KorAP: Find »[drukola/base=taică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...130 131 132 ...136 >

3,383 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

ruptă din Ștefan blond, cu ochi albaștri, de vreo opt ani, cu o chivără în cap, de fapt, un ceaun șterpelit de la bucătărie -, înarmat până-n dinți, luptă pe viață și pe moarte trăgând după el un dulău legat cu sfoară. Tăicuță! protestează Olena gata să izbucnească în lacrimi. E rându' lui... și nu vrea să se facă Mahomed! spune furioasă, își smulge turbanul și-l aruncă la picioarele lui Petru. Cum să fiu Mahomed?! declară cu demnitate regală, Petru. Eu sunt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
alta... Numai tu ești de vină! îl atacă Sora. Îi prea răsfeți! Își fac de cap! Sufletu' mi l-au scos! Copii, Sora, spune Ștefan cu îngăduință. Am ceva mai de preț?... Am biruit!! țipă Olena crăpând ușa. Te iubesc, tăicuță!! Minte!! scoate capul Petru. Eu am învins!! Eu te iubesc și mai mult!! Bucățică ruptă, zâmbește cu drag Sora. Cu cine să semene oare? Niște "Năzdrăvani". Îți amintești, Ștefan, câte năzbâtii făceai? spune Sora, îmblânzită, cu nostalgia unor amintiri. Doamne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nici el fără mine, glăsuiește Ștefan. Puntea suspinelor, precizează Țamblac. Avem nevoie unul de celălalt, ca aerul avem nevoie, rostește Ștefan. "Prieteșug?"... Și de ce n-ar fi? Părinții noștri se aveau ca frații. "Iancule, părinte al meu", așa-l chema taica Bogdan pe taică-su. În anii de pribegie la Hunedoara Mateiaș era un țânc toată ziulica era în spinarea mea; eu i-am pus dintâi sabia de lemn în mână; eram buni prieteni... Și-apoi, să nu uităm, cel mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mine, glăsuiește Ștefan. Puntea suspinelor, precizează Țamblac. Avem nevoie unul de celălalt, ca aerul avem nevoie, rostește Ștefan. "Prieteșug?"... Și de ce n-ar fi? Părinții noștri se aveau ca frații. "Iancule, părinte al meu", așa-l chema taica Bogdan pe taică-su. În anii de pribegie la Hunedoara Mateiaș era un țânc toată ziulica era în spinarea mea; eu i-am pus dintâi sabia de lemn în mână; eram buni prieteni... Și-apoi, să nu uităm, cel mai mare rege al

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de Nastasia, fiica cea mică a voievodului Alexandru. Voiam să mă întorc acoperit de laurii gloriei... La prima ciocnire, m-a lecuit un teuton cu o lovitură de spadă, de era s-o las pe Nastasia văduvă. Mi-a povestit taica toată mârșăvia. "Cei Trei Mari" regele Sigismund al Ungariei, craiul Poloniei Vladislav Jagello și Vitold al Lituaniei au încheiat la Lublau un tratat secret, în care au pus la cale ruperea Moldovei în două, "superextirpatione Valachiae", chipurile, de teama că

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și dă un pas înapoi. Tu, Alexandre? murmură Ștefan stingherit, ridicându-se. Desigur, s-au uscat de mult florile pe morminte, îi reproșează el și Alexandru bolborosește ceva și pune capul în pământ. Uităm prea repede... Am făcut pomenire pentru taica, pentru maica... Și pe maica ta, pe Maruța, am pomenit-o. Alexandru își face cruce, sărută picioarele Mântuitorului. Ștefan deschide fereastra, privește în gol, răscolit încă de rugăciune și de amintirea celor ce s-au dus, ce stăruie în el

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Parcă îl văd... A fost cumplit... Deși mă doare amintirea, o să-ți povestesc. Trebuie să știi și tu, spune Ștefan cu ochii închiși și ascultându-și gândurile ce se învălmășesc nebune. Văd... și acum îl văd, murmură înfiorat Capul lui taica rostogolindu-se printre blide și pocale... Și... și ochii lui albaștri, albaștrii lui ochi, căscați, mirați parcă de ce i se întâmplă... Țipătul ascuțit al miresei și acum îmi străpunge creierii... Și-i era frate! tună el cu glas aspru, acuzator

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
tăiat un tâlhar ce se prăvălise peste mine; iubitul meu unchi, Aron Petru, mă voia și pe mine "puiul de năpârcă". Am sărit de pe cerdac în șaua primului cal... M-au fugărit o noapte întreagă, dar mi-au pierdut urma. Taica făcuse din mine un călăreț neîntrecut. Când se crăpa de ziuă, calul a poticnit, s-a culcat cuminte în frunzele ruginite era toamnă târzie și l-a podidit sângele și pe gură și pe nări. Mă privea blând și ochii

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
încet... I-am încolăcit grumazul, mi-am ascuns fața în coama lui și am izbucnit în hohote de plâns. Urlam, mă tăvăleam prin frunzele ce foșneau uscat... Aș fi vrut să mor acolo, odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat de-a răsunat pădurea: "Te voi răzbuna, tăicuță!! Jur!!" Am întors spatele soarelui ce răsărea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat de-a răsunat pădurea: "Te voi răzbuna, tăicuță!! Jur!!" Am întors spatele soarelui ce răsărea și am pornit spre Apus, mereu spre Apus... Am trecut munții. Și, două săptămâni mai apoi, odată cu prima zăpadă timpurie -, un mic cerșetor, bolnav, clănțănind de friguri, bătea la poarta Castelului Hunedoara... Cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pripășit prin Moldova, să-mi facă de petrecanie printr-o măiastră lovitură de pumnal pe la spate: "Napolitana". De nu eram mai iute de mână... Sărmanu' talian hodinește în pământ transilvan... Țipătul miresei la nunta însângerată de la Răuseni și ochii lui taica m-au urmărit ani și ani, continuă el după ce dă roată paraclisului, cu gândurile duse. Mă sculam nopțile lac de sudoare; vezi bine, duhul chinuit al lui taica nu-și afla odihna în mormânt. Plângeam înăbușit în pernă. S-au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pământ transilvan... Țipătul miresei la nunta însângerată de la Răuseni și ochii lui taica m-au urmărit ani și ani, continuă el după ce dă roată paraclisului, cu gândurile duse. Mă sculam nopțile lac de sudoare; vezi bine, duhul chinuit al lui taica nu-și afla odihna în mormânt. Plângeam înăbușit în pernă. S-au scurs anii... și... și n-am mai plâns. Gândul răzbunării mi-a hrănit ura și m-a împietrit... Și te-ai răzbunat pe ucigaș?! Te-ai răzbunat?! strigă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
palme cu bucurie, cu înfrigurare: Șobolanu' a mușcat!? L-ai tăiat! Așa-i?! L-ai tăiat! L-am zgâlțâit de țăcălie, mârâie Ștefan cu ură, și i-am spus: "Șobolane!! Țara ai belit-o!! Moldova ai vândut-o turcilor!! Pe taica l-ai ucis mișelește!! Și-ți era frate!!" "Nepoate, chițăia el pițigăiat, nu mă ucide!!" Se milogea, se târa, îmi săruta picioarele, mă implora: "Fie-ți milă, nu mă ucide, nepoate! Am aur! Aur mult! Ți-l dau tot! Tot

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
el pițigăiat, nu mă ucide!!" Se milogea, se târa, îmi săruta picioarele, mă implora: "Fie-ți milă, nu mă ucide, nepoate! Am aur! Aur mult! Ți-l dau tot! Tot! Lasă-mi viața!" L-am scuipat în față: "Ucigașule! Pe taica nu-l poți răscumpăra cu tot aurul din lume!!" Îi clănțăneau dinții, guița ca un porc dus la tăiere. Puțea: se cufurise pe el de groază... Îmi venea să vărs de scârbă. Taie-l!! am poruncit gâdelui. Alexandru bate din

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sânge... Am văzut multe trunchiuri descăpățânate, cu ciotul gâtului gâlgâind de sânge înspumat, dar niciodată nu m-a cuprins o scârbă mai mare privind stârvul acela ce se zbătea în spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
dar niciodată nu m-a cuprins o scârbă mai mare privind stârvul acela ce se zbătea în spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan înfiorat. Nu... Ștefan își șterge cu palmele obrajii uzi, zâmbește vag: Să ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan înfiorat. Nu... Ștefan își șterge cu palmele obrajii uzi, zâmbește vag: Să ne încălzim dar... spune și ia plosca, umple două ulcele cu vin. Zi, bogdaproste! Să-i fie lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan înfiorat. Nu... Ștefan își șterge cu palmele obrajii uzi, zâmbește vag: Să ne încălzim dar... spune și ia plosca, umple două ulcele cu vin. Zi, bogdaproste! Să-i fie lui taica, maicăi și Maruței, adaugă și Varsă câteva picături. Bogdaproste... Ștefan pășește agale, pe gânduri: Când ai intrat, ai văzut, am pus mâna pe pumnal. M-am și speriat. O să-ți povestesc. Ca să știi, ca să te păzești... E o istorie lungă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
grozăvii s-au petrecut în Cetatea Sucevei... Moldova căzuse sub greu și cumplit blăstăm. În nopțile fără lună se povestește strigoii sculați din morminte bântuiau și hohoteau în turnul cel mai înalt al cetății, de ți se ridica părul măciucă... Taica, vânat de frații ce umblau să-i facă de petrecanie, a fugit în Transilvania la Iancu Corvin de Hunedoara. Maica, Dumnezeu s-o pomenească -, nu știa unde să mă mai ascundă de răul iubiților mei unchi ce umblau să-mi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
partea celui mai puternic -, i-a strecurat în borșul de pește mult plăcut lui un prăfuleț din minunata otravă venețiană, moștenire de familie. Și, astfel, Aron-Vodă Răspopitul a ajuns să spurce Scaunul Moldovei cu curul său răpciugos! E rândul lui taica, Bogdan, să intre în scenă... Cu ajutor unguresc de la Iancu de Hunedoara, l-a zdrobit la Crasna, dar Aron-Răspopitul a fugit și s-a oploșit în grațiile craiului Cazimir. Bogdan-Vodă n-a apucat să domnească nici doi ani. Fratele Aron

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
scoate pumnalul de la brâu: Mi-a fost tovarăș credincios și mi-a salvat viața. Ți-l trec ție, să te ocrotească... Nici ziua, nici noaptea, să nu te desparți de el! Ochii în patru, fiule... Și de tine ai grijă, tăicuță, spune el grijuliu. Oțelește-ți brațul, dar mai cu osebire mintea! O minte ascuțită valorează cât o mie de săbii... Ștefan se oprește la fereastră. Respiră adânc, tulburat. I se perindau prin minte frânturi de amintire a fost un coșmar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
închină la repezeală, face altă plecăciune către Măriile lor și se retrage spre ușă. Voichiță! Dat-au turcii?! Voichița se lipește cu spatele de zid, cu ochii plecați. Alexandru îi aruncă pe sub gene o căutătură grea. Fulgerător, caută ochii lui taică-su, apoi privește din nou la Voichița. Se răsucește pe călcâie și pleacă. Alexandre!... Alexandre!! Ce l-o fi apucat? ridică Ștefan din umeri. Parcă l-a înțepat o viespe... V-ați certat? Voichița, lipită de zid, cu ochii plecați

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
curaj singură. M-am sfătuit și cu Ea. O să plec la mănăstire, la bolnița pe care ai zămislit-o la mânăstirea Neamțului. Acolo, aș fi de folos. Mă pricep să leg rănile. Nu mi-i silă de sânge. De mică, taica m-a pus să grijesc răniții din războaie... Deci, vrei să pleci la bolnița Neamțului... spune Ștefan cu tristețe. Un gând de adevărată domniță... De vrei tu... reia el chinuit după o tăcere. Erai o lumină. O să-ți duc dorul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
l-a supărat cu ceva, el, Craiul, ca stăpân ce se află acelui supus, este gata să-l judece și să-l pedepsească." Ștefan izbucnește în hohote mari, batjocoritoare: Mă bate la fund că n-am fost cuminte. Unde dă taica, crește! Sultanul s-a ridicat de pe pernă dând de înțeles că întrevederea s-a terminat. Și, trimițând salutări și urări de sănătate Cazimirului, i-a spus: "Voi trimite și eu ambasadorii mei pentru ca prietenia frățească statornicită între noi să se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cât de mare trebuie să fie teama din mine? Un domn însă trebuie să fie "teribil și neînfricat", adaugă ironic și pune mâna pe creștetul lui Alexandru. Mânzule, odată și-odată, la rândul tău, vei înțelege pentru ce se teme Tăicuță Măria ta! Pentru ce prăpădește nopțile la lumânări... Pentru ce trebuie să se umilească! Să mintă! Să fie crud! Nedrept! Nemilos! Să ucidă! Un singur lucru să ai grijă, Alexandre: "Să-ți rămâi credincios ție însuți și țării!". Ai înțeles

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]