4,034 matches
-
Apoi venea „comentariul“ propriu-zis. Totul părea evident, autorul făcea și dregea, nu exista nici o diferență între el și vocea din text, se putea povesti liniștit cum Ion Barbu merge după melci sau Blaga culege flori, cu grijă să nu le strivească între degete corola. La o adică, îi puteai înlocui între ei. Cineva le arătase copiilor că trebuie să adune cât mai multe cuvinte în jurul substantivelor. Te trezeai cu o avalanșă de epitete și metafore (uneori și cu alte figuri de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
bă, te dai la nevastă-mea?!“ Ne trăgeam cu toții mai în spate. „Bă, vă sparg! Vă calc cu lomocotiva!“ În lumea exactă, dar misterios oligofrenică și puternic șampanizată a tovarășului Misleanu, „lomocotiva“ putea oricând ieși din depou, pentru a-i strivi pe dușmani, pe străini sau doar pe copiii neobrăzați din cartier. Ca-n filmele lui Sergiu Nicolaescu, cu trenuri burgheze care demarează din triaj cu luminile stinse și îi fugăresc pe comuniști pe străzi. Urma, într-adevăr, o fugăreală-n toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
desenul ipotetic al frumuseții, nici un corp nu se distingea din masa informă de stofe bleumarin. Matricola și cordeluțele așezate corect pe cap îți dădeau un sentiment prematur de nevroză. Când se striga catalogul, corpurile țâșneau în aer ca niște saltele, strivind și ultimele porțiuni de spațiu unde ți-ai fi putut odihni privirea. Clasa mirosea teribil, a lână, cerneală și petrosin. În facultate, lucrurile au stat încă mai rău. Stafiile crescuseră, unele dintre ele aveau acum poșetă și ochelari de fard
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
Împachetate frumos, durabil, în pânza fină a neuronilor, nu rămânea decât să fie colectate. Cu florăreasa, era altă poveste. Femeia nu încăpea în cuvinte. Budai-Deleanu ar fi fost mândru de ea: purta niște fese exorbitante, ca două plăpumi. Te putea strivi cu ele de gard, într-un moment de neatenție. Iar dacă le priveai mai mult timp pe-ascuns, după perdea, începeai să te sufoci. Le flutura amețitor, întorcându-le cu o dexteritate nerușinată spre geam, de fiecare dată când se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
plopii de pe vremea lui Carol al II-lea și, desigur, câinii vagabonzi. Primarul schimba porțiuni din oraș, ca piesele de Lego, dezinvolt, între ele: dăduse Bordeiul unui escroc, și-acum îl vroia înapoi, la schimb cu jumate din depoul Victoria. Strivise Armeneasca sub o clădire de birouri, iar lângă Sfântu Iosif aprobase un building modern, robotic, ca cyborgul din Aviatorilor: 19 etaje, 75 de metri înălțime. Proiectul se numea, ironic, „Cathedral Plazza“. Despre Crețulescu, se-auzea că o s-o ascundă după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
pufoase în ceașca de ceai. Cât despre păienjeni, n-aveam nimic cu ei, mi se păreau niște insecte fragile și utile, de păstrat la casa omului: te ajutau să scapi de gândaci, furnici și musafiri. Când Maria mă implora să strivesc câte-o victimă nevinovată, depistată în cine știe ce colț al tavanului sau ascunsă după noptieră, mă făceam că o turtesc, după care o apucam delicat cu un șervețel ud și-o aruncam pe geam, afară, la soare și viață. O dată pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
intelectul. În fond, eu chiar eram profesor, iar Maria îmi fusese studentă; de îmbolnăvit, mă îmbolnăveam destul de des (mă chinuiau când migrenele, când gastritele, când alte câteva maladii semi-imaginare), așa că mă puteam lipsi de halatele albe și termometrele lungi, sticloase, strivite cu ruj pe mercur. Cât despre treaba cu pompierul, pe lângă faptul că nu pricepeam ce farmec are să dai buzna în costumul roșu de-astronaut (la noi, oricum, arăta căcăniu), transpirat și greu de-o tonă, mai apărea ceva: mă umfla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
nici pe culoarele Vaticanului, în căutarea pergamentului secret despre Cina cea de Taină. Iubeam în schimb poveștile dure și reci cu planete îndepărtate și roboți inteligenți, veniți din viitor să lichideze mizeria umană a contemporaneității. Metalul mă liniștea, protezele care striveau carnea infectă și muritoare mă ajutau să simt răzbunarea. Când descopeream pe geamul din baie macaroanele lansate spre policlinică, căpătam certitudinea că invadatorii se-aflau deja printre noi, ca niște trifizi umezi și însângerați. Câteodată, mi-era și mie greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
privirea. Cartierele fuseseră despicate, vilele interbelice pocite cu pereți bleu și minarete de tablă argintie, acoperișurile suprapuse în straturi late de beton, tăvălind grădina vecinilor. Clădirile multinaționalelor se cățăraseră peste case: în Piața Victoriei un turn de aluminiu și sticlă strivea Muzeul Antipa, iar la Aviatorilor se ridicase spre cer un fel de submarin rotund, prin hublourile căruia zăreai oamenii forfotind la birouri, spălați de faruri galbene. Amestecul de stiluri și dimensiuni trăda frică și nepăsare. Nimic nu ținea mai mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
cu fondue imediat cum ieșeai afară), ar fi putut să conteze, dacă n-ar fi fost deja alterate. Timpul și-un creier matur le distorsionase. Peste clădirea birtului crescuse un restaurant de lux, iar căsuța cu terasă de la „Waterloo“ fusese strivită între-o bancă și-un building de corporație. Odată cu desfacerea celor două cartiere în sute de bucăți, se terminaseră și senzațiile inocente de studenție și libertate. Nu puteai escroca pe nimeni, marfa expirată, cu conexiunile arse sau întrerupte, era azvârlită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
supraâncărcau creierele, iar alții își eliberau vezica, să debarce în dreptul unui loc agreat de toți. O minte isteață, perversă sau pur și simplu neatentă, combinase numele pașoptist al instituției mele cu pancarta unei cârciumi de cartier. Alături, o librărie minusculă, strivită de cofetăria „Capșa“, purta și ea un titlu asortat cu zona: „Cărturești“. Găseai acolo tot ce vroiai, de la ghidul Bucureștilor la albume de pictură, și de la CD-uri cu Pink Floyd la cutii de ceai din Sumatra, ca într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
orice, un cuvânt oricât de neînsemnat ne-ar fi fost de folos. După vreo cincizeci de metri de mers târâș pe sub marile Dicționare (mă gândeam cu groază că, dacă vreuna din ușile cu vitrină ar fi cedat, am fi fost striviți de tonele de scriitori revărsați din rafturi), ne-am oprit între două ganguri. În dreapta, se conturau în umbră și-n praf latinii, cu epopeile lor de carnaval cu care te chinuiau în anul I. În față, se deschidea culoarul medieval
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
înțelegere cu alții” 64. Titulescu considera că o înțelegere cu Uniunea Sovietică era 63 A.N.I.C., fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 26 / 1935, f.2. 45 42 indispensabilă deoarece în cazul izbucnirii unui război România ar fi fost strivită de “ Marele Vecin ” 65. La 29 octombrie 1935, Titulescu aflat la Montreaux definitivează un raport în care sintetizează argumentele și contraargumentele necesare în vederea susținerii în fața propriilor guvernanți, pe fundalul unor incertitudini dar și a unei opoziții ostile, a necesității semnării
De la dispute la reconciliere: relaţiile româno – sovietice (1932 – 1936) by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1604_a_3072]
-
înțelegere cu alții” 64. Titulescu considera că o înțelegere cu Uniunea Sovietică era 63 A.N.I.C., fond Președinția Consiliului de Miniștri, dosar nr. 26 / 1935, f.2. 45 42 indispensabilă deoarece în cazul izbucnirii unui război România ar fi fost strivită de “ Marele Vecin ” 65. La 29 octombrie 1935, Titulescu aflat la Montreaux definitivează un raport în care sintetizează argumentele și contraargumentele necesare în vederea susținerii în fața propriilor guvernanți, pe fundalul unor incertitudini dar și a unei opoziții ostile, a necesității semnării
De la dispute la reconciliere: relaţiile româno – sovietice (1932 – 1936) by Marius Hriscu () [Corola-publishinghouse/Science/1604_a_3070]
-
puterea politică legitimă poate acționa în societate pentru a-și îndeplini rolul ordonator, având asigurată supunerea cetățenilor. Pe de altă parte, "autoritarismul este un termen depreciativ; indică un exces și un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresivă care strivește libertatea"6. Am amintit deja că, în societățile democratice, puterea politică este însoțită de autoritate. De aici decurge o idee importantă, aceea că libertatea politică este o valoare aflată într-o relație indestructibilă cu puterea politică învestită cu autoritate. Cu
Teorie politică și ideologie by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
speriată la monedă, la Ippolit, apoi la tatăl ei și, cumva neîndemânatic, dându-și capul pe spate, convinsă parcă de faptul că nu trebuie să se uite la monedă, o aruncă pe masă. Căzu cap. Voi citi! șopti Ippolit, parcă strivit de hotărârea destinului; nu s-ar fi făcut mai palid la față nici dacă i s-ar fi citit sentința de condamnare la moarte. De altfel spuse el, tresărind brusc după vreo jumătate de minut de tăcere, ce-i asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
fălcile și am văzut că reptila sfârtecată încă i se mai zbătea de-a curmezișul botului, prelingându-i pe limbă, din trupul ei aproape strivit, mult lichid alb, asemănător cu cel pe care îl împroașcă un gândac negru atunci când îl strivești... În clipa asta m-am trezit și a intrat prințul.“ — Domnilor, spuse Ippolit, întrerupându-și brusc lectura și parcă rușinându-se. N-am recitit textul, dar mi se pare că într-adevăr am scris multe lucruri inutile. Acest vis... — Cam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cu atât mai febrilă îmi era dorința de a trăi; mă agățam de viață și voiam să trăiesc cu orice preț. Sunt de acord că atunci puteam să fiu înfuriat pe sorții tenebroși și impasibili, care au poruncit să fiu strivit ca o muscă și, firește, fără să știu de ce; însă de ce nu m-am limitat doar la furie? De ce într-adevăr am început să trăiesc, știind că nu mai am voie să încep? De ce am încercat, știind că nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
pe clanța ușii. Săptămâna trecută m-a consultat B-n (iar l-am pomenit aici pe B-n) și soarta mea e pecetluită. Scuzați... Iar am vrut să deschid ușa și să-l părăsesc pe doctorul meu jenat, recunoscător și strivit de rușine, dar tocmai atunci blestemata de tuse a dat iarăși peste mine. Doctorul meu a insistat să mă așez din nou ca să mă odihnesc; i se adresă soției și aceasta, fără să-și părăsească locul, îmi spuse câteva cuvinte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
dar și cu oarecare spaimă; „dacă tot e să fiu slugă, măcar să ajung până-n vârful piramidei, își făcea el clipă de clipă curaj, în asemenea cazuri rutina se lasă intimidată, dar noi n-o să ne lăsăm!“ Rămas fără de Aglaia și strivit de împrejurări, se pierduse cu firea și într-adevăr îi dăduse prințului banii pe care i-i aruncase femeia aceea nebună, bani aduși ei tot de un om nebun. Pentru restituirea banilor se căise de mii de ori după aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
500 1. Comisiunea bugetară a admis numai 750 1. D. A. Lahovari a combătut aceasta propunere pe argumentul că, nu se pot spori apuntamentele miniștrilor fără a se spori și lefile celorlalți funcționari, iar acestea nu se pot spori fără a strivi pe contribuabil. S-a zis adeseori că este bine ca într-o societate democratică ca a noastră un om de geniu, dar care nu are avere, să poată ajunge a guverna țara. Dar acest argument nu mai este bun astăzi
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
simț, vestit odinioară. Acestea toate sunt știute, sunt secrete publice. Care-i dar țara care e cu roșii? Am văzut-o acea țară arhistrăină adunîndu-se împrejurul d-lui C. A. Rosetti la banchet. Aceasta nu este însă adevărata țară istorică, strivită de roțile regelui Strussberg, cu oasele măcinate de "Millowie ", acesta nu este neamul românesc, ale cărui trebuințe naționale, sociale, economice d-alde C. A. Rosetti nu are nici onoarea, nici mintea necesară pentru a le înțelege. Acesta este statul străin
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
o editură ghiftuită și mercenară”. Același tovarăș de grupare recenza și volumul recent apărut, sub titlul, nu mai puțin ironic, „Incantații”. Poeme de Ion Pillat și Ilarie Voronca, plângându-l pe „cavalerul care și-a pierdut și calul și a strivit în potcoavă chivăra”, ca și „glanda tânără a poetului grefată pe trupul vetust al unei poezii scoase din cutia de pălării a bunicii”. Semnificative pentru atitudinea intransigentă a avangardei față de „oficialitate”, asemenea luări de poziție nu exprimă însă tot „adevărul
A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/1852_a_3177]
-
de după 1400 încoace: minoritatea maghiară a jucat rolul de "majoritate" oprimantă. Nu mai vorbim de Basarabia căzută, la 1812, sub stăpânire rusească, unde minoritatea rusofonă s-a substituit națiunii române. Desigur, e la fel de rea și o lume în care majoritatea strivește minoritățile. Concluzia e că o istorie normală înseamnă întotdeauna echilibrul antitezelor, iar orice mutilare a uneia dintre ele înseamnă oprimarea vieții. Supremația principalului înseamnă imperialism, iar supremația secundarului dictatură. Infernul nu e majoritatea, cum crede Virgil Nemoianu, fiindcă oricând minoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
deoarece acesta devenea vulnerabil prin grandomania lui Nicolae Ceaușescu, în pornirea lui de a se înscrie într-o tradiție domnitoare națională, de la Burebista și Decebal până la Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. Astfel, nenorocita sintagmă "geniul Carpaților" a putut strivi adevăratul geniu al națiunii. Paradoxul ceaușist a fost acest hibrid monstruos între comunism și pseudonaționalism, numit și național-comunism, care a făcut din România cea mai slabă țară din "lagărul socialist", de îndată ce s-a ieșit din sistem. Sciziunea ideologică dintre "naționaliști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]