KorAP: Find »[drukola/base=intelect & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...132 133 134 ...165 >

4,125 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

sensul unui proces inițiat de omul din începuturi, care proiecta în ideal modele existențiale supreme. Empedocle definește istoria universului ca fiind o luptă între iubire și ură, fiecare având ciclic perioade de dominare. Cuvântul lui Eckhart: Există o inimă a intelectului" a fost precedat de cel al lui Empedocle: "Căci sângele care afluează în jurul inimii este propriu zis gândirea". Platon (în Ion) împrumută de la Democrit ideea că inspirația poetului este suflu divin, idee reluată apoi, între alții, de Hölderlin, Nietzsche, Eminescu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Această afirmație ea însăși este un adevăr esențial, vorbind despre imposibilitatea ochiului comun de a întrezări ceea ce vede un al treilea ochi. Pentru Giordano Bruno libertatea metafizică radicală însemnează zborul infinit al intelectului "eroic", care nu se oprește niciodată, pentru că orice oprire însemnează limitare; însuși absolutul este oprire. Și Eminescu afirmă că "absolutul este frate cu moartea", așa încât poetul a fost nemulțumit de finalul din Luceafărul și intenționa "să-i înalțe cu mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
creează un văz transcendental este nevoie de un ochi cu deschidere afină. Poemele lui Hölderlin se află pe crestele gândirii de unde nu coboară niciodată. Prin excelență, tot ce el a scris sub semnul sublimului la cea mai înaltă tensiune a intelectului, a fost văzut cu un ochi transcendental. Cel de "al treilea ochi" atribuit de poet lui Oedip în finalul poemul In lieblicher Blaue, este de fapt ochiul lui Hölderlin. Cu ochiul său trans empiric a văzut Hölderlin "o lumină filozofică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mai largi ori mai strâmte, mai verosimile, mai aberante. Se poate însă gândi și altfel, plecând de la o realitate fundamentală: Hölderlin, Eminescu, Nietzsche s-au mișcat în zona extremă a simțirii și cugetării in extasis mentis. Tensiunea nemăsurată a unui intelect eroic, de care vorbea Giordano Bruno, acele "fulgurații intelectuale" din viziunea lui Eminescu, au suit atât de înalt, atât de departe, încât este ca și cum a fost pierdut drumul înapoi ? Sau, cunoscând starea ultimă, acea "nelume" dincolo de a fi și a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
la cei foarte rari, zbor de pasăre măiastră, așa cum are loc în lirica lui Hölderlin sau Eminescu zboruri care efectuează epoche-ul, punerea în paranteză a nesemnificativului, a comunului, a zilnicului. * Gândirea poetică vorbește despre metafizică în vibrații și iradieri cu ajutorul intelectului "eroic". Poezia gânditoare nu vorbește despre metafizică, ea creează spații, universuri metafizice care sunt deschideri totodată sensice și melodice înaripate. Gânditorul rostește Ființa, poetul întemeiază Ființa, așa cum recunoștea Heidegger: "esența poematică a gândirii salvează domnia adevărului Ființei". O scoate din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
lui Hölderlin, analog Largo-ului din Simfonia IX a lui Beethoven, analog surâsului îngerilor lui Leonardo da Vinci. "Sfânt, senin, dulce, alb, blând, duioșie, lumină, ideal, armonie, iată simbolurile in jurul cărora polarizează ideile poetice eminesciene, deschiderile sufletești și ale intelectului. Cu ajutorul luminii constantă fizică, și duioșie, lumină sufletească, Eminescu a creat o lumină integrală care constituie o altă modalitate de armonizare între natură și suflet: Odată încă-n viață să mă-nec în lumină/ Să caut armonia a sferelor senină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Goethe, după ce în lumea de jos, materială, s-a bucurat deplin de viața pământească alături de prieteni, natură, fete frumoase, se înalță dincolo pentru a se pierde extatic în iubirea eternă. Poemul eminescian exprimă dinamismul muzical al existențialului uman simțire și intelect îmbogățit cu dinamica ritmurilor universale. Astfel, are loc o trăire în continuă desfășurare cu inflexiuni ce se prelungesc în ecouri repetate în văzduhurile profunde ale sufletului, ecouri care continuă și după ce poemul s-a "încheiat", așa cum se întâmplă, de pildă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Poemul eminescian este model de îmbinarea organică dintre o măiastră organizare internă și deschiderea eliberatoare un tot dezvoltând un sistem de tensiuni temporo-spațiale și elanuri ideatice de o armonie absolută, din care iradiază vectori metafizici de eliberare a sufletului și intelectului. Cea mai perfectă finitudine impulsionează zborul cel mai înalt și fără oprire. Este poezia ideală care satisface cititorului certitudinea existențială și totodată îl pune în cursă pentru depășirea infinită a limitelor. De aici receptivitatea sa de excepție. Lectura cosmică a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
numerice. Grecii au considerat însă că Dionysos lăsând viața liberă în dezlănțuirile sale și amenințând neîncetat armonia apolinică, era necesar echilibrului. Poezia opera de artă în general, constituie de asemenea o dezlănțuire dionisiacă de linii de forță ale sensibilității și intelectului, dar pe care simțul armoniei înnăscut creatorului, o transformă apolinic într-o împlinire având perfectă alcătuire intrinsecă, tensiunile ideatice și stilistice interne convergând către un anumit înțeles extrovert sau sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Morților, Ieșirea la lumină" unic în literatura lumii prin modul original de a cultiva și celebra marile valori adevărul, binele, frumosul, dreptatea, măiestria concepute și viețuite ca expresii ale nemărginirii. b. Desfășurări infinite ale sensurilor valorice, ale vectorilor ideatici ai intelectului "entuziast", "eroic" din viziunea lui Giordano Bruno, au loc: în muzica lui Bach, Mozart, Beethoven, Schubert; în căutarea nemuririi de către Ghilgameș; în tragismul iubirii din Tristan și Isolda; conflictul universal dintre bine și rău din teatrul lui Shakespeare sau tablourile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să trăiască pe pământ. Existența poetului este necesară, responsabilitatea sa fiind cosmică, el întemeiază ceea ce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
își propune să transsubstanțieze lumea prin alchimia mitică, fără însă "a încerca trepte mai sus", cum scrie în una din poezii sale târzii, cu titlu semnificativ, Ecce tempus. La Eminescu stările poetice se petrec transorizontic, dincolo de dincolo confine cu zborul "intelectului eroic", de care vorbește Giordano Bruno, cu zborul necurmat al lebedelor către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
către niciunde, din poemul halucinant al lui Rabindranath Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie improprie, totuși: infinitul nu poate fi considerat un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în devenire, nimeni nu poate ști vreodată încotro se îndreaptă evoluția sa. Ca atare, Joseph Arthur Gobineau avea dreptate să afirme: "Ignoramus et ignorabimus". Kant formulează concepția conform căreia ceea ce noi cunoaștem este creația aparatului nostru cognitiv subiectiv sensibilitate și intelect de care dispunem. Lucrul în sine" (das Ding an sich) rămâne incognoscibil. Și tot atât de necunoscut rămâne și sufletul, interioritatea noastră: "A te cunoaște pe tine însuți, este lucrul cel mai dificil", spunea încă în zorii filozofiei grecești, Thales din Milet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
omul nu-și poate controla moral aceste descoperiri la acmeu aflându-se fisiunea atomului, cu Hiroșima consecutivă. Dar există o altă imaginație care constituie unica salvare, de mare forță spirituală: imaginarul poetic, imaginarul artistic. Acesta, scrie Kant, în colaborare cu intelectul, a făcut ca omul să creeze o nouă lume. La acest binom, autorul Criticii puterii de judecare, adaugă gustul și spiritul "având înțeles estetic, spiritul înviorător, însuflețitor al minții făcând-o să vibreze telic" în alți termeni ceea noi am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
reprezentări ale puterii de imaginare idei, pentru că ele "năzuiesc spre ceva care se află dincolo de limitele experienței empirice", ceea ce "le dă aparența unei realități obiective". Ca atare, puterea de imaginație este creatoare, accentuează Kant, în sensul că ea depășește conceptele intelectului: "Ea pune în mișcare facultatea ideilor intelectuale spre a gândi anume, cu prilejul unei reprezentări mai mult decât se poate cuprinde și concepe în ea în mod lămurit." Geniul, scrie Kant, este cel care poate îndeplini dezideratul unor asemenea creații

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ce bucurie poetică a impulsionat pe filozoful poet din Agrigent sau pe pictorul luminii absolute, Van Gogh la actul autolitic ? În Mortua est! se desfășoară o multitudine de stări poetice, fiecare cu potențialul său de încântare sau detașare exorcizantă a intelectului: suava descriere a copilei moarte "regină", feerica descriere a drumului spre imperiul morții, iar apoi intervenția lucidității neiertătoare și verdictul cosmic final, evocând fie vinovăția divină, fie îndoiala că ar exista un creator al unei lumi absurde tensiuni extreme ale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
geniu, arta este a doua creație a lumii, afirmă Kant și Eminescu. Îngerii însăși se uimesc de operele noastre de artă, scrie Rainer Maria Rilke. Cât de utopică este ideea, potrivit căreia, de s-ar uni întru poezie inima și intelectul "eroice" ale milioanelor de oameni, acel cor universal nu ar putea produce o schimbare radicală a vieții ? Viața filozofică, viața poetică La grecii antici filozofia nu constituia doar o formă de activitate a minții, ci era forma lor de viață

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
o arzătoare dorință a inimii sale." Iar acest lucru "cei aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Viață filozofică și mistică, dar de esență intens poetică, a avut Giordano Bruno. Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui Giordano Bruno. * Gânditorii presocraticii, precum și Platon, și-au creat viziunea metafizică în elan poetic exprimând însăși viața lor. În versuri presocraticii mai ales Empedocle și Parmenide au fundamentat toate adevărurile primordiale, toate conceptele care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Doi și Zarathustra se afla în fața mea". Also Sprach Zarathustra este evanghelia depășirii umanului, a Supraumanului, aici pe pământ, căci "omul este creatura care nu există decât pentru a se depăși". Filozofia poetică a lui Nietzsche este cea a unui intelect "eroic", care planează luând pe aripile sale Viața, Natura, ridicându-le la un Da absolut, veșnicul Da al Ființei, înțelegând prin aceasta că, dacă Dumnezeu a murit în conștiința omului modern, atunci omul trebuie să se înalțe deasupra sa pentru ca

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
numai de ei știut. Pentru Petrarca, Goethe sensul vieții este iubirea transfigurată de poezie. Pentru Lala Lal Ded, dansul care ne unifică, ne confundă cu Brahman, cu Unul primordial. Pentru Boethius atingerea perfecțiunii morale, pentru Giordano Bruno tensiunea suitoare a intelectului "eroic", dincolo de stele și cer, în eliberarea radicală prin mistuirea în focul sacru al poeziei, Shakespeare, după ce, în piesele sale negre, demască și răscolește cele mai crude nonsensuri în firea umană, în Furtuna redescoperă și exaltă ideea frumseții omului și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul că, din acest motiv, numirea este convențională, o haină pusă arbitrar pe acea taină, veșmânt confecționat de colaborarea dintre simțuri și intelect. Salvarea, liniștea noastră sunt asigurate de complacerea tacit asumată în a considera că și lumea și cuvintele corespund realității cu care ne-am familiarizat. Atunci ce împlinește cuvântul în poezie ? Nemulțumit de axiologia realități de fiecare zi, poetul încearcă să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit à la Giordano Bruno", cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minții. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al "intelectului eroic" în căutarea unei onto-axiologii supreme care nu pot fi atinse niciodată. De aici, zborul fără oprire. Aceeași maximă deschidere o întâlnim în sublimul poem al lui Rabindranath Tagore Lebedele, unde un stol de lebede, vast cât cerul, ia pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
trebuie să fii înaripat: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi, La voi, inimi cu arìpe. Ah! lăsați ca să vă ducă Pe-altă lume-n două clipe. Este acea lume a radicalei eliberări atinsă doar de cei cu vocația zborului "intelectului eroic" invocat de Giordano Bruno, sau al lebedelor din amintitul poem tagorean. Dar pentru acest zbor, "cvadratura cercului" a poemului ideea poetică și arhitectura prozodică trebuie să înaripeze. Or, acest lucru este înlesnit de cele trei însușiri orfice discutate în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]