3,808 matches
-
ultimele lucruri de preț, o scrisoare de la Lord Byron. În numele acestei admirații, dar și pentru că e propria lui convingere, Byron are o grijă aproape patologică pentru buna formă a corpului său. Iată ce-și amintește Stendhal În 1830: „Una din ororile lui Byron era să nu se Îngrașe. Asta era ideea lui fixă. Dl Polidori, un tânăr medic ce călătorea cu noi, ne-a spus că mama lordului Byron era mică și foarte durdulie. Adesea, ca să nu ia În greutate, el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
influența splendidei și nepieritoarei desăvârșiri de sinceritate și putere”1. Îl mai apropie de câțiva dandy celebri (Baudelaire, cu precădere) spaima de a se lăsa prins În imaginea idilică a unui mariaj, de a fi răspunzător pentru progenituri. Copiii? O oroare! Simplă mască sau de o franchețe dezarmantă, rândurile lui Byron rămân necruțătoare: „Nu știu ce a vrut să spună Scrope Davies când ți-a povestit că aș iubi copiii. Le detest prezența”. Adresanta nu e alta decât Augusta Leigh, iubita soră vitregă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
doar de bietele lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt Încărcat de ură, izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
lucrătoare. Exasperarea, ca un ultim strigăt Încărcat de ură, izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ca un ultim strigăt Încărcat de ură, izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ultim strigăt Încărcat de ură, izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de ură, izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
izbucnește Într-o scrisoare către Ancelle, În 1866: „În afară de Chateaubriand, Balzac, Stendhal, Mérimée, de Vigny, Banville, Gautier, Leconte de Lisle, toată pleava modernă Îmi face silă. Academicienii voștri, oroare, liberaliștii voștri, oroare, virtutea, oroare, viciul, oroare, stilul curgător, oroare, progresul, oroare”1. În același an poate fi văzut, iarna, rătăcind bolnav pe străzile Bruxelles-ului, cu capul Înfășurat Într-un turban muiat În terebentină. Ultima imagine, un portret mortuar semnat la 3 septembrie 1867, la doar trei zile după stingerea poetului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
mult prea voluntară, care tânjește după o fiică (pe care o va și naște, de altfel, spre a o pierde la doar nouă ani), nostalgia nereprimată după „figura mamei”, singura prezență feminină acceptată o viață Întreagă, gustul pentru eleganța căutată, oroarea de „naturalețea” fiziologicului, a procreării, un narcisism exacerbat, masochismul voluptuos, reveriile pederaste, toate Îl definesc și ca dandy. Un dandysm ce se manifestă de timpuriu, Încă din adolescență, la Trinity College din Dublin și mai apoi la Oxford, prin fascinația
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
estetism, dar și prin faptul că Întrupează fără prejudecăți ceea ce s-ar numi stilul camp, afișare sau doar sugestie a homosexualității. Și totuși, se căsătorește În 1884, fără vreo pasiune, cu Constance Mary Lloyd, a cărei graviditate Îl umple de oroare. Din acea clipă, deși va mai procrea Încă un fiu, ideea de cămin conjugal Îi devine tot mai străină. Încep escapadele la limita sordidului, În mediile prostituaților foarte tineri, efebii lumii moderne. Până În clipa În care Îl cunoaște, la 31
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
insurgență populară (Barbey, Baudelaire), chiar dacă s-au dedicat cu prețul vieții unor cauze obștești (Byron), elitarismul aristocratic al dandy-lor rămâne literă de lege. Repulsia pentru Înserierea vulgară mai are Însă un resort despre care va fi vorba ceva mai Încolo: oroarea dandy-ului față de tot ce e natural. Apartenența la specie Îl face indistinct, Îl aduce la un numitor comun. Deși, uneori, va fi atras de lumile „joase”, promiscue, triviale, mustind de instincte, chiar dacă le va frecventa cu un amestec ciudat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
tot ce e natural. Apartenența la specie Îl face indistinct, Îl aduce la un numitor comun. Deși, uneori, va fi atras de lumile „joase”, promiscue, triviale, mustind de instincte, chiar dacă le va frecventa cu un amestec ciudat de fascinație și oroare. Singular și singur tc "Singular și singur " Nu e greu de Înțeles acum de ce atitudinea narcisică, stimulând sentimentul unicității și diferenței, o atrage implicit pe cea solitară. „Dandy-ul trăiește În fața oglinzii pentru că Își supraveghează aparența, Își cultivă singularitatea și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
În substitutul stilizat al vieții: repulsia (dacă nu spaima) dandy-ului față de tot ceea ce ține de imperiul naturii și al naturalului. Slăbirea vitalității (În majoritatea cazurilor), blocajele sexuale, teama de Îmbătrânire (lege căreia i se supun făpturile vii), dar și oroarea de a fi nivelat, adus la numitor comun cu vulgul prin forța incontrolabilă a naturii pot explica până la un punct fascinația dandy-lor pentru simulacru și artificiu. Iată-l pe Baudelaire denunțând naturalul și făcând apologia frumosului elaborat: „Revedeți și analizați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
să-ți exhibe bogăția. Dandysmul cere discreție și rafinament chiar și atunci când vrea să sfideze și, În consecință, Însemnele statutului său nu trebuie să se exprime direct, cu ostentație. Și Sartre, și Barthes au remarcat (și interpretat) amănuntul legat de oroarea lui Brummell de costumele „prea” noi. Ceva nepurtat de nimeni nu are „marcă”, e prea „de sărbătoare”. Tocmai de aceea Brummell pune un valet să-i uzeze puțin orice costum nou, silindu-l să-l poarte prin casă câteva zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Întreg. Sau Într-un club. Ce poate fi mai dezagreabil decât să fii surprins emoționat, transfigurat de pasiune spontan și inconștient? Atitudinea aceasta are o sursă ușor de detectat, deoarece o descriu și Încearcă să o justifice dandy-i Înșiși: oroarea de viață, de natural, de tot ceea ce i-ar putea Înscrie uniformizator În cadrul speciei. Fertilitatea și fecunditatea naturii Îi dezgustă. Le produce silă indistinctul și vulgarul, pentru că - obsesie a lui Baudelaire - „natura e toată lumea”, „natura mă silește să fac ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
sine a spiritului trebuie să fie susținute de un trup pe măsură. Atenția aproape maladivă a unor dandy celebri pentru felul În care arată ne apare atunci firească. Ne aflăm așadar În fața unor corpuri suprainvestite, suprasolicitate, adevărate obiecte de cult. Oroarea de grăsime, de burțile revărsate, de șoldurile lățite sau de bărbiile duble presupune Întâi de toate o luptă continuă și aprigă: frugalitate, post, abstinență; un fel ciudat de asceză, care Îi transformă pe mulți În adevărați artiști ai foamei. Brummell
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
identifică naturii Înseși. În consecință, devine abominabilă. Iată un fragment din Mon cœur mis à nu, iată-l pe Baudelaire opunând definitiv, fără sorți de conciliere, dandy-ul și femeia: „Femeia e contrariul dandy-ului. Deci ea trebuie să inspire oroare. Femeii Îi e foame și vrea să mănânce; sete - să bea. E În călduri și vrea să fie f...; femeia e naturală, deci abominabilă. De aceea, mereu vulgară, e opusul dandy-ului”1. Nici unul dintre marii dandy nu va scrie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
dandy-ului”1. Nici unul dintre marii dandy nu va scrie rânduri atât de necruțătoare, dar mai toți vor gândi la fel și se vor comporta În consecință. Dacă nu misogini până la capăt, mai toți sunt spernogini. Disprețuiesc, adică, femeia. Din oroarea/spaima/dezgustul față de feminin decurge, cel mai adesea, refuzul căsătoriei și al procreării. Celibatul ar fi idealul unui dandy autentic. Unii se căsătoresc totuși, dar căsătoriile lor sunt formale. Este mai mult decât notoriu, de pildă, mariajul contelui d’Orsay
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
le-am Închinat o carte Întreagă 1, să ne oprim asupra dandy-lor, așa cum Îi dezvăluie relația cu acest tip de femeie. Bărbați fragilizați psihic Încă din copilărie, cu tați strivitori sau absenți, cu mame posesiv-dominatoare, hipersensibili, complexați, devirilizați sau având oroare de formele vitalității, sublimându-și energia În creație sau În contemplarea estetică, nevrozați, blocați sexual sau invertiți, misogini sau doar spernogini, ei sunt Într-o continuă criză de creștere, Într-o continuă nevoie de confirmare publică 2. Așa se Întâmplă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
ceva imperturbabil și rece În comerțul amoros, fără să solicite implicare afectivă, fără să devină posesive, le apropie oarecum de impasibilii dandy. Pe de alta, feminitatea lor naturală, viscerală, senzualitatea și sexualitatea În exces nu sunt Întotdeauna o sursă de oroare, ci, oarecum exorcizant, și o zonă de atracție. Mai ales atunci când, din grija de a nu generaliza pripit, am observa că există o diversitate impresionantă de femei „ușoare”, de la prostituatele cartierelor rău famate, vulgare, obscene, la fâșnețele cocote și lorete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
La acestea am putea adăuga și „locurile comune” ale psihanalizelor de tip freudian pentru a detecta resorturile invertirii (absența tatălui sau, dimpotrivă, prezența abuzivă a acestuia, atașamentul excesiv pentru mamă, cu toată cohorta consecințelor oedipian-castratoare, spaima de femininul agresiv, puternic, oroarea de virilitatea brutală, primitivă, narcisismul, producția fantasmatică etc. etc.). Ori am putea face apel la teoriile bisexualității, așa cum le formulează Fliess, Adler, Jung, Groddeck, Ferenczi și, Înaintea lor, Otto Weininger În incendiarul Sex și caracter (1903). Dar nu cauzele homosexualității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
populată de dandy Îi proiectează pe toți În infern. Nemăsuratul orgoliu, narcisismul, disprețul suveran pentru oamenii „de serie”, egoismul cinic, dorința de a domina, fascinația suprafeței, a futilului, spiritul mereu rebel, pofta provocării continue, distanța ironică față de orice și oricine, oroarea de natural, cultul artificiului, misoginismul, spernoginia, oroarea de matrimoniu, refuzul procreării, invertirea, pedofilia, drogul, sadismul, apologia crimei sunt incriminatorii: toate, păcate veniale sau capitale. Așadar, niște monștri cu fața uman rafinată? Satani de salon? „Mefistofeli cu joben”? Evident că, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
În infern. Nemăsuratul orgoliu, narcisismul, disprețul suveran pentru oamenii „de serie”, egoismul cinic, dorința de a domina, fascinația suprafeței, a futilului, spiritul mereu rebel, pofta provocării continue, distanța ironică față de orice și oricine, oroarea de natural, cultul artificiului, misoginismul, spernoginia, oroarea de matrimoniu, refuzul procreării, invertirea, pedofilia, drogul, sadismul, apologia crimei sunt incriminatorii: toate, păcate veniale sau capitale. Așadar, niște monștri cu fața uman rafinată? Satani de salon? „Mefistofeli cu joben”? Evident că, din punctul de vedere al tradiției morale și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
de care suferea să dăruiască fericire altora. Căci Richelieu, ca Brummell, de altfel - ba chiar mai mult decât acesta -, a cunoscut toate Întruchipările gloriei și plăcerii Îndeobște Închipuite. Amândoi, supunându-se instinctelor vanității (să Învățăm să rostim acest cuvânt fără oroare) așa cum s-ar supune instinctelor ambiției, iubirii etc., au reușit. Dar asemănarea se oprește aici. Temperamentele lor erau complet diferite. Societatea de care depindeau le transpare În firi și Îi face din nou să contrasteze. Lui Richelieu, societatea aceasta i-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
le adecveze Împrejurărilor. În această privință, celor lipsiți de imaginație le recomandăm să consulte Scrisorile lui Montesquieu. Acest ilustru scriitor a dovedit o rară suplețe și un mare talent În felul În care Își Încheia cel mai neînsemnat mesaj, având oroare de absurda monografie a acelui „am onoarea să fiu...”. Din moment ce reprezentanții vieții elegante Întrupează aristocrația naturală a unei țări, ei Își datorează reciproc considerația unei totale egalități. Cum talentul, banii și puterea dau aceleași drepturi, persoana În aparență slabă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]