33,104 matches
-
Ungaria și Bulgaria fuseseră Învinse În primul război mondial și așteptau ocazia unei reparații teritoriale. După 1918, stabilitatea internațională nu a fost restaurată și nici echilibrul dintre puteri nu s-a restabilit; a existat doar un interludiu cauzat de extenuare. Violența războiului nu s-a stins. A fost doar transpusă În afacerile interne: În polemici naționaliste, prejudecăți rasiale, ciocniri Între clasele sociale și război civil. În anii ’20 și mai ales În anii ’30, Europa a pătruns În zona crepusculară dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și primarii locali reprezentau și serveau forțele de ocupație, care la rândul lor Încălcau sistematic legea În detrimentul anumitor segmente ale populației civile, delictele comune au fost transmutate În acte de rezistență (deși adesea retrospectiv, după eliberare). Mai presus de orice, violența era la ordinea zilei. Autoritatea statului modern s-a bazat dintotdeauna in extremis pe monopolul violenței și pe posibilitatea de a recurge la forță În momente de criză. Dar În Europa ocupată autoritatea se baza exclusiv pe forță, desfășurată fără
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În detrimentul anumitor segmente ale populației civile, delictele comune au fost transmutate În acte de rezistență (deși adesea retrospectiv, după eliberare). Mai presus de orice, violența era la ordinea zilei. Autoritatea statului modern s-a bazat dintotdeauna in extremis pe monopolul violenței și pe posibilitatea de a recurge la forță În momente de criză. Dar În Europa ocupată autoritatea se baza exclusiv pe forță, desfășurată fără inhibiții. În mod paradoxal, tocmai În aceste circumstanțe statul a pierdut monopolul asupra violenței. Grupurile și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe monopolul violenței și pe posibilitatea de a recurge la forță În momente de criză. Dar În Europa ocupată autoritatea se baza exclusiv pe forță, desfășurată fără inhibiții. În mod paradoxal, tocmai În aceste circumstanțe statul a pierdut monopolul asupra violenței. Grupurile și armatele partizane revendicau o legitimitate măsurată În capacitatea de a-și impune regulile Într-un teritoriu dat. Acest lucru era limpede În regiunile mai sălbatice din Grecia, Muntenegru și spre granița estică a Poloniei, unde autoritatea statală nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În regiunile mai sălbatice din Grecia, Muntenegru și spre granița estică a Poloniei, unde autoritatea statală nu a fost niciodată foarte fermă, dar spre sfârșitul celui de-al doilea război mondial se aplica și unor părți din Franța și Italia. Violența a alimentat cinismul. Ca forțe de ocupație, atât naziștii, cât și sovieticii au declanșat o stare de război generalizată. Ei au descurajat nu numai loialitatea față de autoritatea defunctă a regimului/statului precedent, ci și orice urmă de civilitate sau atașament
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se puteau Întoarce de la Londra și revendica autoritatea legitimă la care au fost forțați să renunțe În 1940. Dar foștii lideri de la București și Sofia, Varșovia, Budapesta și chiar de la Praga nu aveau nici un viitor: universul lor fusese spulberat de violența transformatoare a naziștilor. O nouă ordine trebuia să Înlocuiască trecutul irecuperabil, iar configurația ei politică era Încă un mister. IItc "II" Răsplatatc "Răsplata" Belgienii, francezii și olandezii au ajuns să creadă În timpul războiului că datoria lor patriotică este să Înșele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
șase săptămâni mai târziu, ambasadorul american la Moscova, Averell Harriman, Îi sugera președintelui Roosvelt o atitudine mai pesimistă și implicit belicoasă față de acțiunile sovietice În estul Europei: „Dacă nu dorim să vedem Europa invadată de barbari În secolul XX și violența Întinzându-se mai departe În Est, trebuie să găsim o cale pentru a pune capăt politicii abuzive a Uniunii Sovietice... Dacă nu ne ocupăm de aceste probleme acum, următoarea generație va trăi În epoca sovietică”. Deși difereau implicit În răspunsurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniștilor. Chiar și În 1947, partidele socialiste independente din Est (adică acei socialiști care nu voiau să coopereze cu camarazii comuniști) nu erau admise În organizațiile socialiste internaționale, pe motiv că Împiedicau alianța forțelor „progresiste”. Acasă erau supuși jignirilor și violenței. Chiar și atunci când acceptau pactul comunist, situația nu era cu mult mai bună: În România, la congresul reunit al celor două partide din februarie 1948, liderul comunist Ana Pauker i-a acuzat pe colegii foștii socialiști că slujesc guvernele reacționare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În alegerile naționale 405 din cele 414 locuri În parlament. În România, ca și În Bulgaria (sau În Albania, unde Enver Hoxha i-a mobilizat pe toscii din sud pentru a Învinge rezistența tribală a ghegilor din nord), complotul și violența nu erau doar o posibilitate printre altele, ci singura cale de acces la putere. Polonezii erau și ei predestinați sferei sovietice după al doilea război mondial: din cauza poziției geografice (Între Berlin și Moscova), din cauza istoriei lor de etern obstacol În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Sartre, „a fi liber nu Înseamnă să faci ce vrei, ci să vrei să faci ceea ce poți”. Altă lecție pe care Sartre și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și generația lui pretindeau că au Învățat-o din război era caracterul inevitabil - și chiar dezirabil - al violenței politice. Aceasta nu era nici pe departe o interpretare tipic franțuzească a experienței recente: În 1945, mulți europeni traversaseră trei decenii de violență politică și armată. Tinerii de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă și În faptă, care i-ar fi șocat pe strămoșii lor din secolul al XIX-lea. Retorica politicii moderne oferea o „dialectică” pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de pe tot continentul se deprinseseră cu un nivel de brutalitate publică, În vorbă și În faptă, care i-ar fi șocat pe strămoșii lor din secolul al XIX-lea. Retorica politicii moderne oferea o „dialectică” pentru familiarizarea cu apelurile la violență și conflict: Emmanuel Mounier, editorul revistei Esprit și figură marcantă a stângii creștine, era doar unul dintre cei care credeau, În 1949, că e ipocrit să te Împotrivești violenței sau luptei de clasă când „violența albă” capitalistă face victime În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Retorica politicii moderne oferea o „dialectică” pentru familiarizarea cu apelurile la violență și conflict: Emmanuel Mounier, editorul revistei Esprit și figură marcantă a stângii creștine, era doar unul dintre cei care credeau, În 1949, că e ipocrit să te Împotrivești violenței sau luptei de clasă când „violența albă” capitalistă face victime În fiecare zi. Dar În Franța, apelul la soluții violente nu reprezenta doar proiecția În viitor a unei experiențe recente. Era și ecoul unei moșteniri mai vechi. Acuzațiile de colaborare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru familiarizarea cu apelurile la violență și conflict: Emmanuel Mounier, editorul revistei Esprit și figură marcantă a stângii creștine, era doar unul dintre cei care credeau, În 1949, că e ipocrit să te Împotrivești violenței sau luptei de clasă când „violența albă” capitalistă face victime În fiecare zi. Dar În Franța, apelul la soluții violente nu reprezenta doar proiecția În viitor a unei experiențe recente. Era și ecoul unei moșteniri mai vechi. Acuzațiile de colaborare și trădare, setea de pedeapsă și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și neîntreruptă a politicii bipolare, accentuată și de istoriografia convențională care de zeci de ani le inculca școlarilor francezi mitul revoluționar. Franța, mai mult decât oricare alt stat-națiune din Occident, era o țară În care intelectualii aprobau și chiar exaltau violența ca instrument politic. George Sand descria cândva o plimbare pe malul Senei, În 1835, cu un prieten care pleda pentru o revoluție proletară urgentă și sângeroasă: numai când Sena va fi roșie, când Parisul va arde, iar săracii Își vor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
numai când Sena va fi roșie, când Parisul va arde, iar săracii Își vor căpăta locul de drept, abia atunci adevărul și dreptatea vor triumfa. Un secol mai târziu, eseistul englez Peter Quennell descria În New Statesman „idolatrizarea cvasipatologică a violenței care Îi domină pe atât de mulți scriitori francezi”. Când bătrânul radical francez Édouard Herriot (președinte al Adunării Naționale până În 1957, când a murit la 85 de ani) anunța la Eliberare că normalitatea politică nu va fi regăsită până când „Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deși venea de la un burtos parlamentar din provincie, reprezentând centrul spectrului politic. Scriitorii și cititorii francezi erau obișnuiți de mult cu ideea că transformarea istorică și vărsarea de sânge merg mână În mână. Când Sartre și contemporanii săi susțineau că violența comunistă reprezintă o formă de „umanism proletar”, „moașa istoriei”, ei erau mai convenționali decât Își imaginau. Locul central al violenței revoluționare În imaginarul francez, alături de amintirile zugrăvite În sepia ale vechii alianțe franco-ruse, Îi predispuneau pe intelectualii francezi să Îngăduie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu ideea că transformarea istorică și vărsarea de sânge merg mână În mână. Când Sartre și contemporanii săi susțineau că violența comunistă reprezintă o formă de „umanism proletar”, „moașa istoriei”, ei erau mai convenționali decât Își imaginau. Locul central al violenței revoluționare În imaginarul francez, alături de amintirile zugrăvite În sepia ale vechii alianțe franco-ruse, Îi predispuneau pe intelectualii francezi să Îngăduie apologetica la care se dedau comuniștii În cazul brutalității sovietice. Nici dialectica nu era de lepădat. Comentând procesul Slánský pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Les Temps Modernes, Marcel Péju le amintea cititorilor săi că nu e nimic rău În a-ți ucide dușmanii politici. Cusurul Pragăi era că „ceremonia prin care sunt uciși șprocesul-spectacolț nu Înseamnă nimic pe lângă ce ar trebui să vedem dacă violența ar fi justificată din perspectiva comunistă. La urma urmei, acuzațiile sunt, la prima vedere, cât se poate de plauzibile”. Intelectualii francezi care vizitau blocul sovietic se extaziau mai mult decât oricine dinaintea comunismului În construcție. Suprarealistul Paul Éluard se adresa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
demnității umane și celelalteprincipii”. Ca și Silone, care avea să scrie unul dintre cele mai bune eseuri din antologia lui Richard Crossman Zeul care a eșuat (1950), Camus a devenit un critic din ce În ce mai Înverșunat al iluziilor „progresiste”, culminând prin condamnarea violenței revoluționare În eseul său din 1951 Omul revoltat - ceea ce a provocat ruptura cu prietenii de odinioară din stânga intelectuală pariziană. Pentru Sartre, datoria primordială a intelectualului radical era să nu-i trădeze pe muncitori. Pentru Camus, ca și pentru Silone, cel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-l condamne pe liderul sovietic, căutând să-i minimalizeze crimele sau chiar să i le scuze. Iluziile cu privire la tărâmul sovietic mergeau mână În mână cu prevestirile negre despre America 12. Statele Unite, Împreună cu noua Republică Federală Germană, erau primele expuse la violența retoricii comuniste. Era o tactică abilă. Statele Unite nu erau foarte populare În Vestul european, În ciuda (sau, pe alocuri, din cauza) generosului ajutor dat pentru reconstrucția economică a Europei. În iulie 1947, numai 38% din francezii de vârstă adultă considerau că Planul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În campaniile politice ale comuniștilor. Liniștea nesperată a occidentalilor era legată de incertitudinea Războiului Rece. Internaționalizarea confruntărilor politice și implicarea ulterioară a Statelor Unite au atenuat virulența conflictelor domestice. Probleme politice care Într-o altă eră ar fi generat cu siguranță violență și război - problema nerezolvată a Germaniei, conflictele teritoriale dintre Italia și Iugoslavia, viitorul Austriei ocupate - au fost stabilizate și abordate la timpul cuvenit, În contextul unor confruntări și negocieri Între marile puteri În care europenii nu aveau oricum prea mare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dezarmarea nucleară imediată. Campania pentru Dezarmare Nucleară (CDN) din Marea Britanie a fost lansată la Londra pe 17 februarie 1958. De la Început s-a plasat ferm În marea tradiție a opoziției radicale din politica britanică: majoritatea suporterilor erau educați, adversari ai violenței și cu vederi de stânga; solicitările lor erau adresate În primul rând propriului guvern, nu rușilor sau americanilor (cele două mari partide din Regatul Unit erau amândouă convinse de necesitatea unui potențial nuclear britanic independent, deși era limpede, la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
politic postbelic al țărilor de Jos s-a născut exact din această combinație specifică Între comunități culturale autonome și partide reformiste de centru-stânga și centru-dreapta. Dar nu a fost mereu așa: Belgia mai ales se confruntase cu un val de violență politică În anii ’30, când separatiștii flamanzi și fasciștii rexiști ai lui Léon Degrelle puseseră În pericol regimul parlamentar; În anii ’60 avea să traverseze o perioadă și mai turbulentă de conflict intercomunitar. Însă vechile elite politice și administrative (și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor, ci mai degrabă represiunea sovietică i-a impresionat pe observatorii străini. De acum Înainte comunismul va fi asociat pentru totdeauna cu opresiunea, nu cu revoluția. Vreme de patruzeci de ani, stânga occidentală privise spre Rusia iertând și chiar admirând violența bolșevică, În care vedea prețul Încrederii În sine revoluționare și al marșului istoriei. Moscova era oglinda flatantă a iluziilor lor politice. În noiembrie 1956, această oglindă s-a făcut țăndări. Într-o notă datată 8 septembrie 1957, scriitorul maghiar István
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]