3,396 matches
-
Paleologu, București, 1998; Antumele, București, 1998; Îngerul poverii, București, 1998; Sfânt îndârjit, București, 1999; Scrisori către părintele Niculae, București, 2000; Capul și pajura, Botoșani, 2001; Maranatha, București, 2001; Ghiaurele, București, 2002; Îngerii îndepărtați, București, 2002; Epistolar târziu, București, 2003; Puntea suspinelor și închisoarea, Slatina, 2003; Viața la zi. Cronologia unui amalgam, București, 2003. Antologii: Limbă, literatură, stil, București, 2001. Repere bibliografice: Nichita Stănescu, De Aurelian, de Titu și de Dumitrescu, LCF, 1981, 30; Nichita Stănescu, Stare a poetului tânăr, SLAST, 1981
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286914_a_288243]
-
marginile pământului, se vor închina în fața lui toate familiile popoarelor (Ps 21,28). Purtau în mâini ramuri de copaci și lumânări aprinse. Se țineau predici seara, dimineața și la amiază, după spusele profetului: Seara, dimineața, și la amiază plâng și suspin, iar el va asculta glasul meu. Va readuce pacea în sufletul meu, apărându-mă de cei care mă atacă, fiindcă el este cu mine împotriva dușmanilor mei (Ps 54,18-19). 51. Se făceau multe opriri în biserici și piețe, și
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
spontan de durere, ci după mărturia poetului dintr-un motiv interesat: ca această milă să-i fie utilă, sau ca aceasta să pună capăt durerilor sulmonezului și să tempereze mânia acestei case sacre. E ca și cum s-ar simți și un suspin de ușurare pe lângă marea durere simțită la moarte lui Paulus Fabius Maximus: măcar a murit și Augustus; situația personală a poetului se va putea ameliora câtuși de puțin. Sperase un destin mai bun pentru sine însuși și pentru Paulus; dar
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
În poezie este totuna) și se rotește În jurul unui obiect lipsit de determinările obișnuite. Ienăchiță, Alecu cîntă mai ales iubirea și aproape deloc femeia individualizată moral și corporal. Înflorește În jurul acestei imagini abstracte o Întreagă mitologie a jertfei și a suspinului, reluată, Îmbogățită de urmași. Elementele ei sînt cunoscute: boala fără leac, durerea ce răpune, oftările adînci și invocarea morții ce ar trebui să pună capăt suferinței. Dragostea este fie o floare, fie un puișor canar care sfîșie o inimă Înlănțuită
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În plan stilistic: o strategie a ocolului, Întoarcerea sistematică a oglinzii spre cealaltă față (Întunecată) a obiectului. Complexul Ienăchiță Văcărescu are, astfel, un dublu registru, În cel mai prefăcut oh al lui („oh, amar și vai de mine”) răzbate și suspinul omului de Început de drum care trebuie să zăgăzuiască fluviile limbii pentru a crea un limbaj poetic. Complexul părintelui fondator este mai puternic și mai autentic În versuri decît celălalt, erotic, Îmbrobodit de prea multe convenții. Înalta lui fire este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la pierderea conștiinței de sine, cum sugerează vestitele și des ridiculizatele versuri: „CÎnd nu te văz am chinuri, Și cînd te văz, leșinuri.” Discursul Îndrăgostit construit pe un sistem de convenții literare luate de peste tot are o Întreagă mitologie: a suspinului neîntrerupt, a lacrimilor-pîraie, a ochilor-lasouri sau a ochilor-săgetători. Obiectul acestei mitologii (femeia) rămîne și la Alecu nedeterminat, ascuns În spatele unei pasiuni puternice și abstracte. Rucsandra sau Elenca n-au o identitate materială, sînt schimbătoare, năluci și, Încercînd să le determine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
comod. CÎnd, totuși, Își iese din fire, se vaită biblic: „Amărîtul al meu trai Iad Îmi pare, iar nu rai!” jinduind mediocra odihnă, fericirea traiului fără petreceri și necazuri. Aici găsește el dulceața, nu În vîrtejul de foc și În suspinurile lungi. Nicolae nu cultivă taina, tăcerea neavînd dar (har). El se hotărăște să dea totul În vileag, fără a spune Însă nimic concret. Ienăchiță și Alecu promiteau tăcerea cea mai adîncă, dar desconspirau, În acrostih numele Zoicăi, Lucsandrei sau Elencăi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
piept, Lasă taina, spune drept, Arată ce pătimești, Și d-al cui foc te trudești Că focul ce te-au pătruns Nu mai e să stea ascuns, Iar să taci e În zadar, Că tăcerea n-are dar. CÎnd un suspin te vădește. Taina ce-Îți folosește? Crapă dar ș-o dă dă față, Dă te-ai curați de viață.” Versurile sînt lămuritoare pentru firea gospodărească a lui Nicolae. Frica lui cea mare este să nu crape sau, dacă crapă, să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este un poet al juxtapunerii, al obiectelor neaglutinate, fără putința de a forma o sinteză pentru că de regulă lucrurile intră În poezie sub forma clișeelor literare. Chiar tradiționalul ohtat, bunul familiei, devine la Iancu Văcărescu „un grămădit ohtat” (Călătoria), iar suspinurile vin totdeauna În valuri (Nemulțumire cu nădejdea): „Înfocate scoț suspinuri Tot În valuri, tot În chinuri, Ce fac, mă primejduiesc.” Există o anumită foame de noțiuni și dorință de expansiune În lirica lui Iancu Văcărescu și asta se vede mai
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de a forma o sinteză pentru că de regulă lucrurile intră În poezie sub forma clișeelor literare. Chiar tradiționalul ohtat, bunul familiei, devine la Iancu Văcărescu „un grămădit ohtat” (Călătoria), iar suspinurile vin totdeauna În valuri (Nemulțumire cu nădejdea): „Înfocate scoț suspinuri Tot În valuri, tot În chinuri, Ce fac, mă primejduiesc.” Există o anumită foame de noțiuni și dorință de expansiune În lirica lui Iancu Văcărescu și asta se vede mai bine În baladele lui, dintre care una Peaza rea, arată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prăjaște În oala goală.” Elementele au, aici, mai multă concretețe. Îndesarea, grămădirea formează o unitate, fiind posibilă coeziunea dintre părți. Ca poet erotic, Iancu Văcărescu duce mai departe, cu elemente noi de decor, mitologia familiei: aceea ridicată pe un imens suspin. Dragostea e un „magnet dulce”, un „foc greu” În piept, o tovărășie plăcută și o gîrlă de suspinuri pe care poetul, fire comodă, le vrea cît mai ușoare („suspinuri, fiți mai ușori”). Simbolul jelaniei În iubire devine, acum, filomela, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dintre părți. Ca poet erotic, Iancu Văcărescu duce mai departe, cu elemente noi de decor, mitologia familiei: aceea ridicată pe un imens suspin. Dragostea e un „magnet dulce”, un „foc greu” În piept, o tovărășie plăcută și o gîrlă de suspinuri pe care poetul, fire comodă, le vrea cît mai ușoare („suspinuri, fiți mai ușori”). Simbolul jelaniei În iubire devine, acum, filomela, iar cadrul ei de desfășurare este crîngul, pajiștea În ambianță nocturnă. Apare și plăcerea În suferință: „Ș-Îmi place
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
elemente noi de decor, mitologia familiei: aceea ridicată pe un imens suspin. Dragostea e un „magnet dulce”, un „foc greu” În piept, o tovărășie plăcută și o gîrlă de suspinuri pe care poetul, fire comodă, le vrea cît mai ușoare („suspinuri, fiți mai ușori”). Simbolul jelaniei În iubire devine, acum, filomela, iar cadrul ei de desfășurare este crîngul, pajiștea În ambianță nocturnă. Apare și plăcerea În suferință: „Ș-Îmi place ceasul de chin, Voi pururea să suspin”, Însă acest om simțitor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe care o pune Heliade În a glorifica ordinea adamiană dispare. Doar bocetul final al Evei lingă trupul inert al lui Abel atinge, În ciuda limbajului bizar ideologizant, o coardă lirică fină: „O, aer ce verși viața spre-a răsufla-n suspine, Nu mai răsuflă Abel!... L’abandonați, etere! L-ai curățat, o, apă! Albitu-l-ai ca lîna Și c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai În unde Ca lacrimile mele ce m-ard... și lui căldura Nu pot să-i mai aducă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și Înălțările alternează și adesea (ca În poemul de firitisire de Anul nou, La Maria) se Împacă pe teren moral. Poetul e din nou bătrîn, adică Înțelept, Părinte. Laudă prieteșugul, pacea, paternitatea și rememorează „delirul tinereții”, văpaia unui „nemernic foc”, „suspinurile fugătoare”, dar fără regret. Grijile lui vin din altă parte: „Soț, tată plin de rane ce Încă sîngerează, Tovaroș bucuriei ș-al timpilor scîrbiți, El, o, soție dragă! el vine de-ți urează: Ani veseli, ani de pace, ani mulți
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este aici copleșit de simțul datoriei morale: „Copilul se deșteaptă; l-amenință răceala Și mama Îl lipește de chiar inima sa...”. O dedicație din 1839, La Elvira, este mai Întunecat romantică, mai agitată. Ea adună semnele lirice ale epocii: lacrimile, suspinele, salcia plîngătoare, trista filomelă, piatra mută a mormîntului, fintîna, noaptea dilectă, luna blîndă: „Cu vălul alb ca gazul, cu manta onduloasă, Cu părul tău de aur ca raze răsfirat, Vin’ scumpa mea Elvira, și sînu-ți Înfocat Lipește-l de-astă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mea Elvira, și sînu-ți Înfocat Lipește-l de-astă liră și mută, și duioasă. Cu degetu-ți de roze, d-albeața unui crin, Deșteaptă-n ea un sunet, Elviră-Înamorată; Cu-acel sunet imită pe coarda-nfiorată CÎntarea mea din urmă și ultimul suspin.” Două remarci putem face privitoare la aceste versuri: diafanitatea, Întîi, a portretului, și asocierea, apoi, a erosului cu simțul creației. Dragostea și poezia constituie un binom binecunoscut. Cumpătatul părinte dă semne de nerăbdare. Erosul deșteaptă În el acel nesațiu sacru
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu știu ce vine, cum s-a văzut, de la cer. Frumusețea pămînteană are un corespondent În lumea prototipurilor, prin femeie vorbește un Înger: spiritualism medieval trecut prin poezia galantă a secolului al XVIII-lea. În reprezentările iubirii, Alexandrescu trece, fără dificultate, de la suspinul văcărescian la extazul mistic al romanticilor. Filozofia lui este rezumată de versul: „femeia este un Înger, viața-i un suspin”, În marginea ei, stilul confesiunii variază: cînd solemn mitologic, cînd cordial, blînd mustrător. Limbajul cel mai elocvent pare a fi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Înger: spiritualism medieval trecut prin poezia galantă a secolului al XVIII-lea. În reprezentările iubirii, Alexandrescu trece, fără dificultate, de la suspinul văcărescian la extazul mistic al romanticilor. Filozofia lui este rezumată de versul: „femeia este un Înger, viața-i un suspin”, În marginea ei, stilul confesiunii variază: cînd solemn mitologic, cînd cordial, blînd mustrător. Limbajul cel mai elocvent pare a fi, și la Alexandrescu, tăcerea. Ochii Îndrăgostitului „Înoată În tăcere”, durerea În amor, „e mută cu deznădăjduirea”. De aici vine uzul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
iubire” se simte de departe. Pasul ușor „abia se Însemnează” pe iarba mlădioasă, privighetoarea o ia drept trandafir, zefirul sărută fruntea grațioasă, florile grădinii o privesc cu pizmă, În făptura ci se unesc „cu grație cerească” garoafele și crinii (De ce suspin). Gr. Alexandrescu are preferință, se vede limpede, pentru domeniul floral. O predilecție manifestă poetul și pentru Îngeri, flori ale cerului. Acestea sînt chemate În poem pentru a da o dimensiune a perfecțiunii. O perfecțiune imaterială, o grație ce nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fost atît de aspre, atît de fioroase Ca fiii țării mele, ca cruda tiranie Sub care pleacă fruntea sărmana Românie! Eu te iubesc! o, mare, p-al cării sîn curat E liberă gîndirea ca valul tău spumat. De cîte ori suspinul și lacrimele mele S-au mestecat cu vîntul și valurile tele! De cîte ori pe sînu-ți sau dupe-un nalt granit, Privind cu voluptate coprinsu-ți aurit, Sorbind prefumu-ți dulce și legănîndu-mi dorul, N-am revărsat eu lacrimi ce-mi inspirase-amorul.” Bolintineanu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
are consecințe profunde: universul material delirează, Îndrăgostitul intră În starea de răsfăț și, sub puterea ei, se hotărăște pentru actul suprem: răpirea, căci: „Îți deschid frumosul sîn... ........................................... Fericit cel ce răpește Tinerele-i răsfățuri Vezi tu, noaptea e nebună, La suspinele d-amor, Cer, pămînt, eter și lună Aiurează, se-nfior.” Inocența (În treacăt fie zis: culpabilă, tînjitoare, cu Îndemnuri la sofisticate plăceri) nu este singura figură a erosului În versurile lui Bolintineanu. Clar conturată este, de pildă, figura feminității ce asociază
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu America; apoi mă apuc de vreo lucrare mai serioasă și ziua trece făr-a băga de seamă dacă ninge și dacă suflă crivățul.” Însă bucuria scrisului se exprimă cu discreție, trebuie să citești cu atenție propozițiile pline de vaiete și suspine pentru a deduce, totuși, gîndul ascuns al așteptării, pregătirea discretă pentru o sărbătoare fără fast. Poeziile, proza, scrisorile sînt pline de referințe la starea vremii. Oriunde s-ar găsi, acasă (la Mircești) sau În Franța, Italia, Alecsandri dă referințe despre
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plai frumos Care-n veci răsună de cîntări iubite? Unde se-mpreună cerul luminos Cu albastrul mărei cei nemărginite? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Unde vîntul serii, blînd ca un suspin, Leagână-n tăcere dalbe flori de aur? Unde pe-ale rodii salbe de rubin Flutură verdeața frunzelor de laur? Acolo-mi e dorul, acolo mă vreu; Pe-ale tale brațe du-mă, dragul meu! Auzit-ai, frate, de-un plai Îngeresc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pasul către desul stejăriș. Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melanholică, divină, De o tainică vibrare, de-un avînt inspirator Ce-i aduc În pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor. Este timpul renvierii, este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zîmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei. Paserea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i colori, CÎmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.” Alecsandri Înfățișează și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]