33,104 matches
-
asuma un rol corespunzător pe baricadele luptei de clasă. Un astfel de rezumat acordă prea multă importanță clandestinității teroriste din anii ’70 - și prea puțină În același timp. Cei mai mulți tineri implicați În aceste acțiuni, deși familiarizați cu vocabularul justificator al violenței, nu avuseseră nici un rol În formularea acestuia. Ei erau infanteria terorismului. Pe de altă parte, Îndeosebi În Germania de Vest, energia emoțională investită În ura față de Republica Federală avea surse mai adânci și mai ascunse decât giumbușlucurile retorice prost adaptate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
extremă a unui scepticism mai general, În lumina trecutului recent, cu privire la credibilitatea locală a pluralismului democratic. Nu e o Întâmplare, așadar, că „teroarea revoluționară” a luat forma ei cea mai amenințătoare În Germania și Italia. Legătura dintre politica extraparlamentară și violența pură s-a revelat pentru prima oară În Germania, În aprilie 1968, când patru tineri radicali - printre care Andreas Baader și Gudrun Ensslin - au fost arestați sub acuzația că au incendiat două mari magazine din Frankfurt. Doi ani mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legitime, rețele de gherilă urbană și microsecte de bandiți politici Înarmați - formațiuni care se intersectau ca obiective și adepți. Aceste grupuri și secte reproduceau În miniatură istoria fisionară a stângii europene clasice. În decursul anilor ’70, pentru fiecare act de violență Își asuma responsabilitatea o organizație până atunci necunoscută, adesea o subsecție sau o facțiune din grupul original. Dincolo de teroriști se afla o nebuloasă de mișcări semiclandestine și publicații ale căror afirmații „teoretice” sentențioase le ofereau tacticilor teroriste o justificare ideologică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mediatizată a gherilelor revoluționare din America Latină), dar răul pe care l-au făcut este cât se poate de real. Între 1970 și 1981, În Italia nu a trecut un singur an fără crime, mutilări, răpiri, atacuri și alte acte de violență publică. Într-un deceniu au fost asasinați trei politicieni, nouă magistrați, 65 de polițiști și alți 300 de oameni. La Început, Brigăzile Roșii și celelalte organizații s-au limitat la răpirea și, ocazional, Împușcarea unor directori de fabrici și a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inclusiv În revista lui Negri, Rosso. La un an după răpirea și asasinarea lui Moro, Negri celebra „anihilarea adversarului”: „Durerea adversarului nu mă afectează: dreptatea proletară are forța productivă a evidenței și capacitatea de a convinge logic”12. Ideea că violența politică are „forța productivă a evidenței” nu era, desigur, nemaiauzită În istoria modernă a Italiei. Ceea ce Negri afirma, iar Brigăzile Roșii și suporterii lor puneau În faptă nu era diferit de „virtutea purificatoare a forței” exaltată de fasciști. În Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Negri afirma, iar Brigăzile Roșii și suporterii lor puneau În faptă nu era diferit de „virtutea purificatoare a forței” exaltată de fasciști. În Italia, ca și În Germania, ura extremei stângi față de „statul burghez” a făcut-o să revină la violența „proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980, stânga și dreapta teroristă din Italia se confundau atât ca obiective, cât și ca metode. Brigăzile Roșii și urmașii lor nu erau singurii responsabili pentru violența din acei anni di piombo („ani de plumb
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
statul burghez” a făcut-o să revină la violența „proletară” a dreptei antidemocratice. În 1980, stânga și dreapta teroristă din Italia se confundau atât ca obiective, cât și ca metode. Brigăzile Roșii și urmașii lor nu erau singurii responsabili pentru violența din acei anni di piombo („ani de plumb”). Dreapta conspiratoare, antirepublicană, a reapărut În acești ani (și a comis cel mai grav atentat din epocă, bombardarea gării din Bologna În august 1980, soldată cu 85 de morți și 200 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
gării din Bologna În august 1980, soldată cu 85 de morți și 200 de răniți), iar În Mezzogiorno, Mafia și-a accentuat strategia de teroare În războiul cu poliția, magistrații și politicienii locali. Dar, În măsura În care reapariția terorii fasciste și resurgența violenței mafiote ilustrau și exacerbau vulnerabilitatea instituțiilor democratice, manifestările lor erau interpretate - probabil corect - de teroriștii de stânga drept o confirmare a propriului succes. Ambele extreme Încercau să destabilizeze statul făcând viața de zi cu zi insuportabil de periculoasă - cu diferența
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asasinarea judecătorilor, procurorilor și a jurnaliștilor 13. Faptul că democrația și statul de drept au supraviețuit În Italia În acești ani nu e puțin lucru. În special Între 1977 și 1982, țara a fost victima unor acte arbitrare de extremă violență comise deopotrivă de extrema stângă, extrema dreaptă și de criminali plătiți - aceștia sunt anii În care Mafia și alte rețele criminale au asasinat șefi din poliție, procurori, politicieni, judecători și ziariști, de multe ori aproape nepedepsiți. În timp ce amenințările mai serioase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acești ani, a terorismului de stânga În Europa Occidentală a fost evacuarea exhaustivă a ultimelor iluzii revoluționare din corpul politic local. Toate formațiunile politice ale stângii clasice, În special comuniștii, au fost constrânse să adopte și să mențină distanța față de violența de orice fel. Pe de o parte, era o reacție spontană la amenințarea care Îi viza și pe ei, ca și pe ceilalți: liderii sindicali și alți reprezentanți ai mișcării muncitorești tradiționale erau printre țintele predilecte ale rețelelor clandestine. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
strâns rândurile undeva În centrul sigur al spectrului politic. Pentru viața spirituală, anii ’70 au fost deceniul cel mai trist din secolul XX. Pe de o parte din cauza circumstanțelor evocate mai sus: scăderea economică abruptă și de lungă durată, alături de violența generalizată din viața politică, dădea senzația că „vremurile bune” ale Europei s-au dus, poate pentru mult timp. Tinerii nu mai căutau să schimbe lumea; căutau doar o slujbă. Fascinației ambițiilor colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
motive evidente, mișcarea femeilor a fost cea mai diversă și mai ambițioasă. Pe lângă interesele pe care le Împărtășeau cu bărbații, femeile aveau preocupări specifice, care abia atunci Începeau să intre În arena legislativă europeană: creșele, egalitatea salariilor, divorțul, contracepția, avortul, violența domestică. La acestea trebuie adăugată preocuparea unor grupuri mai radicale pentru drepturile lesbienelor și Îngrijorarea crescândă a feministelor În privința pornografiei. Aceasta din urmă ilustrează destul de bine noua geografie morală a sferei politice: filmul și literatura explicite sexual fuseseră abia recent
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca terorist armat și violent, el era acum respectabilul purtător de cuvânt al unor ambiții greco-cipriote „rezonabile”. Între timp, comunitățile greacă și turcă continuau să trăiască În proximitate, Într-o atmosferă de disconfort și suspiciune punctată de izbucniri sporadice de violență intercomunitară. Guvernele de la Atena și Ankara se erijau În protectoarele compatrioților lor, amenințând ocazional cu intervenția. Dar prudența (și presiunea internațională) le-au reținut, chiar și atunci când atacurile din 1963 asupra turcilor ciprioți au determinat sosirea forțelor ONU de menținere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ci și Galicia, Andaluzia, Canarele, Valencia, Navarra și multe altele 15. Conform noii Constituții Însă, responsabilitatea apărării, justiției și afacerilor externe revenea În continuare Madridului - compromis inacceptabil pentru naționaliștii basci. După cum am văzut, ETA și-a intensificat deliberat campania de violență și asasinate În perioada În care noua Constituție a fost supusă dezbaterii, vizând polițiștii și soldații, În speranța că va provoca o reacție brutală și va reuși să elimine procesul democratic care părea să demonteze cu fiecare zi argumentele extremiștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
disfuncțional și compromis nu era În sine suficient pentru a-i pecetlui soarta. În discursul de acceptare a Premiului Nobel În 1971 (ce i-a fost conferit În absență), Aleksandr Soljenițîn afirmase cu entuziasm că, „odată ce minciuna s-a risipit, violența se va arăta În toată goliciunea ei respingătoare și, căzută În decrepitudine, se va nărui”. Dar n-a fost chiar așa. Violența sovietică se arătase de mult În toată goliciunea ei - și a fost expusă din nou În cumplita invazie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ce i-a fost conferit În absență), Aleksandr Soljenițîn afirmase cu entuziasm că, „odată ce minciuna s-a risipit, violența se va arăta În toată goliciunea ei respingătoare și, căzută În decrepitudine, se va nărui”. Dar n-a fost chiar așa. Violența sovietică se arătase de mult În toată goliciunea ei - și a fost expusă din nou În cumplita invazie a Afganistanului din 1979 -, iar minciuna comunismului s-a dispersat progresiv În anii de după 1968. Dar sistemul tot nu se prăbușise. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alte cuvinte, o piață. Această propunere a fost, alături de altele, intens dezbătută de polonezii „neoficiali” și discutată de mulți peste hotare. Dar principiile călăuzitoare ale „realismului” politic și obiectivele „autolimitării” decise În anii 1980-1981 au rămas În vigoare: confruntarea și violența, care puteau cădea În mâinile nucleului dur al partidului, au fost evitate În mod deliberat și cu succes. Una erau conversațiile, cu totul alta „aventurile”. Căderea finală a partidului a fost declanșată, destul de previzibil, de o nouă Încercare de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult mai optimistă decât În cazul „tranzițiilor” din alte țări comuniste, efect al ritmului accelerat al evenimentelor 25. La o săptămână după reprimarea sângeroasă a manifestației studențești, conducerea partidului demisionase. O săptămână mai târziu, Forumul Cetățenesc și Opinia Publică Împotriva Violenței (OPIV, un alter ego slovac al Forumului) căpătaseră un statut legal și negociau cu guvernul. Pe 29 noiembrie, Adunarea Federală, răspunzând cu docilitate unei revendicări a Forumului Cetățenesc, a Înlăturat din Constituția cehoslovacă clauza fundamentală ce garanta un „rol conducător
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unui complex de circumstanțe. Ca și În Polonia, opoziția intelectuală era unită mai ales de amintirea Înfrângerilor din trecut și de hotărârea de a evita confruntarea directă - nu Întâmplător principala organizație civică din Slovacia s-a autointitulat Opinia Publică Împotriva Violenței. Ca și În RDG, falimentul partidului conducător a fost sesizat atât de rapid, Încât opțiunea unei reacții organizate din partea ariergărzii partidului a fost aproape din start exclusă. Rolul lui Havel a fost Însă la fel de crucial: În nici o altă țară comunistă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unor mulțimi violente, conduse de lideri mai belicoși, puși pe răfuială cu vechiul regim. Dar, din varii motive - printre care și evenimentele din Tiananmen, transmise pe posturile de televiziune chiar În ziua alegerilor poloneze -, protestatarii din 1989 au evitat deliberat violența. Revoluția poloneză nu a fost singura care se „autolimita”. După decenii de violență În care au avut monopolul armelor și gloanțelor, regimurile comuniste reușiseră să-și convingă cetățenii că este imprudent și impropriu să recurgi la forță. Cum poliția a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regim. Dar, din varii motive - printre care și evenimentele din Tiananmen, transmise pe posturile de televiziune chiar În ziua alegerilor poloneze -, protestatarii din 1989 au evitat deliberat violența. Revoluția poloneză nu a fost singura care se „autolimita”. După decenii de violență În care au avut monopolul armelor și gloanțelor, regimurile comuniste reușiseră să-și convingă cetățenii că este imprudent și impropriu să recurgi la forță. Cum poliția a spart capete În Praga și Berlin până În ultima clipă a vechiului regim, slovacii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și gloanțelor, regimurile comuniste reușiseră să-și convingă cetățenii că este imprudent și impropriu să recurgi la forță. Cum poliția a spart capete În Praga și Berlin până În ultima clipă a vechiului regim, slovacii nu erau singura „Opinie Publică Împotriva Violenței”. Inapetența pentru violență era singurul lucru care Îi unea pe revoluționarii din 1989. În rest, ei erau un grup extrem de pestriț În fiecare țară, chiar prin comparație cu insurecțiile precedente. Proporțiile variau, dar În general „poporul” era un melanj de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniste reușiseră să-și convingă cetățenii că este imprudent și impropriu să recurgi la forță. Cum poliția a spart capete În Praga și Berlin până În ultima clipă a vechiului regim, slovacii nu erau singura „Opinie Publică Împotriva Violenței”. Inapetența pentru violență era singurul lucru care Îi unea pe revoluționarii din 1989. În rest, ei erau un grup extrem de pestriț În fiecare țară, chiar prin comparație cu insurecțiile precedente. Proporțiile variau, dar În general „poporul” era un melanj de comuniști reformiști, social-democrați
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu alte state, o revoluție sângeroasă sau o catastrofă naturală. Un mare stat industrial - o superputere militară - pur și simplus-a prăbușit: autoritatea i s-a scurs din vene, iar instituțiile s-au evaporat. Destrămarea nu a fost totuși lipsită de violență, cum s-a văzut În Lituania și În Caucaz; În unele republici independente s-au mai desfășurat lupte și În anii următori. Dar, În linii mari, cea mai mare țară din lume a ieșit din scenă aproape fără proteste. Putem
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Putem descrie fenomenul ca pe o retragere pașnică din imperiu (și este corect), dar cu greu ne putem da seama de ușurința surprinzătoare a Întregului proces. De ce a fost totul aparent lipsit de suferințe? De ce, după zeci de ani de violențe interne și agresiuni externe, prima societate socialistă a lumii a făcut implozie fără un suspin? Un posibil răspuns este că ea nu existase niciodată: cum spunea istoricul Martin Malia, „socialismul nu există, iar Uniunea Sovietică l-a construit”. Dar, dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]