3,370 matches
-
Învierea” boului sacrificat, a cărui piele umplută de paie este legată de plug anulând crima, sunt elemente contradictorii și echivoce care conduc oricum tot În cadrul spațiului juridic al cetății și al pretinsei sale unități. Totuși, chiar aceste ambiguități, alături de aspectul sângeros al sacrificiului, au favorizat probabil criticile și ostilitatea celor care, ca orficii și pitagoreicii, nu voiau să se recunoască În sistemul ideologic al cetății. 4. Olimpian și misterictc "4. Olimpian și misteric" Propria autoconservare rămânea, În orice situație, problema dominantă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
construia o mitologie alternativă, așa cum au făcut orficii, unde pentru prima dată o cosmogonie nouă era unită cu o antropogonie. Nu au fost cruțate nici codurile cultuale ale cetății, Împotriva cărora, de altfel, se exprimase și Heraclit, care condamnase sacrificiile sângeroase ca și cultul adus statuilor, atingând În polemică și modalitatea În care contemporanii lui se apropiau de mystèria. Nu mai puțin explicit În condamnarea uciderilor sacrificiale fusese Empedocle, care le propunea discipolilor săi o etică În raport cu care să Își conformeze
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
constituise o doctrină. Orfismul este mai degrabă o etichetă prin care se desemnează o mișcare mistică cu contururi estompate și confuze, pe care anticii o cunoșteau doar ca pe un stil de viață „orfic”, orphikòs bios, structurat pe refuzul sacrificiului sângeros, al alimentației pe bază de carne și al faptului de a nu se Înmormânta Înfășurați În lână, ca și de practica vegetarianismului și de folosirea hainelor albe. Un mod de viață care rămâne oricum vag, după cum vagi rămân și orfeotelesti
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
orphikòs bios avea afinități. Platon (Republica, X, 600 A) Îl pusese explicit ca alternativă la „un mod de viață homeric” care dominase viața privată a grecilor până În epoca lui. Dacă prin acest stil se opunea regimului polisului, al cărui sacrificiu sângeros Îl refuza, pitagorismul năzuia totuși să „reeduce” cetatea, participând câteodată activ chiar la guvernare. Dimpotrivă, orficii rămâneau marginali și pribegi, rupți de viața politică, de la care se sustrăseseră deliberat. Dacă orficii și pitagoreicii au În comun noțiunea de nemurire a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Dionysosxe "Dionysos" și s-au ospătat cu carnea lui. Dacă omul trebuie să Își redobândească unitatea originară desăvârșită, existența lui individuală se dovedește victima unui nou concept de vină, atribuită canibalismului titanilor. Dar acest lucru pune În discuție și sacrificiul sângeros tradițional, reprezentat ca o repetare a vinii banchetului canibalic al titanilor. Poate mai mult decât pitagoreismul, orfismul poate apărea subversiv față de religia tradițională a orașului, a cărei conservare era Încredințată transmiterii orale. Deja „religie a cărții”, orfismul făcea Într-adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Hr.) În centrul cetății Tarquinia, a furnizat noi și importante informații despre religia primitivă a Etruriei anterioară fazei de elenizare din secolele VIII-VII Î.Hr. Sediul originar al acestui cult este o cavitate adâncă a solului, obiect al unor ofrande sângeroase și nesângeroase, care a restituit documente Însemnate despre posibila existență a unor sacrificii umane infantile, așa cum ni s-a transmis În legătură cu originea sărbătorii romane a Larilor Compitales (Macrobius, Saturnalia, I, 7, 35). Ulterior (secolul al VII-lea Î.Hr.) În jurul
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
istoric, sunt dezvoltate din unghiul speculativ și, concomitent, sunt aprofundate și se pierd În tendințele mistico-ezoterice. La Roma, elementele fundamentale ale cultului - atât ale celui privat, practicat În case, cât și ale celui public și al morților - sunt „darul” (nesângeros, sângeros) și imaginea (aniconică/iconică, antropomorfă). Secvențele temporale sunt furnizate de anul natural, cu muncile și produsele lui, de anul politic cu termenele lui fixe de origine istorică (Înfrângere, sărbătoare a consacrării unui templu) și de ciclul de viață al fiecărei
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
pure sub regele Numa, care nu se slujea de edificii de cult costisitoare și era lipsită de imagini de zei În formă omenească, imagini fabricate din metal prețios și de hecatombe scumpe (Cicero, De natura deorum, 2, 9 sqq.). Sacrificiile sângeroase (de animale) constituie o parte integrantă a religiei romane până când au fost interzise, dar, pe de o parte, ele sunt deja criticate de „filozofii italici” În secolele VI-V Î.Hr. (cf. subcapitolul. 2.3b), iar pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
și lauda „amintirii” au legătură cu unele plăcuțe de aur care celebrează această mnemosyne și Îi făgăduiesc celui mort: „vei fi mai degrabă un zeu decât un muritor”1. Empedocle pune În legătură Într-un mod foarte eficace critica sacrificiului sângeros - și, de aceea, a unui rit fundamental ce ține de theologia civilis - cu doctrina metempsihozei. Tatăl care sacrifică un animal zeilor Își ucide propriul fiu, care și-a schimbat Înfățișarea; tatăl Își Înghite fiul, fiii Își Înghit mama (F 137
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
unelte pentru gătit, tacâmuri; instrumente de mâncat; obiecte de mobilier (scaune, bănci): tron; draperii (tapetae); casetă pentru oferte: thesaurus. Altar: altar pentru sacrificiile de animale; altar pentru tămâie: foculus. Statuia zeității: simulacrum, signum. V. Material pentru cult Animale pentru jertfe sângeroase (vite mari, mici; după vârstă, culoare, sex; nu se foloseau pești). Plante: flori - cununi - fructe; parfumuri vegetale (thus); pentru purificare: tulpini de bob sec; cereale, fructe; lemn: lemnul unui arbor felix. Uleiuri, grase (adeps); minerale (sulf/sulphur pentru purificare). Aluaturi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sacrificiu uman; Hercules Oetaeus vorbește despre suferința și urcarea la cer a fiului zeului. Aceste texte sunt mituri livrești ce se corelează cu religia practicată numai prin medieri multiple. După ce Împărații creștini au interzis cultul roman, În special a sacrificiului sângeros, și după ce marele interes pentru teatrul roman a fost demonizat și abolit definitiv În antichitatea târzie, aceste texte au supraviețuit ca un bun cultural, iar mai târziu s-au putut insera Într-un nou context istoric sub numele de „religia
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
născute din Împărțirea pământurilor cucerite de Alexandru. Într-o suită agitată de lupte Între generalii macedoneni și numeroase alte personaje care, din diferite motive au candidat la succesiune, intervin În intriga complexă de alianțe politice și militare și de conflicte sângeroase care marchează Începuturile acestei perioade, În 321 Î.Hr., la Triparadeisos, se realizează o primă Împărțire: lui Antipatros, căruia Îi va succeda curând fiul său Kassandros, Îi este Încredințată Macedonia, lui Ptolomeu, Egiptul, lui Lisimah, Tracia, lui Anxe "An"tigonos
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
al II-lea (283-246 Î.Hr.), Asia Mică sub domnia lui Antioh I, fiul lui Seleucos (281-261 Î.Hr.), Macedonia și Grecia sub Anxe "An"tigonos Gonatas (276-239 Î.Hr.). Din această panoramă mobilă, marcată de echilibre precare și Înfruntări sângeroase, Grecia apare la Începuturile veacului al III-lea Î.Hr. cu o fizionomie complexă și instabilă, căreia evenimentele viitoare Îi vor dovedi repede fragilitatea intrinsecă: aflată În mare parte sub controlul puterii macedonene, ea Își menține În diferite cetăți, și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
de bocete mortuare, dar și de expresii de bucurie pentru bunăvoința zeiței care l-a consacrat ca obiect al unei practici de cult orgiastice. În acest cult, pe de o parte Galli, credincioși eunuci consacrați În totalitate zeiței prin actul sângeros al mutilării, Îl fac simțită prezența, celebrându-l ca pe o imagine În actualitatea rituală, iar pe de altă parte, credincioșii obișnuiți, bărbați și femei, Îl celebrează atât În forme publice, cât și prin rituri cu caracter rezervat sau clar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
erau pregătite două tronuri și o kline pentru Cybelexe "Cybele" și perechea ei. Poetul Nicandros (Alexipharmaka, 6-8) amintește, alături de acele thalàmai ale zeiței Rheaxe "Rhea", despre care adnotatorul lămurește că sunt „locuri sacre subterane” În care se depun vires după sângeroasa consacrare a Gallilor pentru zeiță, un orgastèrion al lui Attis. Este vorba despre un edificiu de cult În care se celebrează riturile sacre (òrgia) În cinstea zeului, rituri care apar caracterizate În sens „mistic”, altfel spus cu aspecte rezervate și
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
se inspiră acțiunea reformatoare a Înțeleptului din Tyana sunt ilustrate de mărturiile convergente ale lui Porphyrios și Eusebiu din Cezareea. Celxe "Cel" dintâi face apel În forme aluzive la Învățătura unui Înțelept ca să Își sprijine propria teză a refuzului sacrificiului sângeros și, În legătură cu el, refuzul consumului de carne cu scopul mântuirii sufletului (Porphyrios, Despre abstinență, II, 34). El parafrazează deci un pasaj al tratatului „Despre sacrificii” care va fi citată ca operă a lui Apollonius din Tyana de către autorul creștin (Eusebiu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
realităților inteligibile. Tot de instanțe ideologice și religioase este inspirată și polemica deschisă a lui Porphyrios Împotriva creștinilor și Încercarea lui de a propune, În tratatul Despre abstinență, o formă purificată a cultului tradițional, cu refuzul, din partea Înțeleptului, a sacrificiului sângeros și parțiala lui justificare ca practică „politică”, adică activitate proprie comunităților citadine. Este cunoscută intensa acțiune anticreștină a Împăratului Iulian, cu tentativa paralelă de restaurare a practicilor religioase păgâne, supuse, alături de fundamentele mitice legate de ele, unui proces de reinterpretare
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sau altul, strâns legată de puterea politică. În aceste texte nu găsim amestecul de elemente aproape „păgâne” care au marcat obiceiurile primilor Sasanizi, condiționați de o concepție despre regalitate tributară tradițiilor antice (Gnoli, 1971), așa cum o demonstrează, de exemplu, ofrandele sângeroase de la sanctuarul zeiței An³hșdxe "Ana>hșd" În Stakhr, aduse de Ardașir I și de Ș³buhr al II-lea, despre care vorbesc Ùabarș (Nöldeke, 1878, p. 17) și „Faptele” martirilor creștini (Wiessner, 1967, pp. 203 sq., și nota 7). Nu avem
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
prima migrare a unei comunități zoroastriene din Iran - mai precis din Khorasan - spre India, pe cale maritimă (cf. infra, subcapitolul 3.4), iar În cea de a doua jumătate a aceluiași secol, o revoltă a zoroastrienilor din Șiraz a fost reprimată sângeros (979 d.Hr.). Zoroastrismul devine din ce În ce mai minoritar pe pământ iranian, ascunzându-se, timp de secole, alegând o izolare obscură, În unele regiuni din Yazd și Kerman. Limba pahlavi a fost abandonată de zoroastrieni În favoarea neopersanei, limbă În care a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Împărțirii tripartite indo-europene, atunci pare mult mai probabil ca sacerdoțiul să fi existat nu ca o realitate socială, ci ca o activitate a fiecărui individ În momentul aducerii jertfei. 6. SACRIFICIULTC "6. SACRIFICIUL" Populațiile indo-europene cunosc două tipuri de jertfă: sângeroasă și nesângeroasă. Începem cu cea din urmă. Aceasta consta În libație, adică În oferirea de băuturi zeului. Termenul grec care desemnează acest act este spèndo; din punct de vedere formal este pur și simplu un act cultual. Ne putem gândi
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
deci posibil ca funcția libației să fi apărut Încă din epoca indo-europeană târzie. Însă urmele unei valori mai vechi pot fi observate În termenul hitit sippanti, care Înseamnă „a face libații”, Însă poate fi folosit și cu sensul de jertfă sângeroasă; se pare, așadar, că aceasta a fost forma inițială și exclusivă a jertfei indo-europene. Libația a apărut și s-a răspândit, probabil, și datorită ușurinței cu care se realizează, dar și a caracterului său evident necostisitor; pe lângă aceasta, În unele
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
cu care se realizează, dar și a caracterului său evident necostisitor; pe lângă aceasta, În unele zone au contribuit și orientări de tip umanitar, ostile vărsării de sânge, chiar și animal; dar nu trebuie supraevaluat, așa cum se Întâmplă adesea, refuzul jertfei sângeroase atribuit culturii indiene și zoroastriene. Nu trebuie să se uite că parsii mai practică Încă jertfirea țapului (Boyce, 1986, 173) și că imnurile rigvedice vorbesc despre jertfirea animalelor. Ideea că jertfa sângeroasă Își are fundamentul În nevoia de hrană a
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
trebuie supraevaluat, așa cum se Întâmplă adesea, refuzul jertfei sângeroase atribuit culturii indiene și zoroastriene. Nu trebuie să se uite că parsii mai practică Încă jertfirea țapului (Boyce, 1986, 173) și că imnurile rigvedice vorbesc despre jertfirea animalelor. Ideea că jertfa sângeroasă Își are fundamentul În nevoia de hrană a zeilor este, cu siguranță, târzie, nefiind scutită de dezvoltări comice (este suficient să ne gândim la felul În care o folosește Aristofan În Norii) și presupune, printre altele, că victimele sunt obligatoriu
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Își are originea toată realitatea: această reiterare nu are totuși semnificația unei simple celebrări și amintiri, ci este un act care, prin natura sa, are puterea de a Întări și păstra Întregul cosmic. Dar concepția implică obligatoriu faptul că jertfa sângeroasă, În forma sa inițială și mai coerentă din punct de vedere ideologic, este reprezentată de jertfa umană. În India, Încă de la mărturiile cele mai vechi jertfa umană nu mai apare ca fiind practicată. Însă teologii Îi cunoșteau bine semnificația sa
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
germani un semn al barbariei. De fapt, aceste popoare continuă, Într-o formă clară și repetitivă un obicei tipic indo-european, pe care inclusiv grecii și romanii l-au practicat În plină epocă istorică (Campanile, 1991). Am afirmat inițial că jertfa sângeroasă originară trebuie să fi fost cea umană și că jertfa animală reprezenta un substitut. Această substituire trebuie să fi Început Încă din epoca indo-europeană; concluzia ne este sugerată de faptul că o regulă rituală clară cerea atât În India cât
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]