5,068 matches
-
medicinei și religiei. Este autorul cărților Principles of Psychology, Essays in Radical Empiricism și The Varieties of Religious Experience. Este inițiatorul primului curs de psihologie funcțională ținut la o universitate și cel mai influent om de știință din istoria filosofiei pragmatice. 58 Walter Bradford Cannon (1871-1945), medic, fiziolog și psiholog american. După primirea diplomei de medic, la 29 de ani, își începe cercetările în laboratorul lui Henry Pickering Bowditch, în care a lucrat și Claude Bernard. Utilizează metoda razelor X, recent
Spiralogia by Jean Jaques Askenasy () [Corola-publishinghouse/Science/84989_a_85774]
-
the Child: Growing by Design, 1900-2000. De la perspectiva inovatoare a "Secolului copiilor", cartea-manifest publicată de Ellen Key în anul 1900, trecând prin radicalismul avangardelor, pentru care copilăria devine paradigmă esențială a lumii moderne, apoi prin orientările postbelice, concentrate mai degrabă pragmatic decât artistic, până la consumerismul sfârșitului de secol, expoziția dezvăluie un proiect concentrat în jurul copilului ca emblemă a unei lumi noi, prezență centrală într-un univers material în care design-ul servește, pe rând, imaginația, utilul și consumul. În ceea ce privește literatura, situația
Cărțile insomniei by Gabriela Glăvan () [Corola-publishinghouse/Science/84939_a_85724]
-
tipuri de acord: acordul index (care are loc când indicii elementelor lingvistice sunt identici), acordul sintactic, concord (care are loc atunci când sunt identice unități lingvistice strict sintactice, cum ar fi valorile de caz, într-o configurație sintactică locală) și acordul pragmatic (care implică o compatibilitate între informațiile contextuale ale unor expresii coocurente). Acordul de tip index acoperă o serie largă de fenomene de acord: subiect - predicat, nume - determinant, pronume - antecedent etc. Acordul concord este mai restrâns, cuprinzând acordul în caz în
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
unor expresii coocurente). Acordul de tip index acoperă o serie largă de fenomene de acord: subiect - predicat, nume - determinant, pronume - antecedent etc. Acordul concord este mai restrâns, cuprinzând acordul în caz în anumite configurații sintactice locale, niciodată în discurs. Acordul pragmatic este, de asemenea, mai restrâns; Pollard și Sag dau exemple din coreeană, unde se utilizează mărci morfologice speciale, cu valoare onorifică, atașate numelui, verbului și adjectivului, în contexte sociale bine delimitate. Aceste distincții între câteva tipuri de acord au fost
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
Delegații țărilor străine au ținut discursurile de preamărire a lui Chopin - și subsemnatul însuși a adus într-o cuvântare omagiul României marelui compozitor. (www.romlit.ro, dintr-o scrisoare a lui Lucian Blaga)32 În anumite contexte marcate stilistic ori pragmatic, se poate folosi un substantiv pentru a desemna locutorul sau interlocutorul: Ce dorește domnul? (domnul se referă la interlocutor), Semnatarul acestor rânduri vă dorește lectură plăcută. (semnatarul se referă la autorul textului), Încă o bere la băiatul! (băiatul se referă
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
în genitiv la majoritatea locuțiunilor pronominale de politețe, propunem o explicație legată de evitarea referirii directe la persoană. Pronumele personal în genitiv marchează genul, numărul și persoana referentului (ei - feminin, singular; lui - masculin, singular). Prin urmare, din punct de vedere pragmatic, referirea la persoana vizată se face "direct", ceea ce este considerat nepoliticos. Fenomenul de evitare a referirii directe și singulare la persoana implicată stă la baza formelor de politețe, în general. De exemplu, pentru a evita referirea directă la persoană se
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
se poate recupera anaforic substantivul la plural sindicaliști) - vs.: b. ??Știam că se pregătește un miting, așa că am mers în Piața Constituției. O mulțime aveau pancarte antiguvern. (nu se poate recupera anaforic un substantiv la plural, deși pluralul este implicat pragmatic în context, deoarece un miting implică multe persoane) 2.2. Numele proprii La fel ca substantivele comune, și numele proprii au trăsături de gen și număr, uneori marcate formal și transmise prin acord. Unele nume proprii prezintă neconcordanțe între trăsăturile
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
denotația substantivului guvern se regăsesc entitățile atomice miniștrii, în denotația substantivului colectiv echipă găsim entitățile atomice jucători etc. În combinație cu un cuantificator partitiv, aceste entități devin vizibile pentru sintaxă. Când aceste entități atomice sunt pertinente din punct de vedere pragmatic sau accesibile din punct de vedere cognitiv, este posibil acordul la plural: (34) a. O parte din guvern este corupt / % sunt corupți. b. Majoritatea echipei a jucat / % au jucat bine. c. Toată echipa a jucat / % au jucat perfect. Membrii guvernului
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
a. Unul dintre studenți a plecat / *au plecat. b. Unul dintre noi a plecat / *am plecat mai devreme. (vs Eu am plecat mai devreme.) Pentru a explica imposibilitatea acordului la persoana I singular în (41)b se pot propune explicații pragmatice sau sintactice: pentru a ne referi la propria persoană, nu spunem niciodată unul dintre noi, ci doar eu. Prin urmare, unul dintre noi nu are semnificația eu și nu poate impune acordul la persoana I singular. În situația în care
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
vs la persoana a III-a reflectă clar distincția inclusiv vs non-inclusiv. În enunțul din (60) sunt două seturi de persoane, denotate de pronumele indefinit, iar acordul este inclusiv în ambele propoziții. Acest acord inclusiv este mai degrabă de tip pragmatic, el reflectă o includere sau o implicare afectivă a vorbitorului: (60) Ne-am împărțit sarcinile. Unii am participat la decorarea sălii, alții am ajutat la prepararea bucatelor. În sintagmele cu cuantificatorii niciunul, fiecare, unii, alții, vreunii, oricare, care, cine, acordul
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
nu conține nicio trăsătură de gen. În această situație, limbile dispun de două posibilități: a) utilizarea unei forme nemarcate, așa cum se întâmplă în franceză, unde este utilizat masculinul; b) alegerea genului unuia dintre cele două nominale, pe baza unei proeminențe pragmatice sau semantice (vorbitorii au liberă alegere, fiind influențați de diverși factori contextuali), așa cum se întâmplă în română (vezi mai jos): (149) a. Un munte de femeie a fost transportată / *transportat cu ambulanța la spital. b. O bijuterie de automobil a
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
nici Maria s-au căsătorit / nu se înrudesc unul cu celălalt. - asociativă: cu, împreună cu, și cu; conjuncții sunt prezentați ca participând asociați în evenimentul denotat de verb. Acest lucru nu împiedică utilizarea predicatelor bievenimențiale, asocierea fiind, în acest caz, una pragmatică, modalizatoare (locutorul îi percepe pe cei doi actanți ca asociați, chiar dacă aceștia nu au participat la același eveniment): (93) a. Ion și cu Gheorghe au câștigat medalia de aur de două ori, unul în 1990 și 1991, celălalt, în 1996
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
fel ca în: (146) a. Și Ion, dar și Maria vor primi premiul I. Dat fiind acordul la plural în (146)a, se impune concluzia că sintagmele coordonate prin dar și sunt de tip copulativ. Rolul conjuncției adversative este unul pragmatic: evenimentul expeimat contrazice o așteptare a locutorului sau a interlocutorului. În schimb, acordul la singular în structurile de tip (146) este acceptabil marginal, conjuncția dar acționând ca un focalizator, care reliefează unul dintre conjuncți; acordul la singular este tot un
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
este utilizată și pentru a marca relația apozitivă: (168) Prietena mea, sau "colacul meu de salvare", se numește Ana. (exemplu din GALR, II: 623). În plus, sau are și alte valori decât aceea de a marca relația semantică disjunctivă, valori pragmatice. Una dintre aceste valori pragmatice este aceea de a indica corectarea. Este discutabil dacă sau își păstrează valoarea de conjuncție sau devine adverb în aceste structuri. Imposibilitatea deplasării sale după al doilea termen juxtapus reprezintă un argument în favoarea interpretării drept
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
marca relația apozitivă: (168) Prietena mea, sau "colacul meu de salvare", se numește Ana. (exemplu din GALR, II: 623). În plus, sau are și alte valori decât aceea de a marca relația semantică disjunctivă, valori pragmatice. Una dintre aceste valori pragmatice este aceea de a indica corectarea. Este discutabil dacă sau își păstrează valoarea de conjuncție sau devine adverb în aceste structuri. Imposibilitatea deplasării sale după al doilea termen juxtapus reprezintă un argument în favoarea interpretării drept conjuncție, dar există și adverbe
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
coordonările disjunctive exclusive, cei doi termeni se exclud, numai unul îndeplinește acțiunea exprimată de predicat, însă cei doi termeni au acces egal la predicație, ceea ce nu se întâmplă cu termenii unei corectări. Coordonarea și apoziția sunt fenomene sintactice, semantice și pragmatice, pe când corectarea este un fenomen discursiv, ține de producerea mesajului. Relația dintre termenii unei corectări este specifică registrului oral spontan. Caracteristicile enumerate mai sus ne ajută și să delimităm mai bine corectările de extinderi. Extinderile pot fi încadrate și la
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
rezultatul în primul chestionar, datorită importanței acestui concept. Nevoia de a retesta unele combinații folosind alte cuvinte ne arată că rezultatele pot fi influențate și de alegerile lexicale (importanța conceptului introdus de unul dintre termenii coordonați). Probabil că și relevanța pragmatică sau contextuală a fiecărui termen poate juca un rol. Testele utilizate pot fi consultate în Anexă. Conform regulilor gramaticale, dacă ambii termeni sunt de același gen, adjectivul predicativ se va acorda la acel gen. S-a semnalat însă că uneori
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
rezultat al unei operații de verificare implicând ridicarea verbului-centru la AcordO (Acord Obiect). 2. Scurtă descriere a contextelor cu dublare clitică din limba română Important pentru analiza dublării clitice este faptul că aceasta este prezentă în anumite condiții semantice și pragmatice. Cliticul de dublare aduce informații în plus, marcând nominalul cu o anumită "încărcătură" semantică și pragmatică. Iată de ce, este util să urmărim mai detaliat contextele cu dublare clitică în limba română. 2.1. Complementul direct (CD) 2.1.1. DC
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
a contextelor cu dublare clitică din limba română Important pentru analiza dublării clitice este faptul că aceasta este prezentă în anumite condiții semantice și pragmatice. Cliticul de dublare aduce informații în plus, marcând nominalul cu o anumită "încărcătură" semantică și pragmatică. Iată de ce, este util să urmărim mai detaliat contextele cu dublare clitică în limba română. 2.1. Complementul direct (CD) 2.1.1. DC este obligatorie Conform GALR (II, 401-402), DC este obligatorie în anumite contexte, rezumate mai jos: (i
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
este facultativă dacă acesta este postpus și are trăsăturile +animat, -uman : (8) Mama (îi) dă pisicii carne de vită. Este important pentru acord dacă dublarea CI se face în anumite condiții semantice, deci dacă prezența cliticului aduce informație semantică ori pragmatică. Din perechile de enunțuri de mai jos, reiese că dublarea clitică marchează uneori un complement indirect +uman, alteori un complement +specific. Dacă CI este un substantiv cu articol nehotărât, dublarea marchează specificitatea nominalului CI. În (9), nominalul unui băiat poate
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
pentru a exprima subiectul, pronumele moi are rol emfatic. b. Credo che il tuo libro, loro lo apprezzerebbero molto. (italiana standard) - cliticul dublează un topic care a fost mutat la periferia stângă a propoziției. Existența unor restricții contextuale (semantice sau pragmatice) arată că elementul clitic are valoare pronominală. Dacă elementul clitic își pierde valoarea stilistică sau semantică, cu timpul, prin utilizarea îndelungată și frecventă, el poate să fie folosit în tot mai multe contexte și, în cele din urmă, să devină
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
aceste valori semantice. Definitudinea este asociată cu prezența unui determinant definit (referentul este individualizat prin prezența acestuia), pe când specificitatea înseamnă, general spus, individualizarea în context. Această individualizare în context trebuie înțeleasă în termeni de proeminență discursivă. Ea se poate obține pragmatic, spre deosebire de individualizarea prin definitudine, care este formală, legată de prezența determinantului definit. În limba română, dublarea clitică este prezentă în contextul unui complement direct +specific (vezi Van Peteghem, 2003-2004), nu +definit. Se poate ca un complement direct +definit să nu
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
fie ușor reformulat, pentru a putea fi aplicat la limba română: (iii bis) Dublarea clitică în contextul unui nominal nonspecific sau lipsa informației semantice suplimentare Principiul criteriului este acela că mărcile de acord, de obicei, nu furnizează informație nouă (semantică, pragmatică etc.), ci dublează informația deja existentă. Aceeași observație apare și la Corbett (2006: 11), care face câteva generalizări privind acordul pe baza unor date contrastive, tipologice: "Canonical agreement is redundant rather than informative". Dublarea clitică propriu-zisă are un rol semantic
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
semantice: (33) a. Ai spus cuiva că pleci? b. I-ai spus cuiva că pleci? Considerăm că sunt suficiente argumente pentru a nu încadra dublarea clitică la acord, ea fiind un fenomen guvernat de anumite interpretări semantice și de contextul pragmatic. 5. Argumente împotriva interpretării dublării clitice ca acord Se pot aduce mai multe argumente contra ipotezei că cliticele de dublare marchează acordul verb - complement: (i) DC este opțională în unele contexte, obligatorie în altele. Or, fenomenele de acord nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
-
București, Editura Academiei Române, p. 95-112. Mikkelsen, Line, 2005, Copular Clauses: Specification, Predication and Equation, Amsterdam, Philadelphia, John Benjamins Publishing Company. Miron-Fulea, Miahela, 2005, Numele proprii. Interfața semantică - sintaxă, București, Editura Universității din București. Mîrzea Vasile, Carmen, 2009, " Un caz de pragmatica lizare - adverbul rom. chiar", în R. Zafiu (coord.), Funcționare discursivă și gramaticalizare în limba română veche, Universitatea din București (http://www.unibuc.ro/ro/mvasile 2009 ro). Moro, Andrea, 1991, "The Anomaly of Copular Sentences", în Working Papers in Linguistics, 1
[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]