3,958 matches
-
a fi "Nici dracu' nu poate mai repede", pe măsură ce se îndepărta de noi. După câțiva pași, strigă pe nume câțiva dintre colegii săi și îi trimise în diverse locuri. Voi cinci de acolo, duceți-vă la subsol și mai aduceți scânduri! Voi trei, luați astea și duceți-le la scările profesorilor! Ceilalți, cu mine! Lumina roșie a apusului era pretutindeni acum. Soarele izbucnise în flăcări și ardea din ce în ce mai tare cu cât se apropia mai mult de linia dealului. Lumina sa se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
dar nu ți-e dat să știi acum", se auzi șoapta unui glas ce părea a fi a celui din fața mea. Oare mai auzea și altcineva șoapta aia? Nu vreau ca lumea mea să se prăbușească într-un morman de scânduri putrede din care eu nu mai pot construi nimic! Șoaptele alea sunt ale mele și doar ale mele... dar dacă are, totuși, dreptate? Să zicem că pot accepta asta... Te poți apăra împotriva intruziunilor din exterior? Sigur. Totul e o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
când intrarăm în școală prin curtea interioară. Deși devreme, elevii, colegii mei, erau deja în picioare și mergeau grăbiți înainte și înapoi spre a îndeplini diferite treburi. Nimeni nu-și vedea capul de treabă. Duceau în brațe cutii, cutioare, unelte, scânduri și... bănci și catedre. Uau! Mergeau câte doi. Unul în fața catedrei, altul în spatele ei. O țineau sus, ca să nu facă zgomot și strigau "La o parte!" sau "Dă-te, măi!" când erau mai nervoși. Deci așa lua sfârșit o epocă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
varietate concordia... Lumea confundă comunicarea cu comuniunea, acceptați-mi cacofonia, teatrul este comuniune, aproape liturgică... folosesc vorbe mari, ai dreptate, deși tare îmi sunt urâte cuvintele sforăitoare, mă scot din sărite, nu-mi place să aud vorbe răsuflate, ca „sfânta scândură a scenei”, dar trebuie să înțelegem că teatrul e comuniune și actorii ar trebui cinstiți ca la ruși, ăștia îi divinizează pe actori, să lăsăm și noi să vorbească despre ei liniștea aia rusească. Și Laszlo face o pauză... De-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
lele,/ Unde fugi?, parcă pui foc, lele, lele... Cum vedem noi moartea: Nu-i lumina nicări/ Și-or muri toți oamenii... Ș-atâta oi mere noaptea,/ Până când oi întâlni moartea./ Să m-așeze-n copârșeu,/ La un loc cu Dumnezeu./ Copârșeu de scânduri ude,/ Unde jalea nu pătrunde,/ Nici dragostea nu răspunde./ Nu-i lumina nicări,/ Or muri toți oamenii... Că la palat, pe stâlpul porții,/ A cântat pasărea morții./ Mult ești moarte-nșelătoare,/ Cât e omul ca o floare!!!.., n-o mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
nimeni, să pot ofta sau să mă bucur cu ăia din cărți, unde pieri?, de ce mai ascunzi cărțile alea?, du-te, maică, de citește în casă, stai pe pat, între perne, îmi zicea maică-ta mare. Seara, când ieșeam dintre scânduri și praf, eram fericită că găsisem în cărți ce mă interesa pe mine, eu, băiete, mă îngrășam din citit. Noaptea, că citeam și noaptea, aveam două lămpi în casă: una pentru tine, pentru băiat, și una pentru mine, la Iacobești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
Regele Lear. Insomniac, lipsa de somn marcându-l, îmbătrânindu-l mai tare, pungile-i atârnau sub ochi, ridurile se adânceau, sprâncenele albe, părul rărit și, evident, vopsit, dinții stricați, îi lipseau deja măsele. Iubitor de bani. Doar că strălucea pe scândura teatrului, ea îl aducea la tinerețea de începuturi. Fermecând lumea. Subjugând femeile. Regulând studentele... * — Am rămas în casă cu regizorul ăla tânăr, cu Alexandru, și i-am plătit-o cu vârf și îndesat, asta în sensul propriu, la vârf și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
țineeeeeeeeeee!, băiete, nu ține!... dar gândul... a pus carnetul la loc, așa de repede, ca pe un clește înroșit în foc... Trebuia să-i pregătească scena, să uite de carnetul cu nume, o repetiție e o repetiție, se face pe scândură, nu? Atârnase în mijlocul camerei trei pânze lungi - cumpărase niște stambă ieftină, purpurie -, le prinsese cu piuneze de tavan, un fel de cameră în altă cameră, construise din trei laturi, o scenă de fapt, așezase în sala palatului, într-un colț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
zilele de plajă și de apa mării, de Căpșuna, care cu greu poate fi suportată mai mult de o săptămână, lasă ușa deschisă, se bagă în scutece. Jos, în living, Maestrul intră în camera lui de la capătul parterului. Bibliotecile din scândură, lemnul miroase, îl simte de fiecare dată când intră aici, biroul, fotografiile de pe pereți, pe un raft, deasupra laptopului, o poză mărită a mamei și a lui, unul lângă altul, cu obrajii alături, o poză din tinerețe. Semănau, avea fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
condiția de cloșard, așa că nu trăiesc decât În prezentul mizer, fără aspirații sau rezolvări mărețe. Optsprezece Astăzi este miercuri, 12 aprilie și Antoniu, care n-a mai ieșit din coșmelie de câteva zile și-a fabricat un ,,birou,, , dintr-o scândură așezată pe două navete de sticle, pe care le-a găsit aruncate În maldărele de gunoaie. Însfârșit, a hotărât că a venit timpul să reia ,,firul poveștii,, , exact de unde Îl Începuse acum, mai bine de douăzeci de ani. De atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
pe care Antoniu le dictează macanic. După o lungă așteptare, dintr-un fel de ambulanță, coboară În fața magherniței, un medic legist Îmbrăcat Într-un halat murdar și ajutorul lui, un bărbat roșcovan, morocănos și monosilabic. Au adus cu ei o scândură groasă pe care ajutorul medicului o extrage din mașină, cu o singură mișcare. Medicul dă ordine precise, pe care ajutorul le execută, scoțând scurte onomatopei, intraductibile. Scândura este așezată Într-un final pe două cărămizi, În fața Încăperii și Antoniu pricepe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
ajutorul lui, un bărbat roșcovan, morocănos și monosilabic. Au adus cu ei o scândură groasă pe care ajutorul medicului o extrage din mașină, cu o singură mișcare. Medicul dă ordine precise, pe care ajutorul le execută, scoțând scurte onomatopei, intraductibile. Scândura este așezată Într-un final pe două cărămizi, În fața Încăperii și Antoniu pricepe Însfârșit, că asta va fi masa de disecție pe care trupul bătrânului va fi Întins și scotocit. Europa n-are săli de disecție pentru toți vagabonzii. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
Europa n-are săli de disecție pentru toți vagabonzii. Și În moarte există ierarhii, care sunt explicabile. Kawabata e scos din Încăpere de mâinile vânjoase ale roșcovanului și de cele lipsite de vlagă ale lui Antoniu. A fost așezat pe scândura groasă. Nu are viață, deși seamănă Încă izbitor cu ceea ce Înseamnă viață. Nu răspunde la nume, deși Încă Îl mai poartă. Dezvelit și dezbrăcat, pare mai degrabă o păpușă pe care o copilă se pregătește imitând gesturile materne, să o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
sete pe un morman de gunoaie. Mașina poliției Își face intrarea În ghetou, cu alarma pusă la maximum. Polițistul și medicul au un scurt schimb de cuvinte, după care alarma e pusă din nou În funcțiune și mașina pleacă.. Spălarea scândurii de amprentele morții, Îi revine lui Antoniu. O spală cu grijă, frecând-o cu un șomoiog de cârpă, de parcă s-ar teme că odată trezit din somnul de veci, Kawabata ar putea să-i reproșeze ceva. Locuitorii ghetoului au spart
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
putea să-i reproșeze ceva. Locuitorii ghetoului au spart rândurile, s-au Împrăștiat. Câțiva au aprins mucuri de lumânări și le-au Înfipt În pământ. Ca Încheiere, ca ultim gest al unei misiuni Încheiate, sărmanul Kawabata este așezat Înapoi pe scândură și Împins În burta mașinii. Câinele lui Ben are un moment de disperare În care se chinuie să urce și el În mașină, lângă cu mort. Este alungat de roșcovan cu o lovitură de picior. Ușile din spate ale dubei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
ai un lapsus, de aceea În drum spre catedră Îți repeți poezia În șoaptă, dar există oare În viață ceva mai greu de făcut decât drumul pe care singur ți l-ai ales prin ceață și Întuneric? Pe podeaua de scânduri Înnegrite de motorină dintre cele două șiruri de bănci pete roz palpită sub bocancii tăi, sunt florile roz din mărul Înflorit de-afară, o adiere de vânt le-a aruncat prin fereastră, mergi febril, Încordat, pe podelele lucii, oglindă, atenție
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
de un corp moale și a aruncat-o Între mormanele de moloz care fumegă, imense, pe cerul roșu, se ridică În patru labe, e desigur un vis că merge Împiedicându-se În sârmele negre, fierbinți, care ies din moloz, din scândurile prăfuite, pline de cuie, din picioarele frânte ale mobilelor. Cade, se ridică, așchii, cioburi fierbinți, pietre ascuțite i se Înfig În coate, În genunchi, În pulpele zdrelite, uite o inexplicabilă zdreanță vineție, murdară, o creangă de magnolie Înflorită, rozalb veștedă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
Îmbrățișare! Dar, cocoșul dracului! A Început să cânte cât Îl ținea pliscul: “Cu-cu-rigu! Cu-cu-rigu! Și mirajul unei liniști rupte din rai ( un fals rai, desigur) a dispărut ca prin farmec! Mama, buimacă de somn, s-a lovit cu capul de scândurile patului, uitând pentru o clipă că acolo și-a făcut culcuș peste noapte. Noi, copiii, creaturi În creștere și formare, am Început să țipăm, să silabisim și chiar să formulăm o frază Întreagă, pe diferite tonalități, când mai joase, când
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
sub bărbie, și-a pus sapa pe spinare, și a plecat În treaba ei fără a mai lua În seamă discuția ulterioară. Tanti Antoneta tocmai se chinuia să dezlege sârma de la poarta cumnatei sale, Ana. Gardul de la drum era din scânduri putrezite pe alocuri, de abia se mai țineau În câteva sârme. Ana avea vreo trei - patru câini care sau pripășit pe la ea. După ce s-a prăpădit soțul ei, un alcoolic incurabil și un scandalagiu pe măsură și a făcut prieteni
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
Unii au asemenea degete. Sunt prea mari și puternice. Dacă ai un asemenea deget, atunci te sprijini doar în el. în mijlocul cititului el s-a sculat brusc, ațintindu-și privirea în tavan, ca și cum ar fi căutat niște semne acolo, pe scândurile vopsite în alb. S-a scuzat că niciodată nu reușea să apară când inginerul silvic era acasă. Poate ar trebui să fie suficient de curajos și de energic ca să vină când Mercedesul mare și negru e în fața casei, prin urmare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
cercurile din mijloc abia puteau fi distinse unul de altul. Punctul central era alcătuit dintr-o pupilă aproape neagră, care îmi susținea privirea în continuu și cu gravitate. Adesea m-am întrebat: A cui mână a desenat cercurile dintr-o scândură dată la rindea? Și a cui este privirea pe care o vezi acolo? Acest fel iscoditor și intim de a privi suprafețe limitate îl învățasem de la bunicul. Cândva, la începutul drumului lui de necititor și nescriitor, tata îi cumpărase un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
fost așa. Capul ei îl întrezărești la o fereastră, lângă piața Kornhamn. VIGNETĂ Tocmai în felul acesta priveam eu nodul de pe capacul băncii din fața mea în acea primă zi de școală. Și așa, pătrunzător și meditativ, am privit nodurile din scândurile de pin, date la rindea și lustruite, vreme de șapte ani, cât a durat școala mea. în unele zile mai puteam și să-mi las privirea să se odihnească pe planșele unde uneori se întâmpla ca Iisus să vindece paraliticul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
un clinchet mai prietenos, mai puțin găunos, mai puțin imprevizibil, ca tusea venind din plămânii unui bolnav... O pală de vânt rece de dimineață clătină tufișurile, înfiorând iarba înaltă de pe alee. Undeva, poate în șopronul din grădină, se zbătea o scândură desprinsă. Ușa se deschise pe neașteptate. În fața lui stătea sora lui Janvier. Recunoscu aerul de familie și într-o clipă îi construi portretul după trăsăturile fratelui ei. Blondă, subțire și foarte tânără, avea încă timp să dezvolte aceeași fire necugetată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
lucrurile atât de bine cunoscute îl dau în vileag la tot pasul: i se părea că, deși nimeni nu-i rostește numele, stâlpii de la răspântii îl vor trăda, că tălpile pantofilor îi scriu numele în praful de pe marginea drumului, că scândurile podului de peste râu răsună sub pașii lui într-un mod aparte, ca o voce inconfundabilă. Odată, pe drum, îl depăși o căruță venind dinspre St Jean, iar Charlot îl recunoscu pe omul care mâna caii, un fermier din apropiere care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
ridică în mintea sa dând la iveală o situație romantică pe care numai un actor de geniu o putea transforma în realitate, o situație lipsită de originalitate, întrucât cel care o concepuse primul fusese Shakespeare. Privind printr-o gaură din scândurile șopronului îl văzu pe Charlot plecând în grabă spre St Jean, deși pentru târguieli era prea devreme. Așteptă cu răbdare, în ciuda faptului că marginea roabei îi cam tăia fundul dolofan, și-l văzu pe Charlot revenind însoțit de preot. Ceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]