4,697 matches
-
de sine împotriva propriului sine, deja intuit în precaritatea sa), el este apreciat pentru nihilismul pe care-l transformă în profesie, pentru abandonul devenit cauză și pe care, pentru moment, îl abjură. Cum îi privește cu invidie sau măcar cu melancolie pe toți cei care își hrănesc existența cu o idee, de înțeles dezorientarea și panica identitară. De fapt, Cioran mărturisește într-un loc că a fost în permanență străinul: „Întotdeauna am trăit pe lângă, niciodată nu m-am identificat cu vreuna
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
altul, lecuit de obsesiile mele. Adevărul e că tăcerea și singurătatea nu mă pot face să uit neajunsurile mele și că nu există loc pe pământ unde aș putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează ș...ț” (I, 307). Așadar, dincolo de experiența extazului, pe care Cioran o caută, perseverentă, conștiința alienării. La întrebarea „Cine sunteți?”, răspunde: „Sunt un străin Ă pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi” (I, 307). La ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
limbi pe care n-o cunoști prea bine, să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești niciodată. Abrutizarea e un antidot pentru toate durerile sufletului” (I, 187). Altundeva, același medicament, dar pentru vindecarea melancoliei: „Nimic nu ajută mai mult să învingem melancolia decât o carte de gramatică. / Gramatica e cel mai bun antidot împotriva urâtului” (II, 13). Gramatica e asociată evident efortului fizic. „În toate momentele de vid, de neant interior, de uscăciune totală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să cauți mai cu seamă cuvinte despre care știi sigur că n-o să le folosești niciodată. Abrutizarea e un antidot pentru toate durerile sufletului” (I, 187). Altundeva, același medicament, dar pentru vindecarea melancoliei: „Nimic nu ajută mai mult să învingem melancolia decât o carte de gramatică. / Gramatica e cel mai bun antidot împotriva urâtului” (II, 13). Gramatica e asociată evident efortului fizic. „În toate momentele de vid, de neant interior, de uscăciune totală, mă agăț de limbaj, mai rău: de gramatică
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sufăr mai puțin. Înclin să cred că această predispoziție ține de temperamentul meu, de fiziologia mea, de starea arterelor, de nervi, de stomac, de durerile cronice cu care natura m-a dăruit cu o generozitate smintită” (II, 197). Până și melancolia e definită prin prisma cărnii. Își spune: „În fiecare celulă a trupului, acest vid pustiitor și melodios Ă iată ce numesc eu Melancolie” (I, 165). În fine, tot ceea ce este, Cioran consideră că e o consecință a identității trupului său
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de durerile cronice cu care natura m-a dăruit cu o generozitate smintită” (II, 197). Până și melancolia e definită prin prisma cărnii. Își spune: „În fiecare celulă a trupului, acest vid pustiitor și melodios Ă iată ce numesc eu Melancolie” (I, 165). În fine, tot ceea ce este, Cioran consideră că e o consecință a identității trupului său. Partea de rațiune, gândirea, emoțiile, totul se datorează singurului fundament real care e trupul. Astfel, „este de necrezut cum totul în mine, dar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este unul și se disprețuiește pentru asta. Într-un loc, precizează: „Prin fire, prin vocație profundă, mă simt mai aproape de nebunia împăraților romani decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste toate, evreu sau, mai general, locuitor al Europei centrale. Când simte în jur amprenta ei, trăiește clipe de extaz. Iată: „Ascultat la radio muzică țigănească maghiară. Sunt ani de când nu am mai auzit așa ceva. Vulgaritate deprimantă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
asemenea lui însuși, mama este „orgolioasă, capricioasă, melancolică” (I, 65). Să fie acestea argumente pentru înfruntarea vieții? În alt loc, citim: „Tot ce am în mine bun sau rău, tot ce sunt, îmi vine de la mama. I-am moștenit bolile, melancolia, contradicțiile, totul. Fizic, îi semăn leit. Toată ființa ei s-a exacerbat în mine. Sunt izbânda și înfrângerea ei” (II, 125). Peste câteva rânduri, Cioran crede că mama i-ar fi transmis toate infirmitățile ei. Pentru a continua: „Există în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
adaptări • Livada cu... oameni scenariu după cele cinci mari piese ale lui A.P. Cehov 1997 • Sub zodia lui Sisif scenariu după Tragedia antică 1999spectacol cu care s-a efectuat un turneu în Italia. • Audiență la Caragiale 2003 • Îmi voi retrage melancolia scenariu după volumul de versuri Donatorul de umbră de Constantin Popa • Stepă...Votcă...și alte suspine scenarii după piesele lui A.P. Cehov toate scenariile au fost montate pe scena "Studio" al Teatrului Național, cu studenții Facultății de teatru Universitatea "George
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
noroaie. Împerechează purul cu impurul într-un timbru melancolic pronunțat. Dincolo de lumea exterioară descoperim prospețimea și vitalitatea cenzurată de pudoare". Sau: "Tudor George este foarte preocupat de arta lui, de aceea și-o tot definește în câteva rânduri. Nu fără melancolie, ne convinge că părul și barba i-au încărunțit, dar atâta vreme cât simte "plutind prin ochiul meu o căprioară" ... rămâne tânăr". Sau: "Pe C. Sturzu, în volumul de debut, îl refuză ideile și-l ajută atitudinea sentimentală". Versul patriotic, ce ocupă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Poetul caută spectrul pașilor pe mari distanțe învăluite în ceață. Nu există poem în care să nu apară ceața ca motiv, înăuntrul căreia personajele nu sunt, ci le bănuim că ar exista, păsările rămân fără cânt, un anume hieratism domină melancolia poetului. Principiile eterne ale naturii, aerul, apa, pădurea capătă semnificația unor evenimente umane fundamentale, desfășurate într-o geografie cu contururi ferme, dar sustrase timpului, evocarea este nostalgică, exprimând dorul de călătorie; mișcarea interioară, neliniștea întreținută de instinctul mi-grației este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
poetul însuși, elegiac întotdeauna, acum devine conștiința tragică a unei existențe de coșmar. Ajuns la capătul volumului, te întrebi de ce și de unde atâta beznă și delir? O lume care ne amintește prin suferință de Goya, prin neliniște de Poe, prin melancolia apăsătoare de Byron. Baconsky este un destin singular în istoria noastră literară. La doisprezece ani după "Fluxul memoriei", volumul " Cadavre în vid" vine în contextul poeziei actuale din nou cu o notă aparte și cu o altă deschidere spre o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Când norii se înclină cu chipuri lungi de sfinți/ în orele-ncărcate și încă tot fierbinți". La Ion Horea starea de euforie și nostalgie, peisajul, muncile țăranului se desfășoară cu rezonanțe din Hesiod, Pillat și Esenin. Peisajul este învăluit în melancolia celui plecat de acasă. Alteori satul este adus în conștiință prin belșugul lui; el nu este evocat, ci trăit efectiv. În acest complex timpul devine calendarul muncilor și al roadelor. Ion Horea descrie toamna cu belșugul ei în detalii de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cum nechezau cuprinși de azurul ce începu să-i înfioare". Bucolic, Ion Horea are personalitatea lui, deși se mișcă în tiparele tradiției; pitorescul rural, sentimentul timpului, sentimentul iubirii, fixate într-un cadru de transmiteri și de tensiune, alimentate și de melancolia de sursă eminesciană stau alături cu preocuparea modernilor pentru forma și conținutul cuvântului, care îi creează stări de neliniște: Nici un cuvânt nu mai stă/ Liniștit lângă altul/ Nu știu ce le alungă/ Și le încâlcește cărările,/ Cine urlă în pustiu/ Și-i
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
continuității neamului se realizează într-un colorit plin de mișcare: "Pământul urcă-n lapte/ Cerescul lui prinos/ De lună și-nstelare./ Și dorm în eroii/ îmbătrânind cu timpul și devenind strămoși". Ca și Mihai Beniuc, Andrițoiu celebrează calul, trăind nu numai melancolia pierderii acestuia și odată cu el trecerea unui timp, ci, legat de imaginea lui, insistă asupra depășirii condiției, a evadării iluzorii din propriul cerc. "Un cal e perfectă armonie/ Și o fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
L., 1967; "Vânătorile",1966-1967, E. P. L., 1969; "Balcanice"100 balade 1966-1969, Editura Albatros, 1970; "Poeții de douăzeci de ani" (Covor românesc), Editura Eminescu, 1972; "Fals tratat de vânătoare" (1971-1972), Editura Eminescu, 1973; "Orgolii" (1968-1973), Editura Albatros, 1973; "Culoare și aromă, melancolii" (1969-1970), Cartea Românească, 1974. Dumitru M. Ion recompune un întreg univers al satului, subordonând motivul vânătorii unui complex de conflicte generate de pânda raportată la nuntă, la moarte, la iubire, la naștere. Volumul "Iadeș" (1967) însumează un amestec de motive
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și versuri întregi pot fi citate pentru plasticitatea sau noutatea imaginii: astfel noaptea și zorii vin ca mirii, lumina este mai caldă ca o haină, iubești mereu pe cel ce moare, iubirea te-alungă de pe lume. Poetul este bolnav de melancolie: "Sunt bolnav de întinsă și nemernică Melancolie/", ea se plimbă pe covoare de inimă, pe chilimuri de sânge; într-adevăr volumul este plin de aromă și culoare. Imaginile însă nu realizează poeme care să reziste; ele sunt diluate, simple notații
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
plasticitatea sau noutatea imaginii: astfel noaptea și zorii vin ca mirii, lumina este mai caldă ca o haină, iubești mereu pe cel ce moare, iubirea te-alungă de pe lume. Poetul este bolnav de melancolie: "Sunt bolnav de întinsă și nemernică Melancolie/", ea se plimbă pe covoare de inimă, pe chilimuri de sânge; într-adevăr volumul este plin de aromă și culoare. Imaginile însă nu realizează poeme care să reziste; ele sunt diluate, simple notații de imagini și sentimente. "Apa se scufundă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
A. I. Zăinescu este un poet nostalgic și cu cât înaintăm în volume este tot mai nostalgic și mai obosit 1: Toată noaptea scoicile vin să moară pe țărm/ Marea atunci se întoarce pe partea cealaltă.". "În volumul "Grădinile ascunse" reînvie melancolia dezrădăcinatului și retrăirea nostalgică a obsesivului gest culegerea de struguri: "Vița de vie și-a scuturat frunza pe cer, deasă și n-a găsit pe nimeni acasă". Din când în când versurile ne trimit la solemnitatea tristă a invocaților simbolistului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în care unii înalță piramide, iar alții se visează prinți sau cerșetori. Este un volum luminos, cu un aer de puritate, în care plutesc petalele roz ca niște pleoape roase de iluzii, în care nuferii sunt ai lacrimii, suferința luminoasă, melancolia binecuvântată; până și moartea este o bucurie, în contextul orașului sufocat de civilizație în care lucrurile devin organice și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și mor. Poetul rămâne în ipostaza copilului cu aripi roșii de mătase, sau copilul celui din urmă amurg la care rănile fumegă lumină; "erou urlând în rana însorită". Universul bacovian pătrunde încet-încet în lumea lui Mircea Dinescu: "Grădini plutind, încerc melancolia/ acelei flori numită vag amurg/ din care-am risipit copilăria ca o zăpadă caldă pe un burg." După o lectură a volumului, rămâi plăcut impresionat de imagistică, de muzică, dar nu te reține decât candoarea tinereții, care începe să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nu se întâmplă nimic, târgul în care ceața este chinuitoare, căruia-i lipsește pitorescul de altădată: "Numai tusea mai aruncă pe caldarâm frunze însângerate". O mlaștină filistină, care la strigătul poetului rămâne și insensibilă, îi va genera un sentiment de melancolie, de aceea numai dragostea îl ajută să reziste prin "măhălălile lui noiembrie". "Țara lui π" este o carte scrisă fără emoție. Poeme ca "Oracol", "Silex", "Ritm" nu spun nimic. Poetul cântă reîntoarceri, trăiește amintiri, îl prezintă pe Pan cum invocă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
subliniază lungimea poemelor lui Tudor George. "Legenda cerbului" cuprinde 504 versuri, iar al doilea volum, "Veverița de foc", se constituie într-un epos de peste 2. 000 de versuri. Baladele sunt exerciții lirice cu trimiteri spre stări însetate de absolut sau melancolii generate de inadaptabilitatea "Hiperionului" care zboară în galaxii "cu flăcăroase plete" sau cu o gigantică torță" "Străluminând de-acum întregul haos!" ca un adevărat fulger eminescian. Ca și Șt. A. Doinaș, Tudor George încearcă să liricizeze balada, dar îi lipsește
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mărgele". Deși se vrea un trubadur modern, simte o înviorare când strânge la piept un clasic: "Gelos/ topit,/ de versurile sale". Tudor George este foarte preocupat de arta lui, de aceea și-o tot definește în câteva rânduri. Nu fără melancolie, ne convinge că părul și barba i-au încărunțit, dar atâta vreme cât simte "plutind prin ochiul meu o căprioară..." rămâne tânăr. Se impune să subliniem grafemul și aspectul grafic al cântecelor. Scrierea cu majusculă accentuează afectivitatea, dar ajunge și la manieră
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ca în feeriile lui Grieg, iubita îl așteaptă: "De când te aștept, mult iubite, acum sunt o babă" sau "Împodobită cu florile morții,/ icoană de lacrimi, primește tămâia.../ se năruie cerul zăvoarele porții,/ sunt eu, am venit, aleluia." Poetul este ambasadorul Melancoliei, cetatea este a Mâhnirei, orașul se numește Megalopolis, Țicăul, orașul metafizic, casa singuratică cu nuci și castani ancestrali, toate vorbesc de universul spre care se tot întoarce poetul. "Poezii" (1972) și "Poemul de purpură și alte poeme" (1974), "Diotima" (1975
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]