KorAP: Find »[drukola/base=fascist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...132 133 134 135 >

3,363 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

germanii trebuiau s-o traverseze ca să atace Rusia, era un atu militar vital. La Yalta și la Potsdam, Stalin a insistat ca teritoriile dintre Rusia și Germania, dacă nu erau incluse cu totul În URSS, să fie state „fără elemente fasciste și reacționare”. Acest principiu a fost aplicat Într-o manieră controversată, ca să folosim un eufemism. Dar În 1945, americanii și britanicii nu erau dispuși să-l contrazică pe Stalin. Exista sentimentul că sovieticii Își câștigaseră dreptul de a defini securitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
precauție (spre sfârșitul anului 1945, Partidul Comunist Român a ajuns la 800.000 de membri), dar În multe privințe strategia comunistă era realmente liniștitor de moderată. Partidul nu urmărea colectivizarea, ci, dimpotrivă, Împărțirea pământului și Împroprietărirea țăranilor. Dincolo de confiscarea bunurilor „fasciste”, partidul nu milita pentru naționalizare sau proprietatea de stat - În orice caz, nu mai mult, adesea chiar mai puțin decât unii dintre partenerii săi de coaliție. Despre „socialism” ca obiectiv se vorbea rareori. Scopul declarat al comuniștilor În 1945 și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
existat un amplu sprijin popular pentru comuniștii locali, sfetnicii lor sovietici ar fi ales să joace până la capăt cartea „democratică”. Dar și În Ungaria comuniștii s-au dovedit constant nepopulari, chiar și la Budapesta. Deși etichetat drept reacționar și chiar fascist, Partidul Micilor Proprietari (echivalentul maghiar al partidelor țărănești) a obținut majoritatea absolută În alegerile naționale din noiembrie 1945. Cu sprijinul socialiștilor (al căror lider, Anna Kéthly, refuza să creadă că aliații lor comuniști s-ar Înjosi Într-atât Încât să

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
procese postbelice intentate colaboraționiștilor și trădătorilor reflectau și ele sentimente naționaliste. Lideri ai partidelor țărăniste din Polonia, Ungaria și Bulgaria au fost arestați, judecați și Împușcați Între 1945 și 1947 pentru un amestec de vini reale și imaginare, de la simpatii fasciste și colaboraționism până la spionaj În favoarea Occidentului; În fiecare caz, procurorii au avut grijă să le conteste credibilitatea și patriotismul ca reprezentanți ai „poporului” bulgar, maghiar, polonez. Socialiștii care refuzaseră să Îmbrățișeze Partidul Comunist, precum bulgarul Krastin Partahov (judecat În 1946

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
economic sovieto-bulgar ca fiind defavorabil țării sale. Era candidatul ideal pentru pedepsirea exemplară a crimelor naționaliste. El și grupul său („Grupul Trădător de Spionaj și Sabotaj al lui Traicio Kostov”) au fost acuzați În decembrie 1949 de colaborare cu mișcarea fascistă antebelică, spionaj pentru serviciile secrete britanice și conspirație cu Tito. După ce a cedat În cele din urmă sub tortură și a semnat „confesiunea” În care se recunoștea vinovat, Kostov a refuzat În fața Curții să pronunțe textul prestabilit, a retractat public

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ambițios și ferm antinaționalist, comunismul prezenta o atracție aparte. Cu toate defectele ei trecătoare, Uniunea Sovietică oferea o alternativă revoluționară, Într-un moment În care Europa Centrală și de Est avea de ales Între un trecut autoritar și un viitor fascist. Experiența războiului accentuase și mai mult atracția față de URSS. Evreii care se aflau În Polonia ocupată de sovietici după atacul german din 1939 au fost deportați către est, unde boala și suferința i-au ucis pe mulți. Dar nu au

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
care cei mai mulți preferau acum să nu-și amintească. De la Bruxelles la București, jurnalismul polemic și literatura anilor ’30 abundau În rasism, antisemitism, ultranaționalism, clericalism și spirit reacționar. Intelectualii, jurnaliștii și profesorii care În perioada interbelică și În timpul războiului Îmbrățișaseră vederi fasciste sau ultrareacționare aveau toate motivele ca, după 1945, să-și afirme zgomotos recentele afiliații progresiste sau radicale (ori să se retragă În umbră, temporar sau definitiv). De vreme ce majoritatea partidelor și ziarelor de orientare fascistă sau ultraconservatoare erau oricum interzise (cu excepția

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
interbelică și În timpul războiului Îmbrățișaseră vederi fasciste sau ultrareacționare aveau toate motivele ca, după 1945, să-și afirme zgomotos recentele afiliații progresiste sau radicale (ori să se retragă În umbră, temporar sau definitiv). De vreme ce majoritatea partidelor și ziarelor de orientare fascistă sau ultraconservatoare erau oricum interzise (cu excepția Peninsulei Iberice, unde lucrurile stăteau exact invers), adeziunile politice public exprimate se rezumau la centrul și stânga spectrului. Gândirea și opinia de dreapta intraseră Într-un con de umbră În Europa. Dar, deși conținutul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
presupune obligatoriu nimicirea totală; disprețul față de compromis și de „ipocrizia” democrației liberale; entuziasmul pentru alternativele maniheiste (totul sau nimic, revoluție sau decadență): toate aceste impulsuri puteau servi la fel de bine stânga - și chiar asta s-a Întâmplat după 1945. Interesul scriitorilor fasciști din perioada interbelică pentru națiune, degenerare, sacrificiu și moarte Își avea originea În primul război mondial. După 1945, stânga intelectuală a fost și ea modelată de experiența războiului, de data aceasta sub forma unei ciocniri Între opțiuni morale incompatibile, excluzând

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
După 1945, stânga intelectuală a fost și ea modelată de experiența războiului, de data aceasta sub forma unei ciocniri Între opțiuni morale incompatibile, excluzând posibilitatea oricărui compromis: Bine vs Rău, Libertate vs Tiranie, Rezistență vs Colaboraționism. În eliberarea de sub ocupația fascistă sau nazistă, mulți au văzut cu entuziasm ocazia unei schimbări radicale În politică și În societate; șansa de a transforma distrugerea din timpul războiului Într-un nou Început, un moment revoluționar. Când, după cum am văzut, ocazia a fost aparent ratată

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aveau un ecou britanic doar În cercurile universitare, iar uneori nici acolo. În Italia, lucrurile stăteau exact invers. Dintre țările occidentale, Italia cunoscuse cel mai bine flagelurile epocii. Timp de douăzeci de ani, țara a avut parte de primul regim fascist din lume. A fost ocupată de nemți, apoi eliberată de Aliați, Într-un interminabil război de uzură care a durat aproape doi ani și care a cuprins trei sferturi de țară, distrugând practic pământul și oamenii. Mai mult, din septembrie

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
În mod scandalos intelectualii „naționali”, aplicând artelor și literaturii politici autarhice de protecție și substituție similare cu cele impuse Împotriva unor produse străine mult mai banale. Inevitabil, mulți intelectuali francezi (mai ales cei tineri) acceptaseră sprijin și subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În epoca fascistă. Alt neorealist, regizorul Roberto Rossellini

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
substituție similare cu cele impuse Împotriva unor produse străine mult mai banale. Inevitabil, mulți intelectuali francezi (mai ales cei tineri) acceptaseră sprijin și subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În epoca fascistă. Alt neorealist, regizorul Roberto Rossellini, ale cărui filme postbelice exprimă indubitabil simpatii comuniste, făcuse cu doar câțiva ani În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
sprijin și subvenții de la statul fascist; alternativa era tăcerea sau exilul. Însuși Elio Vittorini câștigase premii În competiții literare fasciste. Înainte de a deveni principalul exponent al neorealismului postbelic, Vittorio de Sica a fost un cunoscut actor de film În epoca fascistă. Alt neorealist, regizorul Roberto Rossellini, ale cărui filme postbelice exprimă indubitabil simpatii comuniste, făcuse cu doar câțiva ani În urmă documentare și filme artistice În Italia lui Mussolini, subvenționate de autorități - și acesta nu era un caz izolat. În 1943

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
ei antifasciste În anii de după război, mai ales când Statele Unite au Înlocuit Germania ca inamic. Retorica antifascistă viza acum America, acuzată mai Întâi că Îi apără pe fasciștii revanșarzi și prezentată apoi, prin extensie, ca fiind ea Însăși o amenințare fascistă. Eficacitatea tacticii comuniste se explică prin frica autentică și generalizată, În Europa, de o renaștere a fascismului sau de apariția din ruine a unor simpatii neofasciste. Antifascismul, conotând rezistență și alianță, profita și de imaginea favorabilă a Uniunii Sovietice din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
pericol mai insidios și mai durabil. Aceste vederi au câștigat teren după izbucnirea războiului din Coreea, când Statele Unite au Început să pledeze pentru reînarmarea vest-germanilor. Comuniștii puteau combina acum atacurile asupra ex-naziștilor din Bonn cu acuzația că America sprijină „revanșismul fascist”. Ostilitatea naționalistă față de „anglo-americani”, Încurajată În timpul ocupației, dar Înăbușită după eliberare, a fost scoasă de la naftalină și repusă În circulație În Italia, Franța și Belgia, precum și În Germania, de către Brecht și alți scriitori est-germani. Vrând să profite de teama nelămurită

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
a căuta din nou soluții extreme, ca În anii ce au urmat primului război mondial, europenii din această perioadă sumbră s-au Îndepărtat de politică. Pe moment nu au fost sesizate decât vag consecințele acestui fenomen: neputința partidelor comuniste sau fasciste de a profita de greutățile traiului zilnic, faptul că economia, și nu politica, a devenit noul scop și limbaj al acțiunii colective, iar consumul și divertismentul au luat locul participării În viața publică. și se mai Întâmpla ceva. După cum remarca

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de ani, statele din jumătatea vestică a continentului nu erau nici În război și nici imediat amenințate, cel puțin În cercul lor. Conflictele politice interne se domoliseră. Partidele comuniste de pretutindeni, cu excepția Italiei, erau marginalizate treptat, iar spectrul unui reviriment fascist nu mai era invocat decât În campaniile politice ale comuniștilor. Liniștea nesperată a occidentalilor era legată de incertitudinea Războiului Rece. Internaționalizarea confruntărilor politice și implicarea ulterioară a Statelor Unite au atenuat virulența conflictelor domestice. Probleme politice care Într-o altă eră

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
de resurse mult mai amplă decât orice plan anterior și avea mai multe șanse de reușită, fiindcă se acorda perfect cu mecanismele politice de bază ale noii republici italiene. Funcția statului republican nu diferea prea mult de cea a statului fascist precedent - de la care moștenise și majoritatea birocraților 12: rolul Romei era să asigure un loc de muncă, servicii și asistență socială numeroșilor cetățeni italieni care nu aveau altă soluție. Prin diverși intermediari și agenții - unele fondate de Mussolini, precum Institutul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
muncitori, sindicatele (cu excepția tipică a Marii Britanii) erau fie neputincioase, fie refractare În a-și exercita puterea. Era o moștenire a deceniilor interbelice: sindicatele militante sau politice nu și-au revenit niciodată pe deplin după impactul crizei economice și al represiunii fasciste. În schimbul noului lor statut respectabil de parteneri naționali de negociere, reprezentanții sindicatelor au preferat adesea, de-a lungul anilor ’50 și la Începutul anilor ’60, să colaboreze cu patronii În loc să exploateze conflictele de muncă În avantajul lor imediat. În 1955

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comportamentului și exprimării fuseseră introduse În timpul primului sau celui de-al doilea război mondial și rămăseseră de atunci În vigoare. În alte teritorii - Germania, Italia și câteva dintre statele ocupate de acestea -, regulamentele postbelice se situau În prelungirea unor legi fasciste pe care parlamentul democratic preferase să le mențină. În pragul anilor ’70, relativ puține dintre forțele „morale” represive datau dinaintea secolului al XIX-lea (cea mai anacronică instituție fiind, probabil, Biroul Lordului Chamberlain din Marea Britanie, consacrat cenzurii teatrului: posturile de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
comuniste oficiale ale istoriei și literaturii, fiind apoi forțat să le abjure; și mai ales Antonio Gramsci, cofondator al Partidului Comunist Italian și autor al unei serii de lucrări strălucite, nepublicate, despre politica revoluționară și istoria Italiei, scrise În Închisorile fasciste unde a zăcut din 1926 până În aprilie 1937, când a murit la 46 de ani. De-a lungul anilor ’60, toți trei au fost intens reeditați sau publicați pentru prima oară, În diverse limbi. Aveau În comun puține lucruri și

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
era un mod eficace de a condamna atât Republica de la Bonn, cât și regimul nazist care o precedase. Pe măsură ce se amplifica opozița față de războiul din Vietnam, amalgamul de trecut și prezent a atins mentorul militar al Republicii Federale. America, dintotdeauna „fascistă” În repertoriul unui grup restâns de radicali, a devenit acum inamicul unui segment mult mai vast. Să acuzi „Amerika” (sic) pentru războiul criminal din Vietnam ținea loc de recunoaștere a crimelor de război din Germania. Piesa lui Peter Weiss Vietnam-Discourse

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
atunci Germania devenea un fel de Vietnam: ambele țări divizate de ocupanți străini, prinse la mijloc În conflictul altora. Această retorică le permitea radicalilor vest-germani să disprețuiască Republica de la Bonn atât pentru afiliația imperialist-capitalistă din prezent, cât și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
exact contrariul Republicii de la Bonn și nici nu pretindea altceva. Astfel, ura radicalilor pentru „ipocriziile” Republicii Federale Îi făcea să fie extrem de creduli În fața comuniștilor din Est, care pretindeau că au Înfruntat trecutul și au purificat Germania lor de trecutul fascist. Mai mult, anticomunismul care hărăzea RFG Alianței Atlantice și care constituia doctrina sa principală era o țintă În sine pentru Noua Stângă, mai ales În anii războiului din Vietnam, și explică În parte poziția sa anti-anticomunistă. Atenția acordată crimelor comunismului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]