KorAP: Find »[drukola/base=stăpânire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...131 132 133 ...512 >

12,786 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

au însușit-o mai înainte. Mai mult decât atât, limba slavă prezentă în biserică, sub forma liturghiei, a trecut și în cancelaria statului medieval românesc. Slavona a fost limba oficială a statului timp de secole, iar în Transilvania, aflată sub stăpânire străină, slavona era limba în care se scriau pisaniile, inscripțiile, manuscrisele.32 NOTE 1. N. Iorga, Istoria Românilor, vol. II. București, 1936, p. 38. 2. Maria Comșa, Slavii, în Istoria României, I, București, 1960, p. 728-755; Istoria Românilor (tratat), vol

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
instalat într-un cerc (ring) de lagăr închis de jur împrejur, precum avarii în Panonia. În perioada anterioară, slavii aveau aici "micul Preslav", de care vorbește cronicarul rus Nestor și cel arab Edrisi. Pe aceste locuri, se vor dezvolta centrele stăpânirii bulgare din Sciția (Dobrogea), Pliska, apoi Preslav.4 În momentul așezării lor, în 679, bulgarii își subordonează "Uniunea celor șapte triburi slave" cărora le-au impus o înțelegere, după sistemul bizantin. Silit de împrejurări, Imperiul încheie cu bulgarii un "pact

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii coloniștilor din Pont. După respingerea oștilor bizantine, Asparuch și-a extins stăpânirea, în est, până la Varna (bizantină), în sud, până la Munții Haemus și, în apus, până la râul Ogost. Cele șapte triburi slave, învinse de bulgari, se supun acestora, după cum notează un scriitor bisericesc: "Prin această năvălire, poporul cel vechi s-a risipit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cei de la câmpie la munte, slavii supuși s-au răsculat de mai multe ori, unii au fost împinși în Țara Avarilor (nordul Dunării), alții în Imperiu (Bizanț) și alții în Macedonia" (Theofilact al Bulgariei). Dar, în cele din urmă, noua stăpânire turanică s-a stabilizat, iar Imperiul bizantin a recunoscut printr-un tratat, în 681, noul stat bulgar din sudul Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării. Acest stat turanic avea să se transforme, după două secole, într-un stat slav. În cuprinsul lui trăiau și vechii traci romanizați, ca agricultori și păstori. Populația locală continuă pe vechii locuitori din perioada romană, sărăcită și semibarbarizată, sub stăpânirea slavo-bulgară. Populația creștină trăia fără meșteri, fără episcopi, fără știință, prinzându-se cu toate puterile de credință și de biserică. Noul stat era condus de aristocrația bulgară și slavă, dar, în 763, un Sabinus, ginere al hanului bulgar, ajunge el

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și a distrus ringul, centrul puterii avarilor, care sunt supuși definitiv, iar rămășițele lor sunt lichidate de bulgari, în anul 803. Marca francă din Panonia se întindea spre răsărit până la Dunăre și Tisa chiar-de atunci, slavii care au trecut sub stăpânirea francilor începură să numească pe regi și împărați, "crai" sau "cral". Populația romanică și cea slavă din fosta Dacia (nordul Dunării), supusă înainte avarilor, trece acum, după 803, sub dominația ("suzeranitatea") statului bulgar, în aceleași condiții în care mai înainte

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu o altă dominație. Astfel, instalarea pecenegilor la sud și est de Carpați, la începutul secolului al X-lea, a pus capăt supremației bulgare în nordul Dunării. În același timp, după 900, ungurii pătrund în Moravia și apoi în Transilvania. Stăpânirea bulgară în nordul Dunării a ținut un secol și jumătate, dar ei au lăsat anumite elemente de cultură (civilizație). Astfel, s-au descoperit vase (ceramică) și arme de tip bulgar în Muntenia și Transilvania la Sân Miclăușul Mare (Banat), s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din cauza luptelor interne. În timpul lui Krum (803-814), țaratul ajunge la o mare întindere teritorială. În relații bune cu Imperiul, el și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-vest, unde după distrugerea ultimelor rămășițe ale avarilor, în 803, și-a întins stăpânirea până la Dunărea mijlocie, la hotarele francilor. Dar întărirea bulgarilor provoca neliniște la Bizanț deoarece ei stăpâneau acum o parte din vechea cale comercială de uscat, care lega apusul de răsăritul Europei, prin Belgrad, Niș, Sofia, Constantinopol. Astfel, în 807, împăratul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
XII-lea, în 1185-1186, ca țarat vlaho-bulgar. Însă trebuie să precizăm că prăbușirea statului se datorește și situației interne. Relațiile feudale au influențat împărțirea societății bulgare în două categorii opuse: boierimea și țărănimea aservită. Înrăutățirea situației sociale a țărănimii și stăpânirea străină (bizantină) au dus la un climat de nemulțumire, de revoltă socială și haos, ceea ce a generat în Bulgaria o credință dualistă bogomilismul. Aceasta era o erezie socială și religioasă, după numele întemeietorului său legendar, "popa Bogomil" (Teofil). Erezia bogomilă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pecenegilor, au venit și ceilalți pe urmele lor, și au ajuns în acest fel în pustă. Profitând de neînțelegerile dintre suveranii germani și cnejii moravi, ungurii au ocupat treptat întreaga câmpie panonică, practic, în câțiva ani. După ce și-au consolidat stăpânirea în Panonia, ei au organizat expediții (atacuri) de pradă în Europa centrală, apuseană și sud-estică. La instigarea lui Arnulf, o primă expediție a avut loc în 899, în Lombardia (Italia). După alte incursiuni în Austria și Bavaria, la începutul secolului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Vita Sancti Gerardi", izvor din secolul al XI-lea. El avea reședința la Morisena (Cenad), pe Mureș, unde era și o mănăstire cu călugări greci, era un stăpânitor mândru și puternic, bogat, dar el va fi învins și ucis, iar stăpânirea sa inclusă la Ungaria. În timpul acesta, ungurii și-au păstrat modul de viață nomad tradițional, caracterizat prin pendulări sezoniere, în căutarea de pășuni-comunitățile nomade se deplasau din câmpia Dunării și a Tisei spre zone mai înalte. După ce au pătruns în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
încheie astfel: "Desigur, au rămas mulți care n-aveau nimic de salvat și nimic de pierdut, dar cea mai bună parte, purtătorii civilizației romane, fugise acum, înainte de tratatul lui Aurelian dincolo de Dunăre. Partea rămasă, care nădăjduia să se înțeleagă cu stăpânirea barbară, trebuie să fi fost însă prea mică, de vreme ce nu găsim nici o urmă din viața ei romană". Istoricul J. Burkhardt, în "Vremea lui Constantin cel Mare", nota: "Aurelian trebuise să lase ca pradă goților Dacia, periculoasa cucerire a lui Traian

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
coloniștii erau aduși din toate regiunile Imperiului, alcătuind un adevărat mozaic de rase și naționalități. Însă ceea ce s-a petrecut aici a fost, în special, un fapt de natură lingvistică, creșterea influenței latinei, limbă a unei civilizații superioare și a stăpânirii romane. Jirecek a încercat la un moment dat să delimiteze, în sudul Dunării, zonele de influență latină față de cele elene. Linia de demarcație stabilită de el, confirmată ulterior de Philippide și corectată de Skok, mergea de la Alessio, de-a lungul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reflux al romanicilor din Panonia și Dacia (Transilvania) spre sud și de-aici numărul considerabil de "vlahi" din sudul Dunării, după anul 1000. Din șirul interminabil de migrații peste Dunăre care au avut loc aproape secol de secol, de la retragerea stăpânirii romane (275) și până la restabilirea suveranității Imperiului (971-1018), se cuvine să reținem că nu a existat niciodată o separare totală, o "cezură definitivă" între cele două maluri ale fluviului. Este de ordinul evidenței că poporul român nu s-a format

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se întemeiază pe argumentul că majoritatea populației din Dacia romană o forma elementul dacic. Cu toate pierderile suferite în cele două războaie, cu tot numărul însemnat al coloniștilor de limbă latină, ei au păstrat preponderența numerică după cucerirea Daciei, sub stăpânirea romană (106-275). Dacii erau locuitorii satelor și oricât de numeroase și populate ar fi fost orașele, satele le întreceau ca număr și populație. Dacă romanitatea a prins rădăcini puternice și durabile în nordul Dunării, aceasta se datorește faptului că a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
important era cel de la nord de Dunăre.31 Teza continuității, după care românii au locuit întotdeauna pe teritoriul lor de baștină, se bazează pe continuitatea populației geto-dace și daco-romane. Primul element al continuității este permanența geto-dacilor, în nordul Dunării, în timpul stăpânirii romane (106-275). Toponimia și hidronimia Daciei romane sunt în cea mai mare măsură dacice, transmise cuceritorilor (romani) prin daci. Acest fapt reprezintă o puternică dovadă a permanenței populației dacice în vatra ei de locuire. Din cele 12 orașe cunoscute din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sud-dunărene. Astfel, în timpul lui Augustus, au fost strămutați în sud 50.000 de geți, iar în vremea lui Nero, 100.000 de "transdanubieni" au fost strămutați în Moesia, pe pământ deja roman. Dar etapa principală a romanizării o reprezintă perioada stăpânirii romane (106-275). După cucerirea și transformarea ei în provincie, a început procesul de colonizare cu elemente romane sau în curs de romanizare. Numărul coloniștilor a fost însemnat ("infinitas copias hominum") și ei proveneau din întreaga lume romană ("ex toto Orbe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
medievale (secolele VII-X-anii 602-970), de formare și închegare a comunității populare românești, trebuie să facem câteva importante sublinieri. După evacuarea Daciei, așa cum arătam, asistăm la dispariția orașelor și a așezărilor mai mari din văi datorită traversării ținuturilor noastre, în urma prăbușirii stăpânirii hunice, de către cetele de războinici supuse anterior lui Attila. În urma acestor hoarde au rămas numai ruine fumegânde și o populație sărăcită, fugită prin munți și văgăuni, care n-a mai îndrăznit să întemeieze sate în locurile deschise, expuse năvălirilor, ci

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este o limbă latină altoită pe fondul etnic și lingvistic indigen, traco-dacic. S-a produs, în secolele II-III, prima încrucișare, în istoria limbii române, între latina populară și graiurile trace ale dacilor, geților și moesilor. Limba latină, ca limbă a stăpânirii și culturii romane, a fost adoptată de localnici (autohtoni) și învățată treptat, în curs de câteva generații (secole), sfârșind prin a fi însușită integral de comunitatea populară autohtonă. Învățând (vorbind) treptat latina, localnicii din regiunea dunăreană n-au uitat brusc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
veche amintire istorică despre vlahi (români). Locul unde sunt menționați acești români este Macedonia de sud-vest, în munții Gramost, regiune locuită până în secolul al XX-lea de păstori aromâni. Câțiva ani mai târziu, împăratul Vasile II îi acordă lui Niculiță stăpânirea asupra vlahilor din thema Thesaliei. Ulterior, în secolul al XII-lea, mențiunile despre vlahi sunt tot mai frecvente. În 1166, în armata împăratului Manuel Comnenul, aflată în luptă cu Ungaria, se aflau un mare număr de vlahi, "presupuși a fi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut loc o trecere directă de la obștea gentilică (autohtonă) la feudalism. Obștea țărănească (vezi cap. IV) a fost o verigă între vechea societate primară și cea feudală, și în această formă de evoluție socială se încadrează și originile feudalismului românesc. Stăpânirea romană în Dacia, în ciuda importanței romanizării, nu a fost decisivă pentru schimbarea organizării sociale. Străvechea obște autohtonă (dacică) s-a menținut și sub stăpânirea romană (după 106) și după încetarea ei, în 275. Vreme de mai multe secole, în timpul migrațiunii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și cea feudală, și în această formă de evoluție socială se încadrează și originile feudalismului românesc. Stăpânirea romană în Dacia, în ciuda importanței romanizării, nu a fost decisivă pentru schimbarea organizării sociale. Străvechea obște autohtonă (dacică) s-a menținut și sub stăpânirea romană (după 106) și după încetarea ei, în 275. Vreme de mai multe secole, în timpul migrațiunii popoarelor, obștea țărănească a fost singura formă de viață socială pe teritoriul de la Dunăre, Carpați și Mare. Abia târziu, în secolul al X-lea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care oglindesc raporturile sociale, în Moldova și Țara Românească, folosesc pentru țăranii aserviți termenul vecin (tradus în slavonă prin sused). Termenul românesc vecin este de origine latină medievală. Dar, mai târziu, când obștile, libere odinioară, au fost aservite, în cadrul sistemului stăpânirii nobiliare, și pentru că obștea și-a păstrat organizarea internă și sub stăpânirea cnezilor și a boierilor, termenul vecin a devenit sinonim cu om dependent. Aceasta dovedește că aservirea obștilor libere a început anterior așezării slavilor în Dacia sau în paralel

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
aserviți termenul vecin (tradus în slavonă prin sused). Termenul românesc vecin este de origine latină medievală. Dar, mai târziu, când obștile, libere odinioară, au fost aservite, în cadrul sistemului stăpânirii nobiliare, și pentru că obștea și-a păstrat organizarea internă și sub stăpânirea cnezilor și a boierilor, termenul vecin a devenit sinonim cu om dependent. Aceasta dovedește că aservirea obștilor libere a început anterior așezării slavilor în Dacia sau în paralel cu așezarea acestora. Putem concluziona că, în principal, originea clasei stăpânitoare a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
feudală (nobilime-boierime) anterioară întemeierii statului medieval și domniei românești independente, aceasta nu s-a născut după întemeiere. În general, în Europa apuseană și răsăriteană, nobilimea, stăpână pe pământul și pe munca țăranilor, se bazează în evul mediu pe privilegiul de stăpânire acordat de domnul țării, care o garantează cu oastea și autoritatea sa, recunoscută (sprijinită) de biserică. În consecință, trebuie să admitem că, în vremea veche, înainte de descălecare, o pătură socială fără privilegii scrise a exercitat un drept de stăpânire asupra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]