3,549 matches
-
al II-lea a conferit Veronei puterile unui marchizat. Din acel moment, orașul Verona, ca și alte orașe ale mărcii au evoluat către comune independente, iar titlul de Markgraf de Verona a devenit o onoare lipsită de conținut pentru casele ducilor de Bavaria sau Carintia. Ca urmare, împărații romano-germani au început să numească vicari pentru a fi reprezentați în teritoriul Veronei, în locul markgrafilor. Începând din 1004, unele teritorii din nord-vestul Italiei au fost atribuite episcopiei imperiale de Trento de către împăratul Henric
Marca de Verona () [Corola-website/Science/324831_a_326160]
-
anul 821 pînă la moarte. Până la sfârșitul domniei sale, Neapole a devenit complet independent față de Imperiul Bizantin. În 818, ducatul nu era încă ereditar, fiind o perioadă în care "patrikios"-ul bizantin din Sicilia era cel care încă îi numea pe ducii de Neapole și fără a avea neapărat aprobarea imperială. Acest lucru s-a repetat în 821, însă ducele numit a fost alungat din Napoli, în locul său populația preferându-l pe Ștefan al III-lea. Acesta a fost primul duce care
Ștefan al III-lea de Neapole () [Corola-website/Science/324846_a_326175]
-
în sudul Italiei, nu a fost constant de-a lungul celor două secole de existență a Eegatului longobard; de la o fază inițială marcată de autonomia ducatelor care îl constituiau, s-a ajuns în timp la creșterea autorității monarhului, deși tendința ducilor spre autonomie nu a fost niciodată estompată, iar caracterul longobard s-a diminuat, evoluând către un regat al Italiei. Longobarzii au început treptat să adopte tiluri, nume și tradiții romane și într-o oarecare măsură să se convertească la romano-catolicism
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Major, situație justificată prin excepționalele sale necesități de natură militară. În continuare, au fost instituite alte ducate longobarde în orașele majore ale regatului: recurgerea la acest tip de soluție a fost dictată în primul rând de nevoile militare ale noilor duci (ducii longobarzi era în primul rând comandanți militari, având misiunea de a asigura controlul asupra reigunii încredințate și de a-l păzi împotriva eventualilor agresori), însă s-au pus astfel bazele slăbiciunii structurale a puterii regale longobarde. În anul 572
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
situație justificată prin excepționalele sale necesități de natură militară. În continuare, au fost instituite alte ducate longobarde în orașele majore ale regatului: recurgerea la acest tip de soluție a fost dictată în primul rând de nevoile militare ale noilor duci (ducii longobarzi era în primul rând comandanți militari, având misiunea de a asigura controlul asupra reigunii încredințate și de a-l păzi împotriva eventualilor agresori), însă s-au pus astfel bazele slăbiciunii structurale a puterii regale longobarde. În anul 572, după
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Rosamunda, în înțelegere cu conducătorii militari gepizi și longobarzi. Totuși, aristocrația longobardă nu a acceptat actul de ucidere a regelui și a forțat-o pe Rosamunda să caute refugiu printre bizantini, la Ravenna. În continuare, în 572, cei 35 de duci s-au adunat la Pavia , numindu-l ca rege pe Cleph. Noul monarh a extins granițele regatului, încheind cucerirea regiunii Toscana și supunând Ravenna asediului. Cleph a încercat să urmărească cu consecvență politica promovatp de predecesorul său Alboin, care țintea
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Cleph a căzut și el victima unui regicid în 574, fiind ucis de către un personaj din propriul său anturaj, probabil mituit de către bizantini. După asasinarea lui Cleph, nu a mai fost numit un nou rege, așa încât vreme de un deceniu ducii au condus ca monarhi absoluți în ducatele lor, dar nefiind scutiți de dispute interne, care au indus o stare de anarhie. Această stare de instabilitate a condus la prăbușirea definitivă a structurii politico-administrative romano-italice, care se menținuse de la invazia longobardă
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
dominatoare, iar produsele pământului erau alocate supușilor romani care le produceau, pentru a oferi longobarzilor o treime ("tertia") dintre ele. După 10 ani de interregnum, nevoia unei monarhii centrale puternice a devenit limpede chiar și pentru cei mai independenți dintre duci; francii și bizantinii presau tot mai mult, iar longobarzii nu își mai puteau permite o structură de putere prea fluidă, folositoare doar pentru efectuarea de incursiuni de pradă. Ca urmare, în 584 ducii au căzut de acord să îl încoroneze
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
chiar și pentru cei mai independenți dintre duci; francii și bizantinii presau tot mai mult, iar longobarzii nu își mai puteau permite o structură de putere prea fluidă, folositoare doar pentru efectuarea de incursiuni de pradă. Ca urmare, în 584 ducii au căzut de acord să îl încoroneze ca rege pe fiul lui Cleph, Authari, și să acorde noului monarh jumătate din proprietate. Authari (584-590) s-a dovedit capabil să se implice în reorganizarea statului longobard și să îi așeze pe
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
devenind clară intenția de a fi privit ca moștenitor al Imperiului occidental și totodată de a descuraja pretențiilr bizantine. Sub aspect militar, Authari a reușit să înfrângă atât pe bizantini cât și pe franci, îndeplinindu-și astfel mandatul pe care ducii i-l încredințaseră. Astfel, în 585 el i-a respins pe franci în teritoriul de astăzi ale Piemontului și, totodată, i-a silit pe bizantini să solicite, pentru prima dată de la sosirea longobarzilor în Italia, încheierea unui armistițiui. În cele
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Torino, Agilulf. În anul următor, (591), Agilulf a primit învestitura oficială din partea Gairethinx (adunarea longobarzilor), ținută la Milano. Influența reginei asupra politicii urmate de Agilulf a fost puternică și deciziile majore sunt atribuite amândurora. După ce o răscoală a câtorva dintre duci din anul 594 a fost înăbușită din fașă, Agilulf și Theodelinda au promovat o politică de întărire a dominației longobarde în teritoriul italian, în paralel cu securizarea frontierelor prin tratate de pace încheiate cu francii și cu avarii. Armistițiul cu
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
longobarde (romanii se supuneau încă legii romane). Edictum Rothari a consolidat și codificat dreptul germanic, însă a introdus și câteva inovații semnificative, un semn al progresului influenței latine asupra obiceiurilor longobarde. După scurta domnie a fiului lui Rothari, Radoald (652-653), ducii au ales ca rege pe Aripert I, duce de Asti și nepot al Theodelindei. Astfel revenea pe tron dinastia bavareză, un semn de predominanță a facțiunii catolice față de cea ariană, iar domnia lui Aripert a fost cunoscută prin puternica represiune
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
anihileze încercarea împăratului bizantin Constans al II-lea de a recuceri Italia, Grimoald și-a exercitat puterile suverane cu o deplinătate fără precedent. Pe lângă fidelitatea ducatului de Benevento încredințat fiului său, Romuald I, Grimoald a obținut și pe cea a ducilor de Spoleto și Friuli, unde și-a impus ca duci personaje care îi erau cât se poate de loiale (Thrasimund I de Spoleto, respectiv Lupus de Friuli. El a favorizat integrarea diferitelor componente ale regatului, el prezentându-se supușilor săi
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
din Regatul longobard, pro-catolică și susținătoare a reconcilierii cu Roma și cu Bizanțul; de cealaltă parte, regiunile răsăritene (Austria longobardă), legate de tradițiile longobarde și aderând la păgânism și arianism și care militau pentru o politică războinică. Ramura constituită din ducii din Austria longobardă propunea latinizarea obiceiurilor, a practicilor de la curte, a legislației și religiei, fapt care a accelerat dezintegrarea și pierderea identității germanice a longobarzilor. În orice caz, obținerea victoriei de către Cunincpert i-a permis acestuia să continue opera de
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
la solicitarea noului papă, Grigore al III-lea. Liutprand a fost ultimul rege longobard care să militeze pentru unitatea regatului; după el, niciun rege nu a reușit să elimine opoziția și să conducă un stat centralizat, iar multele defecțiuni ale ducilor și constantele trădări vor conduce către prăbușirea statului. Puterea lui Liutprand nu se baza doar pe charisma sa personală, ci și pe reorganizarea regatului pe care el a promovat-o încă de la începutul domniei. El a întărit cancelaria palatului regal
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
sa personală, ci și pe reorganizarea regatului pe care el a promovat-o încă de la începutul domniei. El a întărit cancelaria palatului regal din Pavia și a stabilit cu exactitate competențele teritoriale (legale și administrative) ale "sculdasci"-lor, gastalzilor și ducilor. De asemenea, a fost extrem de activ în domeniul legislativ: cele 12 volume de texte de lege intrate în vigoare în timpul său au introdus reforme legale inspirate din dreptul roman, au îmbunătățit eficiența curților de judecată, au modificat sistemul "wergild" și
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Liutprand, care îl iertase după ce descoperise o conspirație pusă la cale de tatăl său, ducele Pemmo de Friuli. Ratchis s-a dovedit un conducător slab: pe de o parte, el a fost nevoit să acorde mari libertăți de acțiune celorlalți duci, pe de alta trebuia să nu îi incite prea mult pe franci și, mai ales, pe Pepin cel Scurt, majordom și rege "de facto" al acestora, care devenise fiul adoptiv al lui Liutprand. Nefiind capabil să atragă de partea sa
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
stare de lucruri și să abată atenția supușilor, Ratchis a atacat prin surprindere orașele din Pentapolis. Cu toate acestea, el a fost convins de către papă să renunțe la asedierea Perugiei. După acest eșec, prestigiul lui Ratchis a fost anihilat, așa încât ducii au ales un nou rege, pe fratele său Aistulf, care deja îi succedase ca duce în Cividale, iar acum, după o luptă scurtă, l-a silit să caute refugiu la Roma și în cele din urmă sp devină călugăr la
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
deja îi succedase ca duce în Cividale, iar acum, după o luptă scurtă, l-a silit să caute refugiu la Roma și în cele din urmă sp devină călugăr la Montecassino. Aistulf a reprezentat expresia unei atitudini mai agresive a ducilor longobarzi, care refuzau ca populația romană să devină un element activ în stat. Pentru a putea promova o politică expansionistă, Aistulf a trebuie să reorganizeze armata, prin includerea tuturor grupurilor etnice din regat. Într-o primă fază, Aistulf a obținut
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
s-a autointitulat "Gratia Dei rex Francorum et Langobardorum" ( "Prin grația lui Dumnezeu, rege al francilor și al longobarzilor"), realizând o uniune personală a celor două regate. El a menținut "Leges Langobardorum", însă a reorganizat regatul după modelul franc, înlocuind ducii cu conții.
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
francă, fie recrutat din familii locale înstărite, având rolul de guvernator regional și reprezentant al regelui franc. Primul duce consemnat în izvoarele documentare a fost Garibald I, din puternica familie a Agilolfingilor.. Momentul a marcat începutul unei lungi serii de duci proveniți din această familie, aflată la conducerea ducatului până în anul 788. Timp de un secol și jumătate, ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
duce consemnat în izvoarele documentare a fost Garibald I, din puternica familie a Agilolfingilor.. Momentul a marcat începutul unei lungi serii de duci proveniți din această familie, aflată la conducerea ducatului până în anul 788. Timp de un secol și jumătate, ducii de Bavaria au rezistat incursiunilor slave în partea de est a ducatului, iar, începând cu epoca ducelui Theodo I, ducatul și-a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
a dobândit independența deplină față de regii franci merovingieni, din ce în ce mai slăbiți în urma disputelor interne. Însă când Carol Martel din dinastia carolingiană a devenit conducătorul "de facto" al statului franc, el i-a readus pe bavarezi în stadiul de dependență, deposedând doi duci consecutivi ai Bavariei pentru insubordonare. La rândul său, Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel, a menținut dominația francă, iar câteva legături matrimoniale s-au stabilit între Carolingieni și Agilolfingi, aceștia din urmă promovând această de politică și față de regii
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
devenită din 1180 ducat) și comitatul Tirol au diminuat puterea Bavariei. Ducatul Carintiei, întinsele teritorii aflate în posesia arhiepiscopului de Salzburg, ca și tendința generalizată către independență sporită a nobilimii seculare și ecleziastice, toate acestea au blocat tendințele expansioniste ale ducilor de Bavaria. O nouă perioadă a început când, urmare a trecerii lui Henric Leul sub interdicția imperială din 1180, împăratul Frederic "Barbarossa" a acordat ducatul Bavaria lui Otto I de Wittelsbach, supranumit "cel Mare" și devenit ducele Otto al III
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
Ilustru" ca urmare a loialității față de Hohenstaufeni, a fost plasat sub interdicție papală. Ca și tatăl său, Otto și-a sporit posesiunilor sale prin cumpărări de terenuri, întărind puterea ducală a Bavariei înainte de a muri în noiembrie 1253. Strădania primilor duci din familia Wittelsbach de a spori puterea centrală și de a menține unitatea ducatului s-a bucurat inițial de succes. Însă a fost zădărnicită mai târziu ca urmare a partajului între diverși membri ai familiei, care au transformat Bavaria timp
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]