9,442 matches
-
eroic, rezultatul fiind întotdeauna un text de o factură atât de diferită, cu o semnificație complet răsturnată, ne putem întreba dacă nu se întâmplă același lucru cât privește multitudinea medievală a versiunilor aceluiași text, survenite în funcție de imaginația și înclinația spre ficțiune (și ea un gest de rezistență, dacă nu chiar de revoltă împotriva constrângerilor dogmatice) manifestate de copiștii care trudeau la apariția lui. Așa cum rapsozii parodiau, prin recitările lor, epopeile, și "scribii" luau uneori inițiativa de a modifica fie unul sau
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
cu umor și erudiție, parodia pentru a da un colorit mai viu, alert "literelor" Antichității. 2.2. Metamorfozele epicului în cheie parodică: de la satira menippee la romanul latin Antichitatea greacă a inovat decisiv, în raport cu literatura orientală 132, atât pe teritoriul ficțiunii (pentru că, o dată cu apariția celor dintâi poeme epice, iau naștere principiile verosimilității și al mimesisului), cât și pe cel al teoretizării, unde regăsim principiul separației genurilor amintit, de atâtea ori, în cele mai vechi poetici, alături de discuții pe marginea fiecărui gen
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
generică a parodiei, iar autorii o foloseau știind că se află la intersecția mai multor genuri, uneori dintr-o simplă înclinație ludică, alteori cu vehemență satirică, selecționându-și însă textele sau autorii "atacabili" din genuri diferite. În spațiul prozei, plăcerea ficțiunii și gustul pentru eroic sunt înlocuite de plăcerea povestirii, de cultivarea discursului/ discursurilor aparținând diverselor personaje, printre care și cel care narează așa-zisele evenimente (de fapt simple pretexte pentru trecerea de la un stil la altul, de la registrul serios la
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fenomen periferic și neînsemnat din punct de vedere istoric. Dincolo de ea, trebuie să știi să descoperi lupta profundă, istorică dintre genuri, devenirea și dezvoltarea osaturii genurilor literare"137. Păstrându-și deci caracterul critic, romanul inventează, creează, dictează noul prin originalitatea ficțiunii. 2.2.1. Parodia în satira menippee: Lucius Annaeus Seneca Un prim grad al imitației parodice practicate de autorii latini care luaseră drept model, în sensul de hipotext universal, paradigma literaturii Greciei antice este atins în satira menippee. Precursorul grec
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
și precepte au guvernat Renașterea, coordonatele mai sus-menționate au permis libertăți până atunci nebănuite. Nu toate schimbările paradigmei mentale s-au petrecut, drept urmare, într-un registru caracterizat exclusiv prin seriozitate. Omul renascentist prin care subînțelegem și autorul de romane, de ficțiuni care interacționează cu lumea știe să râdă de gravitatea relaționării cu spațiile străine și, nu în ultimul rând, chiar de formele de autocunoaștere pe care și le asumă. Parodia se "dezlănțuie" cu adevărat abia în Renaștere, când, deși lucrările teoretice
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
pe care le invocă, dar și cu o mentalitate de tip parodic. În Renaștere practic nu se salvează de la parodiere nici o specie, nici un gen literar. O regăsim în poemul eroi-comic de mare întindere al lui Ariosto (unde-și află sfârșitul ficțiunile referitoare la iubirile fidele, dar și eroismul sau castitatea/ abstinența exagerate ale cavalerilor din ciclurile epice medievale), în limbajul bufon al lui Pulci ori în stilul macaronic desăvârșit de Folengo, în Énéide travestie sau Virgile travesti de Scarron, care tratează
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
suntem astfel pregătiți pentru întâlnirea cu fantomaticul Don Quijote, cel ce pare mereu dominat, în logica realității primare a textului, de Sancho Panza care, nu de puține ori, se amuză pe socoteala stăpânului, maimuțărindu-l. Totul este (și nu este) pură ficțiune, joc auctorial în deplină conștiință de sine, maximă concizie, dezmorțire a spiritelor adormite. Plăcerea împrumutului nu putea să lase indiferent restul Europei, care va contribui ulterior cu propriile date la promovarea "stilului facețios"210, preluându-l, prin intermediul eposului eroi-comic, în
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
de "erudiția" întâmplărilor prin care trece, ba mai mult, pe care le provoacă. Unicul responsabil pentru lumea imaginară "falsificând" realitatea. În bună măsură, aceasta e o realitate și ea "de grad secund", întrucât se raportează, la rândul său, la alte ficțiuni, deci nu la episoade verosimile, la acele ficțiuni în care "seniorul Don Quijote" zace "îngropat în arhivele lui din La Mancha". Prin personaj, Cervantes parodiază momente mari ale întregii culturi umane, nu doar ficțiunea ca simplă metodă de cunoaștere prin imaginar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
mult, pe care le provoacă. Unicul responsabil pentru lumea imaginară "falsificând" realitatea. În bună măsură, aceasta e o realitate și ea "de grad secund", întrucât se raportează, la rândul său, la alte ficțiuni, deci nu la episoade verosimile, la acele ficțiuni în care "seniorul Don Quijote" zace "îngropat în arhivele lui din La Mancha". Prin personaj, Cervantes parodiază momente mari ale întregii culturi umane, nu doar ficțiunea ca simplă metodă de cunoaștere prin imaginar. "Prietene Sancho, află că m-am născut, din
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
se raportează, la rândul său, la alte ficțiuni, deci nu la episoade verosimile, la acele ficțiuni în care "seniorul Don Quijote" zace "îngropat în arhivele lui din La Mancha". Prin personaj, Cervantes parodiază momente mari ale întregii culturi umane, nu doar ficțiunea ca simplă metodă de cunoaștere prin imaginar. "Prietene Sancho, află că m-am născut, din voința cerurilor, în vârsta asta de fier (s.n.) în care trăim, ca să pot reînvia în vremea ei vârsta de aur", i se confesează Don Quijote camaradului
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
autorului atât față de neexperimentatul cititor, cât și față de erou și eroină, de la care își ia rămas bun imediat ce aceștia au fost făcuți soț și soție. Acesta este motivul pentru care am dorit adesea să fie aduse completări tuturor operelor de ficțiune încheiate brusc, în maniera descrisă și astfel să putem afla și noi ce i s-a mai întâmplat sobrului soț ca și pătimașului burlac, matroanei ca și îmbujoratei domnișoare"282. Astfel înțelegea să-și oficializeze poziția literară și, implicit, statutul
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
contururi de cavaleri și domnițe prindeau viață în imaginația mea... din vremea când, îndrăgostit de Rebecca, cea mai dulce creatură a imaginației poetice, am dorit să i se facă dreptate". Din perspectiva vieții reale însă, tot ce este sublim în ficțiune se perimează, pierzându-și aura estetizantă și căzând, cu ușurință, în uitare: "Sunt deci sigur că ea și Ivanhoe s-au căsătorit și l-au adoptat pe micul Cedric; nu cred însă să fi mai avut alți copii sau să
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fiind că pâlnia reprezintă "singura ființă de sex femeiesc cu un tub de comunicație ce i-ar fi permis (protagonistului) să satisfacă și cerințele dragostei, și interesele superioare ale științei". Din perspectiva vieții reale însă, tot ce este sublim în ficțiune se perimează, pierzându-și aura estetizantă și căzând, cu ușurință, în uitare. În final, schema circulară a textului se completează tot într-o notă tragi-comică. Primul "triunghi amoros" (Stamate-soție-pâlnie) este înlocuit de un al doilea (Stamate- fiu-pâlnie), de unde rezultă un
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
feministe etc.), artiștii își regândesc participarea la viața cetății, transformată în "satul planetar", fiecare în felul lui. De la artistul militant până la cel retras în intimitatea unui curs universitar de creative writing, toți știu și promovează cu certitudine un lucru: dominația ficțiunii. În cazul nostru, literaritatea textului scris. Traversând Oceanul, îl găsim pe romancierul postmodern și în postura scriitorului de meserie, care produce, la propriu și la figurat, scrieri pentru a se întreține și caută să câștige aderență la public. Libertatea, atât
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
cu povara uciderii ființei iubite ("N-a existat decât o ființă care înțelegea pictura mea. Picturile pe care le voi face de acum încolo vor confirma acest punct de vedere. Și zidurile acestui infern vor fi tot mai ermetice"309). Ficțiunea a devenit o instanță în sine, care concurează, la modul cel mai serios, realitatea (de fapt, poate că altfel nici nu ar fi fost posibilă popularitatea de care se bucură în prezent lumea/ lumile virtuale ale Internetului). De fapt, chiar
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
postmodernistă a trecutului, a ceea ce a fost deja spus nu poate fi inocentă (...). Ironia, buna dispoziție, nostalgia parodică și atuoparodică sunt câteva dintre modalitățile acestei recunoașteri"310. Parodia produce mai multe "sertare" terminologice: postmodernismul soft e cel care asigură dominația ficțiunii parodice, pornind de la evenimentul istoric dat și ironizându-l printr-o înseriere proprie de teme și motive, în timp ce postmodernismul hard parodiază, la propriu, întreaga literatură prin excesul de real pe care îl conține practica artistică, uneori împinsă la absurd. Literatura
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
fie, prin definiție, nostalgică și sentimentalistă. Acesta este și motivul pentru care romancierii importanți ai momentului (Malcolm Bradbury în articolul An Age of parody. Style in Modern Arts, Umberto Eco în Șase plimbări prin pădurea narativă, David Lodge în Limbajul ficțiunii, Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc) și teoretizează parodia, denumind-o la unison prin trei sau patru caracteristici: metaficțională/ intertextuală + comică/ umoristică. Mai mult, "parodia intertextuală traversează granițele genurilor fără nici un fel de rezerve": piesa lui Milan Kundera, Jacques și stăpânul
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
la noi sub titlul Plăcerea textului. "Ca instituție, autorul a murit, persoana sa civilă, pasională, biografică a dispărut"328, lucru cu atât mai valabil în parodii, unde, o dată cu trecerea timpului, sursa auctorială mai poate doar mima o palidă rivalitate față de ficțiunea rezultată. Având curajul să vorbească despre moartea autorului, Barthes îl înlocuiește cu cititorul, acordându-i acestuia din urmă rolul dominant în înțelegerea, deci existența parodiilor. Textul este un obiect fetiș"329 care antrenează complet, în actul lecturii, persoana (fizică, psihică
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
să numească romanul "o nouă erezie". Modul romancierului însuși de a se apăra ne trimite din nou cu gândul la speculație în baza faptului istoric acceptat de-a gata, fără nici o demonstrație, ce constituie temeiul oricărei metaficțiuni istoriografice. Insistând pe ficțiune, Saramago, viclean, o transformă totuși într-un punct de vedere, clamând dreptul la opinia liberă: "Acest Isus este unul dintr-o mie posibili, este Isusul meu, pe care eu l-am inventat, pe care l-am creat pornind de la anumite
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
se recunoască în ele amprenta proprie a unei mentalități. Chiar dacă ea merge, așa cum face și romanul lui Saramago, în linii mari, după evenimențialul Noului Testament. Ca și alți romancieri postmoderni, Saramago face, parodiind, din Biblie o "metaficțiune istoriografică", adică o ficțiune extrem de conștientă de statutul ei de ficțiune, și totuși luând drept obiect evenimentele unei istorii văzute în calitatea sa de construcție umană (și narativă) care are multe în comun cu ficțiunea. Accentul cade aici pe o triadă terminologică: metaficțiune natura
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
unei mentalități. Chiar dacă ea merge, așa cum face și romanul lui Saramago, în linii mari, după evenimențialul Noului Testament. Ca și alți romancieri postmoderni, Saramago face, parodiind, din Biblie o "metaficțiune istoriografică", adică o ficțiune extrem de conștientă de statutul ei de ficțiune, și totuși luând drept obiect evenimentele unei istorii văzute în calitatea sa de construcție umană (și narativă) care are multe în comun cu ficțiunea. Accentul cade aici pe o triadă terminologică: metaficțiune natura reflexivă a scriiturii, problematizarea acută pe care
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
face, parodiind, din Biblie o "metaficțiune istoriografică", adică o ficțiune extrem de conștientă de statutul ei de ficțiune, și totuși luând drept obiect evenimentele unei istorii văzute în calitatea sa de construcție umană (și narativă) care are multe în comun cu ficțiunea. Accentul cade aici pe o triadă terminologică: metaficțiune natura reflexivă a scriiturii, problematizarea acută pe care o impune ea, menținând trează atenția publicului; istoriografică scriitura propriu-zisă specifică unui autor, construcția (structura) povestirii ficționale; practica parodică prin aceasta nu se înțelege
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
târziu, o teză?" Alternanța e aproape un model fix, de la care Doctorow nu se abate decât pentru a introduce fragmente de ziar, de jurnal, scrisori sau intertext biblic. De aici și "amestecul generic al formelor de jurnal, istorie, teză și ficțiune" care o îndreptățeau pe Linda Hutcheon să încadreze romanul în categoria metaficțiunilor istoriografice. Însă raportarea la aceste forme se face și ea întotdeauna parodic: intertextul biblic funcționează ca un pretext pentru a sugera lucrurile ce nu pot fi afirmate răspicat
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
apariția instantanee a autorului, devenit brusc enervant, "sâcâitor și manipulator"352, dar și dispus să se autoironizeze la maxim), tematizarea, implicită, a cititorului (mai deconcertantă, dar nu mai puțin parodică) și tratarea pe picior de egalitate a acțiunii și a ficțiunii, a realității și mitului, a adevărului și minciunii, a originalului și imitației (ca mijloace de accentuare a impreciziei datelor, de unde și efectul scontat comic al tipurilor de romane ce pot fi încadrate aici). E cazul lui Italo Calvino din Cavalerul
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
adesea prin prezența efectivă (literală, s.n.) a unui text în altul (cf. G. Genette, op. cit., p. 8). 41 J. Kristeva, "Problemele structurării textului", în Pentru o teorie a textului. Antologie "Tel Quel" 1960-1971, p. 252. 42 J.-L. Baudry, "Scriitură, ficțiune, ideologie", în Pentru o teorie a textului. Antologie "Tel Quel" 1960-1971, p. 232. 43 Idem, pp. 232-233. 44 Mihai Pop (ed.), Ce este literatura?, Editura Univers, 1983, pp. 591-601. 45 În cazul parodiilor picturale, de pildă, miza este mai mult
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]