3,561 matches
-
dintre cele mai mari rezervații faunistice ale Africii, depresiunea suferă schimbări extraordinare în fiecare an. Pârjolită, prăfoasă și lipsită de viață în anotimpul uscat, zona se transformă radical în decembrie, când începe anotimpul ploios. Nori întunecați se adună la orizontul răsăritean pentru a da apoi năvală și a-și vărsa încărcătura de apă. O ploaie abundentă se revarsă peste Lacul Oponono din nord, umplându-l și trimițând surplusul de apă în albiile râurilor Ekuma și Oshigambo, de la marginea depresiunii Ethosa. Solul
Depresiunea Etosha () [Corola-website/Science/321951_a_323280]
-
similare din Ucraina de vest și Polonia. Sculptura poartă caracteristicile artei baroce. Corpul bisericii este format din bârne de lemn încheiate în cheotori netede, bisericești. Structura de lemn stă pe o fundație de piatră care preia denivelările terenului, în partea răsăriteană soclul ridicându-se la 1,5 m. Planimetric, construcția are corpul biserici alungit, terminat spre răsărit cu un altar decroșat poligonal. Pronaosul este și el terminat poligonal, spre apus. Acoperișul are coama înaltă și poale duble la streșini, în genul
Biserica de lemn din Hilișeu-Crișan () [Corola-website/Science/321396_a_322725]
-
avea de rezolvat diverse probleme, basileul recurgea adesea nu la rațiune, ci la serviciile prezicătorilor și astrologilor de tot felul, printre care se bucura de cea mai mare influență șiretul patriarh Dositheos, care a ocupat o vreme, contrar normelor Bisericii răsăritene, două scaune patriarhale concomitent: al Constantinopolului și al Ierusalimului. În același timp, pe plan intern, contradicțiile sociale se ascuțeau tot mai mult, amenințând stabilitatea puterii centrale . A fost momentul când, pe tronul Bizanțului a fost instalat Isac al II-lea
Isaac al II-lea Angelos () [Corola-website/Science/316306_a_317635]
-
înțeles necesitatea degajării spațiului de elementele de acoperire și a adoptat forme sculpturale deosebite ca formă și conținut. Biserica face parte dintr-o categorie planimetrică mai deosebită, având un plan în formă de „corabie”, adică o navă dreptunghiulară, în partea răsăriteană o absidă poligonală, decroșată, în cinci laturi, iar în partea apuseană pronaosul, încheiat în trei laturi, nedecroșat, pe latura sudică având amplasată intrarea principală. Biserica are o infrastructură din lespezi masive de piatră naturală, peste care s-au așezat bârne
Biserica de lemn Sf. Nicolae din Cuștelnic () [Corola-website/Science/316383_a_317712]
-
Între Bisericile care au adoptat cultul și muzica bizantină se găsește și Biserica Ortodoxă Română, unde creștinismul a pătruns încă din primele secole după Hristos. Românii atât ca popor cât și ca Biserică sunt cei mai vechi în aceste ținuturi răsăritene ale Europei. Faptul acesta, ca și situarea geografică în imediata apropiere a Bizanțului, precum și multiplele legături economice, culturale și religioase cu Bizanțul au făcut ca muzica bizantină nu numai să fie preluată în Biserica străromânilor și apoi a românilor, ci
Muzica bisericească românească () [Corola-website/Science/322339_a_323668]
-
formațiuni militare de Apărare a Teritoriului, în vreme ce armata regulată a întregii federații era Armata Populară Iugoslavă ("Jugoslovenska Narodna Armija" - JNA), care își menținea și ea propriile forțe de rezervă. Iugoslavia era un stat socialist, dar nu făcea parte din Blocul răsăritean. În 1948, ca urmare a rupturii dintre Tito și Stalin, Iugoslavia a întrerupt relațiile cu Uniunea Sovietică și aliații ei, iar în timpul Războiului Rece a devenit unul din membrii de frunte ai Mișcării de Nealiniere. După invazia sovietică din Cehoslovacia
Forțele de Apărare a Teritoriului (Iugoslavia) () [Corola-website/Science/322386_a_323715]
-
în totalitate, dacă nu s-ar fi opus membrii aceleiași Biserici Reformate. Păstrată în condiții relativ bune și desfășurată pe mari suprafețe, pictura aparține mai multor etape de execuție; cea mai importantă este aceeea în care s-a decorat partea răsăriteană a navei, etapă datată, printr-o inscripție latină, aflată lângă portalul sudic, în anul 1311. Sub acest strat de pictură se găsește decorul provizoriu al bisericii, realizat imediat după finalizarea construcției, format din zece cruci de consacrare, răspândite de pe pereții
Biserica cnezilor Cândea din Sântămăria-Orlea () [Corola-website/Science/322479_a_323808]
-
de zugravi din Nicula, care au îngemănat precum în "Încoronarea Fecioarei" din Biserica din Țânțari (1820), atât unele elemente datorate legăturii picturii autohtone cu arta apuseană a barocului venită în Ardeal prin catolicism, cât și linia esențială a iconografiei tradiționale răsăritene. Meșteșugul zugrăvelii a fost în casa lui Ioan Popp o îndeletnicire cu care s-au ocupat toți membrii familiei, exact ca în casele țărănești de iconari. Copiii au fost ucenicii care au umplut cu culoare figurile de sfinți conturate pe
Mișu Popp () [Corola-website/Science/316839_a_318168]
-
fost ridicată în secolul XVIII. Are hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” și figurează pe noua listă a monumentelor istorice, . Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” datează din secolul XVIII. Construită din lemn, forma pereților imaginează o corabie, cu capul răsăritean semicircular, iar cel de vest terminat într-un poligon cu trei laturi. Clopotnița înaltă se termină cu un bulb baroc învelit în tablă. Ulterior intrarea de pe partea de vest a fost protejată de o polată pe pilaștri, iar în dreptul ușii
Biserica de lemn din Almaș-Săliște () [Corola-website/Science/316929_a_318258]
-
județul Hunedoara, este o așezare atestată documentar la 1439, sub numele de Herczegfalwa. Biserica datează de la sfârșitul sec. XVIII; ea a preluat modelul unei biserici mai vechi, care s-a aflat pe același amplasament. Are o formă dreptunghiulară, cu absida răsăriteană decroșată, rectangulară. Spre sfârșitul sec .XIX edificiul a fost amplificat spre vest, slujind ca lăcaș de cult pentru o comunitate numeroasă. Bolta semicilindrică de deasupra naosului și cea din altar au suferit anumite transformări față de forma inițială. Pe peretele din partea
Biserica de lemn din Hărțăgani () [Corola-website/Science/316956_a_318285]
-
pace de la San Ildefonso, în august 1796. În urma acestui tratat, cele două țări devin aliate, Spania putându-se concentra pe a-și consolida flota și comerțul vital cu coloniile din America de Sud, iar Franța putându-și transfera trupe suplimentare spre granițele răsăritene, grav amenințate de Coaliție. Odată cu instaurarea Consulatului în Franța, cele două țări se pun de acord să cucerească împreună regatul Portugaliei, vechi aliat al inamicului comun: Regatul Unit. Cu toate acestea, în ciuda unor demonstrații militare neconvingătoare la granița hispano-lusitană, devine
Războiul Peninsular () [Corola-website/Science/316970_a_318299]
-
și polonezi „repatriați” cu forța din regiunile cedate URSS-ului. Autoritățile germane au depus eforturi pentru ștergerea urmelor culturii și istoriei germane, înlocuind-se nume de localități, inscripții și monumente. Granița postbelică germano-poloneză (linia Oder-Neisse) a fost recunoscută de Germania Răsăriteană în 1950 și de Germania de Vest în 1970 prin Tratatul de la Varșovia și a fost recunoscută de Germania unită prin Tratatul de frontieră din 1990. Regiunea pe care o ocupă astăzi Polonia a fost locuită de triburile slavilor occidentali
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
și a fost încoronat Rege al Poloniei în 1320, dar ducatele Sileziei și Mozovia au rămas în continuare independente. De-a lungul secolelor XII-XIV, coloniștii germani, olandezi și flamanzi au început să se mute spre răsărit în Europa Centrală și Răsăriteană într-un proces de migrațiune cunoscut ca "Ostsiedlung". În regiunile Pomeraniei, Brandenburgului, Prusiei Răsăritene și Sileziei, slavii au devenit minoritari în cursul secolelor următoare, deși un număr important de locuitori slavi au rămas în regiuni precum Silezia Superioară. În Polonia
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
au rămas în continuare independente. De-a lungul secolelor XII-XIV, coloniștii germani, olandezi și flamanzi au început să se mute spre răsărit în Europa Centrală și Răsăriteană într-un proces de migrațiune cunoscut ca "Ostsiedlung". În regiunile Pomeraniei, Brandenburgului, Prusiei Răsăritene și Sileziei, slavii au devenit minoritari în cursul secolelor următoare, deși un număr important de locuitori slavi au rămas în regiuni precum Silezia Superioară. În Polonia Mare și Pomerania răsăriteană, coloniștii germani au rămas o minoritate de-a lungul timpului
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
de migrațiune cunoscut ca "Ostsiedlung". În regiunile Pomeraniei, Brandenburgului, Prusiei Răsăritene și Sileziei, slavii au devenit minoritari în cursul secolelor următoare, deși un număr important de locuitori slavi au rămas în regiuni precum Silezia Superioară. În Polonia Mare și Pomerania răsăriteană, coloniștii germani au rămas o minoritate de-a lungul timpului. În ciuda pierderilor de facto a mai multor provincii, juriștii medievali din Regatul Poloniei au pus bazele juridice ale unei revendicări asupra fostelor provincii care nu se mai aflau la începutul
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
parte a Prusiei Ducale, care era, cel puțin din punct de vedere formal, fief al Poloniei. Regiunea a fost ocupată de Prusia după Prima împărțire a Poloniei în 1772. După Primul Război Mondial, teritoriile acestea au devenit parte a Prusiei Răsăritene, iar după Al Doilea Război Mondial, nordul Prusiei Răsăritene a fost ocupat de Uniunea Sovietică sub numele de Regiunea Kaliningrad, iar restul de către Polonia. Termenul „Teritoriile Recuperate” a fost folosit pentru prima oară în mod oficial în Decretul Președintelui Republicii
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
punct de vedere formal, fief al Poloniei. Regiunea a fost ocupată de Prusia după Prima împărțire a Poloniei în 1772. După Primul Război Mondial, teritoriile acestea au devenit parte a Prusiei Răsăritene, iar după Al Doilea Război Mondial, nordul Prusiei Răsăritene a fost ocupat de Uniunea Sovietică sub numele de Regiunea Kaliningrad, iar restul de către Polonia. Termenul „Teritoriile Recuperate” a fost folosit pentru prima oară în mod oficial în Decretul Președintelui Republicii din 11 octombrie 1938 după anexarea regiunii Zaolzie prin
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
nu au privit cu simpatie procesele subiective și de multe ori arbitrare de verificare, dar au devenit victime ale discriminării și agresiunilor chiar și după ce au trecut de ele, de exemplu prin polonizarea numelor lor. În regiunea Lubusz (fostul Brandenburg Răsăritean), autoritățile locale au recunoscut deja în 1948 că ceea ce guvernul de la Varșovia denumea „autohtoni” polonezi recuperați erau în fapt coloniști germanizați, așezați în regiune în secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu excepția unui singur sat, Babimost, aflat în
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
au estimat că numărul real al polonezilor din estul fostei Germanii se ridica între 1.200.000 și 1.300.000 de oameni. Astfel, aproximativ 850.000 de polonezi s-ar fi aflat în Silezia Superioară, 350.000 în Prusia Răsăriteană și peste 50.000 în restul teritoriilor. Locuitori din întreaga Polonie s-au mutat rapid în locul germanilor care părăseau zona, într-un proces paralel cu expulzările. Primii locuitori noi au sosit în martie 1945. Acești coloniști au preluat fermele și
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
să fie acceptată internațional. Prin acceptarea clauzelor Tratatului reglementărilor finale, Germania a renunțat la orice pretenție asupra teritoriilor le est de Linia Oder-Neisse. Odată acceptată această prevedere, tratatul a fost negociat rapid iar unificarea Germaniei de Vest și a celei Răsăritene s-a făcut fără piedici. Tratatul reglementărilor finale a avut o prevedere care a impus Germaniei să semneze un tratat separat cu Polonia cu privire la recunoașterea reciprocă a granițelor. Tratatul de frontieră germano-polonez a fost semnat în 1990. Semnarea și ratificarea
Teritoriile recuperate () [Corola-website/Science/328890_a_330219]
-
tratat semnat la 14 octombrie 1920 între Finlanda și Rusia Sovietică, după negocieri care au durat timp de patru luni. Tratatul a confirmat granița dintre Finlanda și Rusia Sovietică după războiul civil finlandez și expediții finlandeze de voluntari în Carelia Răsăriteană. Ratificarea tratatului a fost la Moscova în data de 31 decembrie 1920. Tratatul a fost înregistrat la Liga Națiunilor pe 5 martie 1921. Tratatul a confirmat faptul că frontiera finlandezo-sovietică ar urma vechea frontieră dintre Marele Principat al Finlandei și
Tratatul ruso-finlandez de la Tartu () [Corola-website/Science/328979_a_330308]
-
-lea al Rusiei a promis să cedeze Petsamo Finlandei, în schimbul unei bucăți din Istmul Carelia. Finlanda, de asemenea, a fost de acord să părăsească zona Repola (alipită Finlandei în timpul expediției Viena) și Porajärvi alipită Finlandei în timpul expediției Aunus) în Carelia Răsăriteană rusă. Tratatul a avut, de asemenea, unele articole în afară de problemele de teritoriu și graniță incluzând garanții sovietice de liberă navigație a navelor comerciale din porturile finlandeze din Lacul Ladoga (Laatokka în finlandeză) spre Golful Finlandei prin râul Neva. Finlanda garanta
Tratatul ruso-finlandez de la Tartu () [Corola-website/Science/328979_a_330308]
-
a fost de acord să dezarmeze fortăreața de coastă din Ino, vizavi de orașul sovietic Kronstadt, situată pe insula Kotlin. Insulele finlandeze în exteriorul Golfului Finlandei au fost demilitarizate. Tratatul a fost subiect al controversei în prima revoltă din Carelia Răsăriteană în anii 1921-1922, când guvernul finlandez a permis voluntarilor să ia parte în conflict, și în cele din urmă încălcată de Uniunea Sovietică în 1939, când a început Războiul de iarnă.
Tratatul ruso-finlandez de la Tartu () [Corola-website/Science/328979_a_330308]
-
(n. 835 - d. 20 ianuarie 882) (numărat uneori ca Ludovic al III-lea) a fost rege al Saxoniei de la 876 până la moarte. Ludovic a fost cel de al doilea dintre cei trei fii ai regelui Ludovic Germanul al Franciei răsăritene cu soția sa Emma de Altdorf. În tinerețe, Ludovic a fost implicat în operațiunile militare desfășurate împotriva slavilor obodriți din răsărit în 858 și 862. În 854, la invitația nobililor din Aquitania, s-a opus regelui Franciei occidentale Carol cel
Ludovic cel Tânăr () [Corola-website/Science/325341_a_326670]
-
Mainz, a traversat în Galia în fruntea unei armate, cu intenția de a obține coroana Aquitaniei. El a înaintat cu trupele sale până la Limoges înainte de a face cale întoarsă. Revenit acasă, Ludovic a stabilit legături strânse cu nobilii din Francia răsăriteană devenind treptat independent față de tatăl său. El s-a logodit cu fiica contelui Adalard, iar în 865, împreună cu fratele său mai mic, Carol cel Gras, s-a răsculat împotriva tatălui. Revolta nu a durat multă vreme, iar la finele aceluiași
Ludovic cel Tânăr () [Corola-website/Science/325341_a_326670]