3,831 matches
-
în mașină, Marius se întoarce brusc către ea. Smaranda? Da? Te iubesc. Știu. Corpurile lor s-au apropiat într-o îmbrățișare calmă, tandră. Și eu, dragul meu. Și eu. Mai mult decât îți poți tu imagina, murmură ea în timp ce privește nemișcată mașina care se depărtează, fără să înțeleagă de ce simte brusc că această imagine devine foarte importantă pentru ea. VI Pe faleza înaltă, aflată la malul mării, miroase a nisip ud și alge intrate în putrefacție. În larg, hula amenințătoare adună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
că reușește, dar strigătul ei sfâșietor atunci când se prăbușește în neant îl face să tresară puternic din toată ființa lui ca un cartuș lovit în capsa de detonare. Lac de sudoare, deschide speriat ochii și aprinde veioza. Continuă să stea nemișcat pe salteaua patului, în aerul greu respirabil din pricina căldurii toride de august care transformase Bucureștiul într-un adevărat cuptor. Avusese un coșmar. Poate și datorită faptului că pentru prima oară executase o sentință de condamnare la moarte. Ca să rămâi în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
clipă, apoi împinge brusc. Năvălesc în cameră cu forța unei divizii blindate, dar se opresc având întipărite pe față stupoarea cea mai adâncă, complet nepregătiți pentru spectacolul din fața lor. Dintr-un fotoliu uzat, așezat lângă fereastră, Matolea "Șiș" îi fixează nemișcat cu privirea. Mâna stângă o ține pe burtă iar cealaltă întinsă în dreapta, pe lângă fotoliu, aproape atingând podeaua. Ca un desen ciudat, o pată de sânge se lățește pe pieptul lui. Nu trebuie să fii mare specialist în medicină ca să realizezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
sigur că o să vă înțelegeți foarte bine. Domnilor, sunteți liberi. Afară, cei trei trec prin punctul de control coborând spre străzile înguste, transformate, ca cea mai mare parte a orașului, în ruine. Pe creanga unui copac golaș, o cucuvea stă nemișcată, parcă amorțită de gerul puternic al nopții. Deranjată de apariția lor bruscă, își desface aripile mari si negre, în timp ce aruncă un strigăt spre ei. Huhuhuu! buhuhuuu! Semn rău! spune Iorgu. Își face cruce cu limba în gură și suge o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
dansează haotic. Se stinge brusc. Oamenii se ridică, înaintează ușor aplecați. Instinctiv, grăbesc cu toții pasul. Un salt. Încă unul. Distanța se micșorează cu repeziciune. În sfârșit ajung la marginea parapetului, din spatele căruia se ridică blestematul de reflector. Pe fundul tranșeei, nemișcată, o mogâldeață îmbrăcată în uniformă germană. În fața lor se profilează o umbră. Unul dintre soldați îndreaptă țeava armei către ea: Nu trageți băieți, se aude glasul șoptit al Americanului. Nu vă mai recunoașteți prietenii? Unul după altul, soldații continuă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
către ținta misiunii lor. Străduindu-se să facă cât mai puțin zgomot, își presează echipamentul pe corp. Acolo, în spatele zidului întunecat al trunchiurilor groase, se ascunde bateria. Locotenentul ridică brusc pumnul sus, semn de oprire. La nici câțiva metri depărtare, nemișcată, o santinelă ascultă concentrat, cu capul ușor aplecat într-o parte. Nervii tuturor sunt încordați la maximum. "Oh, Doamne, nu! Nu se poate sfârși totul acum!". Spre ușurarea lor, neamțul saltă arma pe umăr și continuă să patruleze, ba chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
proaspete. Dintre toți, Suflețel pare cel mai zdruncinat. Așezat pe un afet, cu arma trântită în zăpadă, murmură ceva numai de el auzit. Privește pierdut trupul unui soldat german, aproape un flăcăiandru, cu o rană urâtă la cap, care zace nemișcat în zăpadă, la picioarele lui. Răsărit din întuneric, Marius se apropie cu pași greoi. Automatul i se bălăbăne de cureaua petrecută după gât. Primise raportul pierderilor. Din fericire, printre victime nu se află nici unul dintre artileriștii lui care deja încep
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
creaturi nu ar fi la discreția celor care o capturaseră. Von Streinitz sesizează totodată că necunoscuta vorbește fluent germana, fără accent, ca o nativă. Privește atent chipul cu trăsături fine, puțin înăsprite, care arată pătrunderea și inteligența unei femei instruite. Nemișcați, soldații așteaptă ordinele lui. Are arme? Locotenentul Menzel dă din cap negativ. Bine. Se întoarce spre necunoscută. Doamnă, Wermacht-ul nu luptă cu femeile și copiii. Vă puteți considera sub protecția mea personală. Se înclină politicos către ea. Imediat voi da
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
moment cei doi se înfruntă, ca doi dulăi gata să se încaiere. Militarii din spatele maiorului se grupează amenințători lângă el. Toți se așteaptă ca situația să degenereze într-o înfruntare directă, dar deodată totul căpătă o turnură mult mai neașteptată. Nemișcat, cu ochii holbați, imaginea perfectă a celei mai adânci perplexități, Schultz privește țintă peste umărul maiorului. Îți interzic să împuști această femeie! spune von Streinitz cu glas atât de dur încât poți sparge pietre cu el, atunci când realizează motivul uimirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
de tot ce este in jurul. Curelușa căștii este trecută neglijent peste bărbie. Nu are de unde să bănuiască că ochi încordați îi urmăresc cu sufletul la gură din spatele brazilor. Soldații dispar, dar cei doi, culcați în zăpadă, continuă să rămână nemișcați, topiți pur și simplu în peisaj. Trec câteva minute interminabile până când Marius se ridică și urmat de Romulus traversează rapid drumul, mistuindu-se în pădure împreună cu ceilalți oameni ai lui. IX Sturmbannführer Schultz deschide fereastra biroului pe care-l ocupă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
urmat de Romulus traversează rapid drumul, mistuindu-se în pădure împreună cu ceilalți oameni ai lui. IX Sturmbannführer Schultz deschide fereastra biroului pe care-l ocupă la etaj. Noaptea adusese o liniște grea, apăsătoare. Viscolul se sfârșise și acum totul este nemișcat, înghețat parcă într-o hibernare fără sfârșit în gerul lipsit de orice adiere de vânt. Sub el se întinde parcul cochet și bine îngrijit a fostului sanatoriu. Aleile betonate, delimitate de gardul viu și mărginite cu bănci din lemn, vopsite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
Nimeni nu pare să mai fie în viață. Peste tot, doar cadavre. Motoarele Maybach urlă asurzitor în timp ce șenilele sfarmă ziduri, strivesc mormane de moloz, distrug tot ceea ce poate fi socotit un adăpost cât de mic pentru eventualii supraviețuitori. Marius privește nemișcat cum unul dintre mastodonți trece foarte aproape de el. Urcă rapid pe laterală, ciuruie cu o rafală scurtă spatele ofițerului care se prăbușește peste marginea metalică a turelei, smulge siguranța unei grenade cu dinții, apoi o plasează prin trapa deschisă. Imediat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
rol și nu o existență. Cum își va putea salva sufletul, onoarea? Dar oare le mai are? Nu simte decât un gol uriaș acolo unde toate acestea ar fi trebuit să fie. Cu mâini tremurătoare aprinde un chibrit, apoi privește nemișcat cum fișa personală a tatălui său se preface scrum. Acolo, în flăcările bucății de hârtie găsește ceea ce trebuie să facă. Cu două zile în urmă, vărul lui, pilot militar la Otopeni, îl întrebase dacă nu vrea să fugă cu el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
În odăile acestei case, dar cum mobila nu fusese Înlocuită, nici un amănunt al așezării, pînă și tișlaifurile de pe noptiere și de pe cele două bufete, cel mare și cel mic, precum și fața de masă plușată În varii culori din sufragerie erau nemișcate. În afară de asta, prezența fizică de acum șapte ani a lui Keti se simțea În preajmă atît de firească Încît mă miram că n-o vedeam aievea deschizînd și Închizînd ușile acelor odăi În care eu Însumi Începusem să mă simt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
numai transparența ideii, pentru că În timp ce-mi vorbea Îi vedeam mișcările atent, i le urmăream să nu-mi scape nici un amănunt al ființei, mîncarăm amîndoi, iar cînd să plec se ridică În picioare... Doamne! rochia - Îi stătea la fel, nemișcată, mă privi fix, - În sfîrșit! - Își ridică brațele, mi le Încolăci după gît, ne sărutarăm prelung, un fel de uitare, nu-mi dau seama... Eram În martie 1949. Începuseră muncile de primăvară, Lung privea (de pe prispa casei lui, În fiecare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
Deschise aparatul de radio, prinse un post străin ce transmitea muzică de jazz. Ascultă, dar după zece minute Închise aparatul și camera reintră În liniștea molatică a zilei de vară. Își puse mîinile sub cap, privi tavanul, apoi perdelele lungi, nemișcate. - „Da, domnule judecător, grăi În sinea ei, sînteți cam Îngîmfat - și zîmbi. Întîlnirea cu dumneavoastră m-a tulburat prin violența cu care vă susțineți părerile.” - „Nu e violentă ci credință”, auzi răspunzîndu-i-se - „Tot așa vă consumați și În timpul judecății?”. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
atingă umerii el se depărtă; ea rosti foarte Încet: „Ce tînăr sînteți... Vă iubesc! Se neliniști cîteva clipe, nu de cuvintele rostite, ci de efluviile ce le mînară la suprafață. Nu auzi nici un răspuns, ochii Îi deveniră mari, el stătea nemișcat, părea de data asta Învăluit În ceață. Era totuși real căci Îi simțea răsuflarea emoționată, nu putea să fie Închipuire, „Vă iubesc! Acum am curajul să vă spun pentru că nu e nimeni. Se trezi vorbind deodată la singular: „Te iubesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
am curajul să vă spun pentru că nu e nimeni. Se trezi vorbind deodată la singular: „Te iubesc!” I se păru că lumea se Învăluie În apoteoză. „Cum nu ți-ai dat seama pînă acum?” Îl Întrebă. El continuă să stea nemișcat, privirea lui venea din Încremenirile timpului, acele secvențe uitate, ce rămîn În memorie din marea mișcare a materiei. Părea din altă lume. Era el și parcă nu. Ea se ridică În picioare Începu să deretice un minut, două, așa ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
total, și ne individualizează, ce se Întîmplă cu ea? se Întreba. Nici ea nu poate fi prevăzută? „De unde așa, fără veste?”... În timp ce Își rostea mirarea, el se ivi din nou la marginea patului, stătea În picioare, o privea ca Înainte, nemișcat, ei i se păru mai tînăr. „Care e adevărata lui viată? gîndi. Ce se Întîmplă În substanța ființei lui? Nu se poate să trăiască numai printre legi și dosare. „Cine ești cu adevărat?” Îl Întrebă, dar el rămase mut. „Ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
așa ceva... Mă gîndii deodată la Keti: exact acum 14 ani, la cîteva sute de metri de aici... Apoi către tînăra profesoară, ca și cum nimic nu se Întîmplase - căci Îmi lipsesc spontaneitățile - rostii, aproape imbecil: - Cu ce să vă servesc? Dar ea, nemișcată, mă privi cu o fixitate caldă, pe care nu i-o cunoscusem pînă atunci: - Cu nimic, domnule judecător! Făcu o jumătate de pas, Îmi luă iar fața În mîini și-mi sărută din nou fruntea și obrajii. Apoi: Cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
spuneam „dumneavoastră”. Ca-ntr-o fotografie veche, tatăl meu va Îmbătrîni, toți vom Îmbătrîni, aici, și soțul meu, și vecinii și Lung și soția lui, fiica se va mărita, va avea copii, foarte repede voi deveni bunică, tu vei rămîne nemișcat În anii tăi din tinerețe, de altfel nici acum - așa te văd, cîteva fire albe la tîmple; - nu te-ai schimbat, iar eu nemaivăzîndu-te nu-mi voi mai putea Închipui cum vei arăta, și atunci singurătatea va fi Îngrozitoare. Cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
la urmă, În ultima clipă, ne dăm seama că numai despre ce trebuia n-am vorbit nimic. Un băiat sau o fată dansează undeva, Într-o curte apropiată, se aude ritm de castaniete, mînuite cu perfecțiune, și parcă aerul stătea nemișcat, ca un bloc transparent, anume pentru asta, domnul Pavel Însuși era Încîntat Încît exclamă Înviorat: -N-am mai auzit așa ceva din tinerețe, pe estrada de la Lacul Sărat, era un negru sau un mulatru tînăr; purta un costum albastru cu guler alb
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
mulțumesc c-ai venit! Vocea ei amintea o vreme uitată, ce-mi răsări la ceasul acela de primăvară, de taină și duh. Vizavi de mine rîdea - plîngea, pe perete, arlechinul dăruit in 1946; avusese răbdarea de intermediar al lumii mele, nemișcat peste decenii. Ana vorbea. Era În tonalitatea vocii și În inflexiunile rostirilor ce urmară (după ce servi șirul de meseni, Își aduse un scaun și, forțînd un mic deranjament, se așeză Între mine și cel din dreapta, secretarul școlii, un bărbat tînăr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
mult le tîrÎm. Măcar de ne-am fi putut alege veacul În care să ne naștem. - Da, răspunsei și după două zile, În lumina soarelui de dimineață, plecai spre gară, Întîia dată fără Lung. Și din cerdacul casei, Ana, dreaptă, nemișcată, asemeni unei statui, se uita spre mine; părea să-mi urmărească plecarea deși privea În gol. 7. Era În dimineața unei zile de luni, cînd doamna Pavel primi - În timp ce mă aflam la tribunal - fantastica veste din partea Margăi Popescu, că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1888_a_3213]
-
curțile caselor de margine, fiecare grăbit să dispară în fața gloanțelor. Pe câmp rămâneau doar câteva zeci de trupuri, unele zvârcolindu-se și văitându-se, altele înțepenite cum le-a găsit moartea. Lângă șanțul șoselei, Anghelina zăcea cu fața-n sus, nemișcată, lovită de un glonte în frunte; copilașul, în brațele ei moarte, plângea și vrăjea din mânuțele goale, parcă ar fi căutat să se smulgă de la pieptul mamei... Pete albe însemnau pe pământul gras de la marginea Amarei numai trupurile țăranilor morți
NOŢIUNI DE TEORIE LITERARĂ by LUCICA RAȚĂ () [Corola-publishinghouse/Science/1771_a_92267]