KorAP: Find »[drukola/base=stăpânire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...130 131 132 ...512 >

12,786 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

termenul cătun a fost înlocuit cu sat, termen latin derivat din fossatum (loc întărit). Geograful grec Ptolemeu spune că Dacia este împărțită în numeroase triburi-această organizare de triburi este specifică asocierilor de sate libere și presupune existența obștilor țărănești. Stăpânirea romană în Dacia n-a însemnat predominarea sclavagismului, a muncii cu sclavi, dar nici a colonatului. De aceea, obștea țărănească a fost singura verigă de legătură între sclavagism și feudalism-aceasta explică originile feudalismului la români. Obștea s-a dezvoltat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dezvoltat din perioada primară a istoriei, păstrând principalele caracteristici ale ei, iar feudalismul s-a dezvoltat (născut) direct din obștea primară, ca urmare a diferențierii sociale din sânul acesteia. Obștea țărănească, cu o vechime din preistorie, s-a menținut în timpul stăpânirii romane (106-275), ca și în perioada migrațiunii popoarelor (secolele III-XIII), până la nașterea feudalismului românesc, în secolul al X-lea, și chiar după aceea. După retragerea stăpânirii romane din Dacia, populația autohtonă "nu s-a strâns în obști sătești", ci ele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din sânul acesteia. Obștea țărănească, cu o vechime din preistorie, s-a menținut în timpul stăpânirii romane (106-275), ca și în perioada migrațiunii popoarelor (secolele III-XIII), până la nașterea feudalismului românesc, în secolul al X-lea, și chiar după aceea. După retragerea stăpânirii romane din Dacia, populația autohtonă "nu s-a strâns în obști sătești", ci ele au continuat să dăinuie în noile condiții. Așa-numiții "deditici" din Dacia nu erau coloniști aduși aici, ci populația țărănească autohtonă din provincie, de unde existența unei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
obști, care n-a cunoscut sclavagismul, nici colonatul prefeudal. După părăsirea Daciei, obștea și-a continuat în mod firesc existența ei veche de multe secole ea nu s-ar fi menținut în evul mediu, dacă ar fi fost distrusă de stăpânirea romană.12 Loturile familiale (delnițe) ale membrilor obștei nu sunt proprietăți ale familiilor respective, deoarece ele se trag la sorți în fiecare an (în Moldova, lotul se numește jrebie, de la jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
an (în Moldova, lotul se numește jrebie, de la jreb-slavon-sorț ). Părțile folosite de o familie nu pot fi înstrăinate prin vânzare sau donație, decât cu voia întregii obști. Terminologia privitoare la obște, în limba română, ce cuprinde și cuvinte relative la stăpânirea pământului, prezintă aceeași particularitate observabilă și la terminologia agricolă. Concret: un substrat străvechi daco-roman, peste care s-a depus un strat mai nou de termeni împrumutați din slavonă și alte limbi, precum "gint" din latinul gens, în sens de generație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
loc întărit cu un șanț, din vremea când satele se apărau, cătun, termen autohton cu același înțeles ca și sat. Aceasta înseamnă că obștea țărănească la noi s-a continuat fără întrerupere, de la obștea primară (primitivă) la cea dacică, sub stăpânirea romană, și, în sfârșit, la cea din vremea migrațiilor, prefeudală, obștea clasică, ce a dăinuit o mie de ani (secolele III-XIII), până la întemeierea statelor medievale. Dar, subliniem, obștea s-a împotrivit și adesea a reușit, chiar și după întemeierea statelor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sătești (țărănești) mai evoluate se disting părți rezervate pentru biserică și pentru conducătorii obștei. Cea mai importantă parte a moșiei (terenului), care se dezvoltă în decursul veacurilor și pe măsura creșterii producției, este câmpul cu ogoarele oamenilor. Câmpul alcătuiește o stăpânire individuală cu loturi lucrate fiecare de către o familie, dar, în același timp, este o stăpânire comună a obștei, deoarece loturile agricole se schimbă, prin tragere la sorți, în fiecare an. În vremea veche a stăpânirii și folosirii moșiei obștei, lotul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai importantă parte a moșiei (terenului), care se dezvoltă în decursul veacurilor și pe măsura creșterii producției, este câmpul cu ogoarele oamenilor. Câmpul alcătuiește o stăpânire individuală cu loturi lucrate fiecare de către o familie, dar, în același timp, este o stăpânire comună a obștei, deoarece loturile agricole se schimbă, prin tragere la sorți, în fiecare an. În vremea veche a stăpânirii și folosirii moșiei obștei, lotul familial nu era considerat ca o proprietate, ci ca o participare la munca în devălmășie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ogoarele oamenilor. Câmpul alcătuiește o stăpânire individuală cu loturi lucrate fiecare de către o familie, dar, în același timp, este o stăpânire comună a obștei, deoarece loturile agricole se schimbă, prin tragere la sorți, în fiecare an. În vremea veche a stăpânirii și folosirii moșiei obștei, lotul familial nu era considerat ca o proprietate, ci ca o participare la munca în devălmășie.14 Când un țăran din obște își vindea lotul, cu încuviințarea întregii obști, fără de care nu putea vinde, actul de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu putea vinde, actul de vânzare (zapis) cuprindea, în mod necesar, formula "cât se va alege partea lui din câmp, pădure, pășune și ape". Așadar, partea fiecărui membru al obștii nu era "aleasă" de aceea a celorlalți membri ai obștei. Stăpânirile (loturile) fiecărei familii alcătuiau un drept teoretic de participare la cultivarea pământului. Drepturile acestea, la început, egale, devin cu vremea diferențiate pe familii, mai bogate sau mai sărace. Unitatea de stăpânire (parcela) a unei familii din obște se numea delniță

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era "aleasă" de aceea a celorlalți membri ai obștei. Stăpânirile (loturile) fiecărei familii alcătuiau un drept teoretic de participare la cultivarea pământului. Drepturile acestea, la început, egale, devin cu vremea diferențiate pe familii, mai bogate sau mai sărace. Unitatea de stăpânire (parcela) a unei familii din obște se numea delniță (din sl. delo parte) sau, mai ales în Moldova, jrebie (din slv. jreb-sorț), locul sau partea trasă la sorți. Aceste părți formau un raport de drepturi pe suprafața moșiei, dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a țărilor române. Astfel, pe lângă judecata jurătorilor, care reprezintă garantarea obiceiurilor locale prin participarea obligatorie a sătenilor aleși din satele vecine, statul medieval românesc a păstrat, din dreptul obștilor, ancheta prealabilă a oamenilor locului, "oamenii buni și bătrâni", precum și sistemul stăpânirii colective a pământului. Stăpânirea boierească era tot o stăpânire gentilică, a ginții boierești cu frați, fii și nepoți, așezată deasupra celei țărănești. Statul medieval (feudal) a mai păstrat și dreptul de preemțiune rezervat, în caz de vânzare a pământului, membrilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe lângă judecata jurătorilor, care reprezintă garantarea obiceiurilor locale prin participarea obligatorie a sătenilor aleși din satele vecine, statul medieval românesc a păstrat, din dreptul obștilor, ancheta prealabilă a oamenilor locului, "oamenii buni și bătrâni", precum și sistemul stăpânirii colective a pământului. Stăpânirea boierească era tot o stăpânire gentilică, a ginții boierești cu frați, fii și nepoți, așezată deasupra celei țărănești. Statul medieval (feudal) a mai păstrat și dreptul de preemțiune rezervat, în caz de vânzare a pământului, membrilor obștii și ai obștilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
garantarea obiceiurilor locale prin participarea obligatorie a sătenilor aleși din satele vecine, statul medieval românesc a păstrat, din dreptul obștilor, ancheta prealabilă a oamenilor locului, "oamenii buni și bătrâni", precum și sistemul stăpânirii colective a pământului. Stăpânirea boierească era tot o stăpânire gentilică, a ginții boierești cu frați, fii și nepoți, așezată deasupra celei țărănești. Statul medieval (feudal) a mai păstrat și dreptul de preemțiune rezervat, în caz de vânzare a pământului, membrilor obștii și ai obștilor înrudite. Apoi s-a mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
într-o epocă foarte veche, despre care nu s-a păstrat nici o amintire genealogică. Unele din satele acestea au devenit în decursul vremii sate boierești și și-au schimbat numele după cel al noilor stăpâni, iar altele au rămas în stăpânirea cetelor de moșneni până la mijlocul secolului al XX-lea, precum cele din Țara Făgărașului.18 În cursul evului mediu, din cauza înmulțirii populației satelor, ale căror hotare deveneau neîncăpătoare pentru agricultură și păstorit și a căutării de pământ mai bun, cetele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fel s-a produs fenomenul roirii satelor și al desțelenirii pământurilor păduroase de la deal sau de sub munte. În acest pământ nou, cucerit de om, s-au întemeiat sate libere, așa încât alături de satele vechi de tip dacic, intrate în parte în stăpânirea boierilor, s-au întemeiat satele de moșneni medievale, cu pământ cucerit pe seama pădurii. Aceste sate pot fi recunoscute (identificate) după numele lor-plural al unui onomastic (Onești, Albești, Berivoești), numele propriu este al moșului, adică al conducătorului (întemeietorului) genealogic al cetei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
moșului, adică al conducătorului (întemeietorului) genealogic al cetei colonizate (apoi, al boierului). Această denumire denotă că numele se referă la oamenii obștei, nu la pământul stăpânit de ea. Aceste nume sunt răspândite pe întreg pământul românesc, ceea ce arată (indică) generalitatea stăpânirii obștilor, în istoria românilor-în Muntenia, aceste sate se află mai ales în zona deluroasă. Satele medievale de moșneni alcătuiesc o zonă oarecum unitară în regiunea deluroasă, pe pământurile cucerite asupra pădurii desțelenite-astfel sunt cele mai multe sate de deal, acoperite odinioară de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
plătească darea din produse, însă aceștia refuză, războiul izbucnește și, în urma confruntării, slavii sunt înfrânți și supuși. Confruntarea militară din Câmpia munteană, în 578, evidențiază că triburile slave pătrunse în nordul Dunării, în secolul al VI-lea, erau independente față de stăpânirea avarilor.13 Pe de altă parte, subliniază Iorga, este limpede că slavii din al doilea val au cunoscut pe autohtoni prin intermediul germanilor-o dovedește numele de valahi pe care slavii îl dau acestora. De-aici numele de "valah" a trecut

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi) și autohtoni (romanici). Pentru apariția slavilor la Dunăre, nu se poate lua în calcul decât secolul al V-lea, pe vremea lui Attila, și al VI-lea. În acel moment, romanicii erau pe malul stâng (nordic) al Dunării, sub stăpânirea trecătoare a unor elemente germane (gepizii). Cronicarul bizantin Suidas, citat de Iorga, elogiază pe Chilbudios, apărător al Dunării, viteaz și dezinteresat, strateg al Traciei, care a oprit pe barbari la hotar-după căderea generalului roman, el notează că "Istrul poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Asimilarea slavilor de către români se explică nu prin superioritatea economică și culturală, ci prin numărul mare al elementului autohton și organizarea lor ca o "pânză" (Panaitescu) de comunități libere ce acoperea întreaga țară românească și care nu era supusă nici unei stăpâniri monarhice sau senioriale feudale. Aceasta avea să ducă la asimilarea slavilor și a altor populații de alogeni din nordul Dunării de către români. Două concluzii se impun: 1. Influența slavă în limba română-fenomen cultural și etnic, se datorește conviețuirii roimâno-slave care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a dus la lupta continuă împotriva Imperiului. Rezultatul a fost slavizarea treptată a populației romanizate (latine) din sudul Dunării.25 Prin instalarea slavilor în sudul Dunării, la începutul secolului al VII-lea, Imperiul a renunțat oficial la o parte din stăpânirea sa în Peninsula Balcanică. Slavii au fost așezați ca foederati în Imperiu. Dar, în sudul Dunării, slavii s-au manifestat ca războinici, ca și cuceritori, romanicii fugeau de pe câmpii și din cetăți, creștinii se refugiau din calea slavilor pe vârfurile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la o colonizare slavă. Nu este vorba numai despre o dominație politică, ca până atunci, și de unele grupuri reduse de populație, stabilite în mijlocul autohtonilor, ca pe vremea sciților, celților și sarmaților din vechime. De fapt, este o luare în stăpânire reală, prin așezări numeroase, pe întreaga întindere a pământului românesc. O geografie armeană, din anii 670-680, spune că mai înainte (de 602) au locuit în Dacia (nordul Dunării) "douăzeci și cinci de neamuri slave", ceea ce înseamnă că cei veniți în secolul al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
față de alte neamuri. Ei răspund avarilor care le-au cerut să se supună: "Suntem obișnuiți ca noi să domnim peste alții, nu alții peste noi". Este limpede, deci, că slavii au venit în Dacia în calitate de cuceritori, ei au luat în stăpânire pământul și au supus populația autohtonă, romanică, aflată aici. Populația romanică din Dacia, condusă în satele (obștile) lor de juzi, a fost supusă de către năvălitorii slavi, care au devenit stăpânii țării (pământului ) lor. Acest act (fapt) de supunere a autohtonilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
neliber, care are stăpân. Procesul prin care numele etnic a dobândit accepțiunea socială a avut loc înainte de întemeierea statelor de-sine-stătătoare (medievale). Concret, susține C. C. Giurescu, în vremea în care slavii cuceritori au ocupat Dacia (nordul Dunării) ei au luat în stăpânire (supus) populația romanică de-aici. Vlahii și Vlașca sunt denumiri date de slavi. În momentul ocupării ținuturilor noastre, a doua jumătate a secolului al VI-lea, romanicii (oameni liberi) au devenit rumâni (cei neliberi), slavii au numit pe romanici, pretutindeni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slavi, numiți de ei rumâni.30 Un alt fapt însemnat ce atestă procesul de cucerire a teritoriilor carpato-dunărene este numele slav al aristocrației (nobilimii) românești: boierii. În momentul așezării (ocupării) în ținuturile românești din stânga (nordul) Dunării, slavii au luat în stăpânire pământul, au devenit proprietarii, de fapt, stăpânii lui. Acești stăpâni (proprietari) ai pământului au alcătuit boierimea sau nobilimea romanicii au fost supuși, adică munceau mai departe pământurile lor, dar pentru aceasta plăteau dijmă (slav) stăpânilor lor slavi și le prestau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]