridicară a mirare din sprâncene. — Nestor! - strigă unul din ei. Calul înălță deștept capul așteptând poruncă. Omul fluieră într-un chip ciudat, ca o mierlă rănită. Calul se uită la stăpân, se uită la călugări și din nou la stăpân. — Hai, hai, lasă vorba! - spuse omul și mai fluieră o dată. Calul lăsă capul supus, își întinse botul spre tulpina mărului pădureț, se dezlegă și cu frâul aninat de gât, porni la pas spre călugări. Când ajunse în dreptul lor, se opri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
peste 400 de kilograme ale sale, făcu un salt și se ghemui la pământ, dispărând din vedere. Când se ridică ținea între fălci un urechiat. — L-a prins! - exclamă Stănciuiescu Vasile. Bravo, Nestor! Calul veni modest și depuse la picioarele stăpânului iepurele mai mult mort decât viu. Ciudat cal! - zise Metodiu privind spre Nestor. — E cal de vânătoare - spuse Stănciuiescu Vasile tăind iepurele mai mult mort decât viu în patru. L-am cumpărat de la un pur-sânge neamț. Episodul 47 DESCRIERE Până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
gata să se înduioșeze de vreo istorie cu amor, fără mâna stângă pierdută în tinerețe la cărți. Dacă ai vreo istorioară cu amor, ești omul lui: poți să mănânci și să bei pe gratis cât te ține suflul epic. în spatele stăpânului, țopăie harnică o țigăncușă de vreo douăzeci și unu de anișori, un adevărat factotum al localului. Alt personaj Kir Haciaturian n-are. Din când în când văzând că țigăncușă întârzie prea mult pe la vreo masă, stăpânul se oprește din plimbare, își răsucește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
cât te ține suflul epic. în spatele stăpânului, țopăie harnică o țigăncușă de vreo douăzeci și unu de anișori, un adevărat factotum al localului. Alt personaj Kir Haciaturian n-are. Din când în când văzând că țigăncușă întârzie prea mult pe la vreo masă, stăpânul se oprește din plimbare, își răsucește cu greutate capul specific rasei sale și aruncă pe sub potcoava mustății un mormăit amenințător, dar tandru: „Cosette!...” Țigăncușa îi surâde, apoi, încărcată de farfurii, talgere, căni, cuțite, hangere, fuste, bluze, mărgele, brățări, cercei, iese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
acasă și să le arate direcția. Nu e de mirare astfel că, aproape simultan, puteai zări pe ulițe, în umbra zidurilor, cai iuți, mici, de stepă asiatică, murgi roșcați de Volga, masive iepe leșești și năbădăioși armăsari arabi așteptându-și stăpânii să iasă din hurbele răcoroase, cu miros plăcut, unde hangițe autohtone, suflecate și rumene, dominând cu glasul lor de origine latină hărmălaia păgână a unor resturi indo-europene, serveau continuu din oalele de pământ licoarea gălbuie de Cotnari, moleșind astfel forța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Nani? - ganguri Ruxăndrița. Ba da, vreau, vreau! - și bătu din palme ca un copil, sărind cu putere în picioare. Episodul 81 MÂHNIRI Pe când Vodă, întovărășit de tânăra și sprințara sa Doamnă, ieșea pe ușă, papagalul se desprinse lin de pe umărul stăpânului său și zbură înapoi, așezându-se în jilțul proaspăt părăsit de domnitor. Câteva clipe fu liniște. Se auzeau doar strigătele slabe ale prostimii de-afară, ce venea zilnic, pe la orele 5, să ceară capul lui Ximachi și fiindcă nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
casele ei. Primul care sparse tăcerea fu papagalul. — Ce-i de făcut? - întrebă el gânditor. — Nu știu - murmură absent Ximachi vistiernicul. Cu riscul de a-mi pierde ciotul de limbă pe care-l mai am, simt nevoia să sugerez că stăpânul nostru s-a cam țicnit. Auzi dumneata, să facă alianță cu Papa împotriva turcilor! Ori bătrânețea i-a luat firesc mințile, ori aici și-a vârât coada diavolița asta de femeie. Metodiu și Iovănuț nu ziseră nimic. Lucrurile lumești nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
de trecătoare sunt mărimile lumești. Abia aici, pe valuri, bag de seamă că și dumneata, care ești Domnul meu, te clatini la fel ca mine. Uită-te la noi: ne clătinăm amândoi și nimeni nu mai poate ști care-i stăpânul și care sluga. — Spătare Vulture - răspunse Barzovie-Vodă, bălăngănindu-se ușor - valoarea a doi oameni supuși aceleiași hule nu poate fi socotită după felul cum se clatină fiecare, ci după puterea unuia sau altuia de a se menține drept. — E-adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Cum adică... am avut?!... făcu hangiul. Eu cred c-o mai am, că doară... — Eu cred că n-o mai ai - spuse rece pan Bijinski. De vreme ce ți-a fost luată, n-o mai ai. Ea aparține acum lui Zbignew, fiul stăpânului meu. Sper că nu te îndoiești de onorabilitatea familiei Potoțki, în care, de altfel, fata ta a intrat de bunăvoie. Nu mă îndoiesc, numai că normal trebuia să mă-ntrebe... — Normalitatea unui fapt împlinit n-o stabilești tu - îi taie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Zgomotul loviturii îl trezi pe hangiu care se puse pe văicărit. — Ați văzut? - strigă el printre lacrimi - ați văzut? Nu numai că mi-au furat fata, dar îmi cer și despăgubiri! O, Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit? Unde ești, Stăpâne? Ce faci? Dormi, Doamne? Scoală-te, Tată ceresc, că dușmanul nu doarme! — Eu zic, venerabile cetățean - glăsui Metodiu, după ce hangiul își termină suspinele - că deși multe din cele ce trăim par a se alcătui la voia întâmplării, nu există totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
una din ele, ne cităm, „cu păr castaniu și ochi mari, îi aruncă o repede ochire boierului Radu”, am încheiat citatul. N-am insista asupra acestui fapt minor - căci câte slugi n-au aruncat de-a lungul vremurilor priviri semnificative stăpânilor, de care s-a ales praful? - dacă el n-ar ascunde o mică dramă. O mică, dar sinceră dramă. Slujnica respectivă se numea Măriuca, avea 17 ani și era cum nu se poate mai bună, ca un boboc de trandafir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Și într-adevăr sta liniștit sub plapumă și nu se prostea luând multă apă rece de izvor și apucându-se de jalbe. Episodul 188 PE TEME GENERAL-UMANE (IIÎ Dar nu numai prin promptitudinea și punctualitatea cu care-și trezea dimineața stăpânul își mărturisea Măriuca sfielnica dragoste, ci și prin alte corvezi zilnice, la care se înhăma cu plăcere, doar-doar o băga de seamă boierul focul ce i se aprinse în pieptul feciorelnic, dar pietros: ștergea de praf cărțile aduse de la Padova
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
sug sângele boierului. Altădată se rugase, ca boierul să cadă o zi-două la pat, să-i poată îngriji, să-i stea la cap și să-i răcorească cu batiste de olandă fierbințelile frunții. însă spre bucuria și nemulțumirea ei amestecate, stăpânul era sănătos ca un taur. Gândind cuvântul „taur”, roșise toată. Astfel se perpelea tânăra slujnicuță Măriuca și poate n-am fi pomenit acest fapt care ne-a îndepărtat o clipă de la firul poveștii noastre dacă el n-ar ilustra, mutatis-mutandis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
nevoie, Metodiu îl urmă pe otoman, care făcu un ocol mare, cum îi era obiceiul, și ajunse în cele din urmă la Dunăre, în spatele unui vas tras lângă un mic debarcader din scânduri. Pe punte, cel ce părea a fi stăpânul, de cum îl văzu pe turc, se sculă de pe un butoi și începu să se vaite: — Bre, Osman, halva ai luat, sardea ai luat, icre ai luat, la Beci nu m-ai lăsat, ce face io, bre, aici? Vrei io murit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
curăți hainele și ațipi vreme de vreo trei sferturi de ceas, Metodiu ieși pe punte. Soarele trecuse de crucea amiezii, coborând spre Habsburgi. Vasul luneca încet pe Dunăre la vale, înspre Buda. La proră stătea cel ce părea a fi stăpânul corăbiei și căpitanul ei, decojind o portocală. Pești nenumărați, lăhămețiți de un veac de aprig pașalâc, se azvârleau după cojile aruncate în apă. La un moment dat, după o coajă mai mare se iți capul unui sturion imens, doldora de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
zi. Și apoi alta. Au venit alți vulturi. Au venit o mulțime. Nimic nu se mișca în jurul celor trei palmieri prăfuiți, căci chiar și cea mai ușoară adiere, părea să fi dispărut din acel loc blestemat. Soarele și liniștea erau stăpânii. Moartea era invitata. Laila împărți apa rămasă, un ibric de persoană, fără să facă vrei diferență în funcție de sex sau de rang, iar când din uzatul burduf de piele se scurse și ultima picătură, oftă din adânc și murmură: — Allah este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
să sape la puțul din mijlocul pustiului. Doar un targui putea fi atât de nebun încât să se aventureze să caute apă într-un loc atât de îndepărtat din pustiu, dar poate de aceea tuaregii au fost, din timpuri imemoriale, stăpânii deșertului. Centimetru cu centimetru, săpară pământul. Piatră cu piatră, completară cercurile. Metru cu metru, urmară drumul pe care-l indicau rădăcinile palmierilor. Erau convinși, „știau“, datorită existenței lor de secole în regiuni atât de pustii, că, dacă acei palmieri erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
îngropat până la piept. Atunci deschise ochii și strigă. Sclavul veni îndată, se uită în jos, dar nu văzu decât întunericul. Mica torță fusese îngropată de nisip. Un geamăt aproape imperceptibil urca din adâncul pământului. Sclavul dădu fuga să-și trezească stăpânii și, de îndată, Gacel coborî în ajutorul fratelui său, când nisipul ajunsese până la bărbia lui Ajamuk. Trase de el, încercând să-l apuce de subțiori, cu gândul să-l scoată din acea capcană infernală, dar Ajamuk era amețit și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
călăresc așa de bine ca Ajamuk, dar acum avem la dispoziție mai mult timp și Rachid cunoaște drumul. Gacel Sayah se întoarse și-l privi pe uriașul care stătea în picioare în ușa cortului. — Cunoști drumul? îl întrebă. — La perfecție, stăpâne, îl asigură negrul. — Vei avea grijă de Aisha? — Voi avea grijă, stăpâne. Dacă n-o vei face, gri-gri-ul, spiritul cel rău al deșertului, te va urmări chiar de te vei ascunde în gură de șarpe. — Știu, stăpâne. — În cazul ăsta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
mult timp și Rachid cunoaște drumul. Gacel Sayah se întoarse și-l privi pe uriașul care stătea în picioare în ușa cortului. — Cunoști drumul? îl întrebă. — La perfecție, stăpâne, îl asigură negrul. — Vei avea grijă de Aisha? — Voi avea grijă, stăpâne. Dacă n-o vei face, gri-gri-ul, spiritul cel rău al deșertului, te va urmări chiar de te vei ascunde în gură de șarpe. — Știu, stăpâne. — În cazul ăsta, noi, familia Sayah, îți încredințăm ceea ce avem mai de preț, și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
întrebă. — La perfecție, stăpâne, îl asigură negrul. — Vei avea grijă de Aisha? — Voi avea grijă, stăpâne. Dacă n-o vei face, gri-gri-ul, spiritul cel rău al deșertului, te va urmări chiar de te vei ascunde în gură de șarpe. — Știu, stăpâne. — În cazul ăsta, noi, familia Sayah, îți încredințăm ceea ce avem mai de preț, și să te ferească Allah dacă în zece zile nu vă întoarceți teferi. Porniră așadar la drum, cu aceleași șase cămile, și Laila, văzând-o pe fiica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
l-ar fi durut în cot de cine-a fost taică-său. Dacă soarta vitejilor luptători tuaregi nu părea foarte fericită, mai neagră era soarta femeilor, deoarece trăiau vremuri grele, iar cei din neamul lor nu mai erau considerați temuții stăpâni ai nisipurilor deșertului, ci se transformaseră într-o armată de dezrădăcinați fără țară și fără speranțe. Împrăștiați prin douăsprezece țări, fără căpetenii, înfruntându-se uneori între ei din cauza unor vechi neînțelegeri, imohagii erau condamnați la dispariție; probabil că eroica aventură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
întoarcă acasă între patru scânduri. — O imagine scârbos de plastică! — Dacă vrei, o împodobesc cu o fundă, că oricum asta mi-e meseria, dar cred că în cazul ăsta demagogia nu servește la nimic. Dacă Fiii Vântului, care au fost stăpânii deșertului secole de-a rândul, își propun să-i vâneze, păi îi vânează chiar de-am sta noi în cap. — Jigodiile naibii! Îți dai seama cât riscăm? — Miliarde. — Și toate astea pentru că unui tâmpit i-a venit să toarne ulei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]