3,510 matches
-
afecțiune. Mama lui, odată foarte ostilă la citirea testamentului, acuma vine să-i aducă cele trebuincioase la spital. Acasă, la soție, acesta observă detașat cât de puțin îl afectează situatia și se desparte de ea, lăsându-i restul banilor și posesiunilor sale. Romanul este structurat în două părți, cu titluri semnificative, surprinzând două ipostaze existențiale: „Ultima noapte de dragoste”, care exprimă aspirația către sentimentul de iubire absolută și „întâia noapte de război”, care ilustrează imaginea războiului tragic și absurd, ca iminență
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război () [Corola-website/Science/323117_a_324446]
-
de beneficii (timars mici, mijlocii și ziyamet hases mari) direct de la el, sau de la Sanjakbey. Această categorie de terenuri nu au mai putut fi vândute sau moștenite, dar au revenit sultanului atunci când un guvernator murea. Terenurile au fost organizate ca posesiunile private ale sultanului otoman. Bulgarii au plătit mai multe taxe în mod regulat: o zecime ("yushur"), un impozit teren ("ispench"), o taxă privind comerțul și așa mai departe. Sultanul l-a pus pe Patriarhul Ecumenic al Patriarhiei de Constanstinopol ca
Bulgaria Otomană () [Corola-website/Science/323310_a_324639]
-
portugheză a pierdut pentru lung timp controlul asupra a părți din Brazilia în fața Franței și Olandei, care s-a a avut acces la plantațiile de trestie de zahăr. În 1637, John Maurice, prinț de Nassau-Siegen, a fost numit guvernator peste posesiunile olandeze din Brazilia de către Compania Olandeză a Indiilor de Vest. Aceștia și-au extins posesiunile din Sergipe în sud până la Săo Luís de Maranhăo în nord, ocupă și Castelul Elmina, Saint Thomas și Luanda, în Angola, pe coasta de vest
Imperiul Olandez () [Corola-website/Science/323311_a_324640]
-
Olandei, care s-a a avut acces la plantațiile de trestie de zahăr. În 1637, John Maurice, prinț de Nassau-Siegen, a fost numit guvernator peste posesiunile olandeze din Brazilia de către Compania Olandeză a Indiilor de Vest. Aceștia și-au extins posesiunile din Sergipe în sud până la Săo Luís de Maranhăo în nord, ocupă și Castelul Elmina, Saint Thomas și Luanda, în Angola, pe coasta de vest a Africii. După dizolvarea Uniunii Iberice în 1640, Portugalia și-a redobândit provinciile pierdute al
Imperiul Olandez () [Corola-website/Science/323311_a_324640]
-
fost rege al Siciliei prin cucerire din 1266, desi primise titlul prin decret papal în 1262 și a fost înlăturat din insula după Vesperile Siciliene din 1282. După aceea, a continuat să revendice insula, desi puterea să se restrânsese la posesiunile peninsulare ale regatului, cu capitala de la Napoli (de aceea după 1282 este intitulat doar Rege al Neapolelui, ca și succesorii săi). Carol era cel mai tânăr fiu al lui Ludovic al VIII-lea al Franței și al lui Blanche a
Carol I al Neapolelui () [Corola-website/Science/324062_a_325391]
-
care se bazau însă pe munca, în special, a localnicilor kikuyu. Această zonă fertilă a fost din totdeauna ținta migrațiilor și conflictelor, chiar fără a avea resurse minerale importante precum, aurul sau diamantele Africii de Sud. Germania Imperială stabilește un protectorat asupra posesiunilor de pe coasta Kenyei ale sultanului din Zanzibar în 1885, urmat de sosirea lui Sir William Mackinnon și a Companiei Britanice a Africii de Est (BEAC) în 1888, care obține de la sultanul Zanzibarului, concesiunea pe 50 de ani asupra aceleiași zone
Istoria Kenyei () [Corola-website/Science/324094_a_325423]
-
admis în Statele Unite ale Americii sub numele de Statul Oklahoma. Istoria teritoriului Oklahoma a început odată cu Legile Relațiilor cu Indienii din 1834 atunci când Congresul Statelor Unite a pus deoparte pământ pentru amerindieni. La acea vreme, pământul era teritoriu neorganizat, format din posesiunile federale „la vest de Mississippi și nu în statele Missouri și Louisiana, sau în teritoriul Arkansas...” În 1856, teritoriul ajunsese să fie redus la granițele actuale ale statului Oklahoma. Aceste teritorii au ajuns să poarte numele de Teritoriul Indian, întrucât
Teritoriul Oklahoma () [Corola-website/Science/324169_a_325498]
-
recucerit de către bizantini, prin Mihail al VIII-lea Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, astfel încât domnia efectivă a lui Balduin ajunge la sfârșit. El a reușit să scape din Constantinopol, îmbarcându-se într-o galeră venețiană și ajungând la Negroponte (Eubeea), posesiune venețiană, după care și-a căutat itinerariul prin Atena, Apulia, ajungând în cele din urmă în Franța. Ca împărat titular, a continuat aceeași politică, anume să solicite ajutor din partea puterilor occidentale. În 1267, a trecut în Italia, de unde spera să
Balduin al II-lea de Constantinopol () [Corola-website/Science/324330_a_325659]
-
între domeniul regal francez și cel al comitatului de Hainaut, contele Filip de Alsacia a fost nevoit să încheie un tratat de pace cu Filip August și cu Balduin al V-lea la 10 martie 1186, prin care recunoștea cedarea posesiunii Vermandois către regatul Franței (deși menținea titlul comital, chiar dacă doar viager). Atunci când Filip de Alsacia a murit în 1191, fără moștenitori, el a fost urmat în comitatul de Flandra de către cumnatul său, Balduin al V-lea de Hainaut. În 1186
Balduin I de Constantinopol () [Corola-website/Science/324339_a_325668]
-
tradiție. Între timp, mama sa Margareta a încetat din viață în 1194, așa încât tânărul Balduin a devenit automat conte de Flandra. Când a murit li tatăl său, în 1195, el a moștenit și comitatul de Hainaut. Când Balduin a preluat posesiunea asupra Flandrei, comitatul avea dimensiunile mai reduse decât anterior, ca urmare a faptului că o parte, incluzând Artois, fuseseră cedate de către unchiul său Filip de Alsacie ca dotă sorei lui Balduin, Elisabeta de Hainaut, iar o altă parte consistentă propriei
Balduin I de Constantinopol () [Corola-website/Science/324339_a_325668]
-
sau Domini da Màr a reprezentat numele utilizat pentru a desemna teritoriile maritime și de peste mări ale Republicii venețiene, incluzând Istria, Dalmația, Negroponte, Morea, insulele din Marea Egee care au constituit cândva Ducatul Arhipelagului, precum și insulele Creta și Cipru. Aceste posesiuni, alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Tera" (posesiuinile din Italia de nord), constituia subdiviziuni ale statului venețian. Constituirea "imperiului" venețian e peste mări își are începuturile în jurul anului 1000, atunci când, în urma unei reușite și fructuoase campanii a
Stato da Màr () [Corola-website/Science/324366_a_325695]
-
sau Domini di Terraferma a reprezentat numele utilizat pentru a desemna teritoriile continentale ale Republicii venețiene, cucerite în special în actuala provincie Veneto. Aceste posesiuni ("domini"), alături de "Dogado" ("Ducatul", Veneția propriu-zisă) și de "Stato da Màr" (teritoriile maritime), constituiau subdiviziuni ale statului venețian. În perioada celei mai largi extinderi a statului venețian (a doua jumătate a secolului al XV-lea și primii ani ai secolului
Stato da Tera () [Corola-website/Science/324365_a_325694]
-
Bazilicii Sfântul Petru din Roma. A efectuat observații, constatări și calcule împreună cu matematicienii Thoma le Sueur și François Jacquier, care au fost consemnate într-o lucrarea publicată la Roma. În 1750, împreună cu astronomul Christophe Maire, a întocmit harta trigonometrică a posesiunii bazilicii Sf. Petru. În 1761 a însoțit pe ambasadorul Veneției la Constantinopol, de unde a plecat în Polonia cu ambasadorul Angliei, cu care ocazie Boscovich a trecut prin Iași, unde a găsit, la curtea domnească, o serie de instrumente astronomice, pe
Rudjer Josip Boscovich () [Corola-website/Science/326538_a_327867]
-
bancnotei de 1 leva, emisă în 1999. Tradiția spune că fondatorul mănăstirii a fost pustnicul Sf. Ivan din Rila, al cărui nume îl poartă, în timpul domniei țarului Petru I (927-968). Pustnicul a locuit de fapt într-o peșteră fără vreo posesiune materială, nu departe de locul mănăstirii, iar complexul a fost construit de ucenicii săi, care au venit în munți să învețe de la el. Încă de la înființare, mănăstirea Rila a fost susținută și respectată de conducătorii bulgari. S-au efectuat donații
Mănăstirea Rila () [Corola-website/Science/326749_a_328078]
-
l-a succedat la tron, în ciuda opoziției Patriarhului Ierusalimului și unor cruciați, a fost încoronat în Biserica Nașterii Domnului din Betleem. Participînd mai tot timpul în războaie neîncetate, Balduin a cucerit o coastă însemnată cu multe orașe majore, asigurând astfel posesiunilor sale comunicări strînse cu Lumea occidentală. Balduin a murit pe 2 aprilie 1118 în timpul unei campanii în peninsula Sinai. Pe numele lui a fost denumit Lacul Bardawil, din regiunea unde a murit.
Balduin I al Ierusalimului () [Corola-website/Science/326778_a_328107]
-
față de comerțul danez și puterea navală. A fost contestat permanent de celelalte puteri baltice, în special în orașele hanseatice față de care el, de asemenea, a luptat. Un alt eveniment important a fost în 1417 când a făcut la Copenhaga o posesiune regală asigurându-i astfel statutul de capitală a Danemarcei. În 1434, fermierii și minerii din Suedia au început o rebeliune națională și socială, care a fost folosită de nobilimea suedeză în scopul de a slăbi puterea regelui. El a trebuit
Eric de Pomerania () [Corola-website/Science/326763_a_328092]
-
de înfrângere, Curthose a recurs la negocieri. În conformitate cu acordul încheiat, Robert a refuzat să pretindă la tronul englez, în schimbul unei plăți anuale din partea lui Henric I de 3000 de mărci. Henric I de asemenea, i-a reîntors lui Robert toate posesiunile lui din Normandia, cu excepția a cetății Domfront. Deși susținătorii lui Robert au fost amnistiați, în următorii doi ani, Henric treptat a exilat și confiscat bunurile acestora. Între timp războiul s-a reînceput în Normandia, între Robert și baronii, care erau
Robert Curthose () [Corola-website/Science/326869_a_328198]
-
de Guy, proclamat duce de Amalfi (ambii fiind frați vitregi ai lui Boemund). Între timp, Boemund se îmbolnăvise, fiind nevoit să se întoarcă în Italia. Când Robert Guiscard a murit în 17 iulie 1085, Bohemond ar fi urmat să moștenească posesiunile de dincolo de Adriatica ale tatălui său, însă acestea erau deja pierdute în favoarea bizantinilor, în timp ce Apulia și posesiunile din Italia urmau să îi revină fratelui vitreg mai mic al său, Roger Borsa. Din fericire pentru el, Bohemond se afla în acel
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
îmbolnăvise, fiind nevoit să se întoarcă în Italia. Când Robert Guiscard a murit în 17 iulie 1085, Bohemond ar fi urmat să moștenească posesiunile de dincolo de Adriatica ale tatălui său, însă acestea erau deja pierdute în favoarea bizantinilor, în timp ce Apulia și posesiunile din Italia urmau să îi revină fratelui vitreg mai mic al său, Roger Borsa. Din fericire pentru el, Bohemond se afla în acel moment în Salerno, în timp ce Roger era încă în Grecia. Roger și mama sa Sichelgaita s-au întors
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
El l-a atacat prin surprindere pe Roger Borsa și l-a înfrânt la Fragneto (în regiunea Benevento), reluând Taranto. Războiul s-a încheiat până la urmă ca urmare a medierii papei Urban al II-lea, Boemund obținând Taranto și alte posesiuni de mai mică importanță. Deși Bohemond a primit doar o mică parte a Ducatului de Apulia, drept recompensă din partea Sichelgaitei pentru renunțarea la drepturile sale asupra titlului ducal, el a continuat să caute să obțină un statut mai mare pentru
Boemund de Taranto () [Corola-website/Science/326894_a_328223]
-
strategică crucială, mai înainte chiar ca vastele zăcăminte de petrol să devină o resursă vitală industrială la începutul secolului al XX-lea. Importanța dată de britanici era legată de faptul că această regiune era puntea de legătură dintre Mediterana și posesiunile din India Pentru guvernul otoman, (cunoscut în cercurile diplomatice ale timpului ca „Sublima/Înalta Poarta”, de la " La Porte Sublime", termenul prin care francezii numeau poarta dinspre Bosfor de acces al delegațiilor străine în Palatul Topkapî), Grecia era o provincie centrală
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
urât" război civil din Germania secolului al XI-lea. Controversa a avut la bază "insulta și umilirea iscată de pe urma cuceririi și distrugerii unei rezidențe fortificate". Atunci când Gunzelin a fost depus în august 1009, Herman a fost ales să îi preia posesiunile, devenind astfel markgraf de Meissen. El s-a termeni mai buni cu împăratul Henric al II-lea decât fusese Gunzelin, cu toate că însuși fratele lui, Eckard, se afla în relații de mare amiciție cu polonii. În 1029, Herman a fost numit
Herman I de Meissen () [Corola-website/Science/325545_a_326874]
-
al III-lea, conte palatin de Burgundia sau Otto al II-lea de Andechs și Merania) (n. 1208-d. 1248) a fost conte palatin de Burgundia de la 1231 și duce de Merania de la 1234 până la moarte. El a preluat cele două posesiuni de la ambii săi părinți: Burgundia de la mama sa, Beatrice a II-a de Burgundia, în vreme ce tatăl său, Otto I de Merania, i-a asigurat stăpânirea asupra Meraniei, precum și titulatura de markgraf de Istria și de Carniola. Neavând moștenitori, Otto a
Otto al III-lea de Burgundia () [Corola-website/Science/325551_a_326880]
-
asigura controlul administrativ și comercial asupra vecinilor. Plata tributului de către aceștia din urmă era în conformitate cu filozofia confucianistă și era văzută de chinezi asemenea obligațiilor care decurgeau din relațiile dintre părinți și copii, în care fii își dedicau o parte a posesiunilor pentru întreținerea celor în vârstă. Alături de plata tributului, în China se practica și căsătoria politică, între reprezentanții puterii suzerane și cei ai tributarilor China a primit de asemenea tribut din partea unor state aflate sub influența filozofiei confucianiste, cărora le oferea
Tribut () [Corola-website/Science/325693_a_327022]
-
ceea ce în secolul al IX-lea "Historia Langobardorum codicis Gothani" s-a referit la un "pactum et foedus amicitiae" ("pact și tratat de amiciție"), adăugând că tratatul a fost pus pe hârtie. Tratatul prevedea că avarii urmau să ia în posesiune Pannonia și să dea în schimb sprijin militar longobarzilor odată ajunși în Italia, ori de câte ori aceștia ar fi cerut ajutor. În baza acordului, longobarzii erau îndrituiți ca, în cazul eșuării invaziei Italiei, să poată reclama fostele lor teritorii, lăsându-i-se
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]