33,876 matches
-
complot titoist spre unul sionist. Din acest moment, Întreaga afacere a fost În mâinile serviciilor secrete sovietice - colonelul Kamarov și un al doilea ofițer au fost trimiși la Praga pentru a se ocupa de anchetă, iar conducerea comunistă și poliția secretă cehă le-au urmat ordinele. În căutarea unei victime proeminente, atenția rușilor s-a Îndreptat spre numărul al doilea În ierarhia cehă după președintele Klement Gottwald: secretarul general al partidului, Rudolf Slánský. Spre deosebire de Gottwald, care era un lider docil și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar sovieticii au insistat, prezentând dovezi false ale legăturilor lui Slánský cu CIA, iar Gottwald a cedat. La 23 noiembrie 1951 Slánský a fost arestat; i-au urmat, În câteva zile, comuniștii evrei de marcă aflați Încă În libertate. Serviciile secrete și-au propus apoi să obțină confesiuni și „dovezi” de la numeroșii lor prizonieri pentru a construi un dosar solid Împotriva lui Slánský și a colaboratorilor lui. Cum victimele au rezistat eroic (mai ales Însuși fostul secretar general), deși au fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europei de Est, iar serviciile de spionaj americane au avut câteva tentative eșuate de a penetra blocul sovietic, ceea ce conferea un strop de verosimil comuniștilor care mărturiseau că ar fi colaborat cu CIA sau că ar fi spionat pentru serviciile secrete britanice. În ultimii săi ani, se pare că Stalin se aștepta realmente la un război: cum explica Într-un „interviu” din Pravda din februarie 1951, o confruntare Între capitalism și comunism era inevitabilă și din ce În ce mai probabilă. Din 1947 până În 1952
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Soțiile prizonierilor și deportaților și-au pierdut slujbele, apartamentele și bunurile personale. Cei norocoși au fost uitați, ca Josephine Langer: soțul ei, Oskar Langer, martor În procesul Slánský, a fost condamnat la 22 de ani de Închisoare În cadrul unui proces secret. Ea și fiicele ei au trăit timp de șase ani Într-o pivniță. România probabil a fost martora celei mai dure persecuții; În orice caz, cea mai lungă. Pe lângă cei peste un milion de deținuți (cifră care nu include persoanele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unei comuniste de frunte din Franța și viitorul socru al alteia; „André Simone” (Otto Katz, altă victimă a procesului Slánský) era familiar cercurilor jurnalistice pariziene unde activase În anii ’30; Traicio Kostov era cunoscut de pe vremea când lucra pentru serviciile secrete bulgare la Paris - arestul lui la Sofia a fost pe prima pagină a ziarului lui Camus, Combat. Parisul avea și el propriile procese politice. În 1946, Victor Kravcenko, un funcționar sovietic mărunt care fugise În SUA În aprilie 1944, și-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oțet pentru că nu urmau cu sfințenie noile directive sovietice, revista de cultură a partidului, Les Lettres françaises, a publicat o serie de articole În care se susținea că amintirile lui Kravcenko erau cusute cu ață albă: o făcătură a serviciilor secrete americane. Când acuzațiile au fost repetate și amplificate În aprilie 1948, Kravcenko i-a dat În judecată pentru calomnie. La proces, care a durat din 24 ianuarie până pe 4 aprilie 1949, Kravcenko a chemat În apărarea sa o serie de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu care europenii tratau În această perioadă erau adepți ai Noii Înțelegeri care promovau un rol activ al statului În economie și societate și aveau simpatii de centru-stânga. Dar era și o consecință directă a politicii americane. Federațiile sindicale, serviciile secrete și Departamentul de Stat al SUA vedeau În partidele muncitorești și social-democrate bazate pe sindicate cea mai bună pavăză În calea comunismului, În special În Franța și Belgia (În Italia, unde configurația politică era diferită, Statele Unite au investit speranțele și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și cele comuniste, Între greviștii comuniști și forțele de ordine trimise de miniștrii socialiști, precum și veștile despre socialiștii din estul Europei, arestați și Încarcerați, au transformat mulți social-democrați occidentali În dușmani declarați ai blocului sovietic și beneficiari avizi ai fondurilor secrete americane. Pentru socialiști ca Léon Blum În Franța sau Kurt Schumacher În Germania, gesturile politice la care Îi obliga Războiul Rece erau familiare măcar Într-o privință: ei Îi cunoșteau de mult pe comuniști și erau destul de vârstnici ca să-și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
controla toate debușeele mediatice și culturale În zona americană a acestor țări), USIA putea exercita acum o influență imensă asupra vieții culturale vest-europene. În 1953, la apogeul Războiului Rece, programele culturale ale Statelor Unite În străinătate (excluzând fundațiile private și subsidiile secrete) foloseau 13.000 de angajați și costau 129 de milioane de dolari, din care cea mai mare parte erau cheltuiți În bătălia pentru mințile și inimile elitei intelectuale din Europa de Vest. „Lupta pentru pace”, cum au botezat-o comuniștii, se dădea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Vest și la necesitatea de a „neutraliza” o iminentă manevră a lui Hrușciov În orașul divizat. După cum Îi explica Kennedy prim-ministrului britanic Macmillan la 22 octombrie 1962: „Nu trebuie să-ți mai explic legătura dintre Berlin și această manevră secretă și periculoasă a lui Hrușciov”. Însă Kennedy luase prea În serios propaganda și exagerările sovietice recente și concepea relațiile ruso-americane mai ales În funcție de chestiunea Berlinului. De unde importanța exagerată acordată crizei cubaneze - la 19 octombrie, Kennedy Își informa consilierii cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plan de atacare prin surprindere a mașinii președintelui În suburbia pariziană Petit Clamart a fost foarte aproape de reușită. Timp de câțiva ani, la Începutul deceniului șase, Franța a fost supusă unei amenințări teroriste hotărâte și tot mai disperate. Deși serviciile secrete franceze au anihilat În cele din urmă OAS, amintirea tragediei a rămas. Între timp, Împotriva voinței lor, milioane de algerieni erau Împinși spre exil În Franța. Europenii din Algeria, les pieds-noirs, s-au așezat În mare parte În sudul Franței
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
responsabilitate pentru Înțelegerile de la Yalta (cu care, de altfel, În sinea lui era de acord), amintirea faptului Îl irita. Dar cele mai grele umilințe au venit după victorie. Franța a fost efectiv exclusă din toate deciziile majore privind Germania. Informațiile secrete pe care Marea Britanie și SUA le schimbau Între ele n-au fost niciodată transmise Franței (considerată pe bună dreptate o potențială sursă de scurgeri informaționale periculoase). „Clubul” nuclear nu a inclus Franța, care s-a văzut astfel redusă la o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În public, britanicii și francezii Își pierduseră răbdarea cu Organizația Națiunilor Unite și procedurile ei alambicate. Ei nu doreau o soluție diplomatică. În timp ce oficial se convocau conferințe și se discutau planuri internaționale În funcție de acțiunile lui Nasser, guvernul britanic Începuse negocieri secrete cu Franța, plănuind o invazie militară comună a Egiptului. La 21 octombrie, planul a fost extins pentru a include Israelul, care a participat alături de britanici și francezi la negocierile ultrasecrete de la Sèvres. Interesele Israelului erau destul de clare: granița sa cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Odată ce a devenit limpede că Londra nu avea nici resursele și nici dorința să impună statutul de colonie unei majorități care se opunea (lucru care nu era deloc evident la Începutul anilor ’50, când forțele britanice purtaseră un război murdar secret și brutal Împotriva revoltelor Mau-Mau din Kenya), coloniștii europeni au acceptat inevitabilul și au plecat În liniște. În 1968, guvernul laburist al lui Harold Wilson a tras concluzia finală și ineluctabilă a evenimentelor din noiembrie 1956 și a anunțat că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru avea să creeze cu timpul o mentalitate europeană Îngustă, cu implicații Îngrijorătoare pentru viitor. Moartea lui Iosif Stalin În martie 1953 a precipitat lupta pentru putere Între câțiva moștenitori nervoși. La Început, se părea că Lavrenti Beria, șeful poliției secrete, va fi succesorul unic al dictatorului. Exact din acest motiv, tovarășii săi au pus la cale asasinarea lui În luna iulie a aceluiași an și, după un scurt ocol pe la Gheorghi Malenkov, două luni mai târziu Nikita Hrușciov a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avansat cu delicatețe spre a patra (și, În viziunea lui, ultima) fază a reformelor controlate: ruptura de Stalin Însuși. Cadrul adecvat l-a constituit al XX-lea Congres al PCUS, În februarie 1956, la care Hrușciov a ținut faimoasa „cuvântare secretă” În care a denunțat crimele, erorile și „cultul” secretarului general. Deși această cuvântare a căpătat cu timpul o aură mitică, importanța sa epocală nu trebuie exagerată. Nikita Hrușciov era un comunist, un leninist și un apostol la fel de dedicat cauzei partidului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
defectelor personale ale lui Stalin (șocând astfel și rănind sensibilitatea cadrelor obediente din audiență), cu scopul de a Întări și chiar de a păstra reputația neîntinată a lui Lenin, sistemul de guvernare leninist și, bineînțeles, pe urmașii lui Stalin. „Cuvântarea secretă” și-a atins scopul - cel puțin În interiorul PCUS. A tras o linie fermă sub era stalinistă, recunoscând monstruozitățile și dezastrele acesteia, menținând totodată ficțiunea conform căreia actuala conducere a partidului nu avea nici o vină. Hrușciov și-a asigurat astfel poziția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
contesta credibilitatea. Destalinizarea controlată le convenea tuturor. Dar atacul lui Hrușciov asupra lui Stalin n-a putut fi ținut secret - și aici se află sâmburele eșecului său. Deși cuvântarea nu a fost publicată oficial În Uniunea Sovietică până În 1988, serviciile secrete occidentale au aflat despre ea În doar câteva zile. La fel și partidele comuniste din Vest, deși nu fuseseră informate despre intențiile lui Hrușciov. Ca urmare, În câteva săptămâni, zvonurile despre acuzele lui Hrușciov la adresa lui Stalin se răspândiseră peste tot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și intransigența-i prezentă Începeau să provoace proteste publice În Ungaria. În ciuda eforturilor lui Rákosi - În martie 1956, el a publicat În ziarul Szabad Nép o Înflăcărată denunțare a lui Beria și a lui Gábor Péter (locotenetul acestuia din poliția secretă ungară), reprezentând un ecou fidel al denunțării de către Hrușciov a „cultului personalității” și sărbătorind demascarea acestor criminali pentru persecuția la care Îi supuseseră pe nevinovați -, timpul său trecuse. La 17 iulie 1956, Anastas Mikoian a zburat la Budapesta și l-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ocazia de a o coopta. Abia pe 28 octombrie, la aproape o săptămână de la declanșarea evenimentelor, Nagy a propus, Într-o declarație radiodifuzată, Încetarea ciocnirilor armate, a recunoscut legitimitatea și caracterul revoluționar al protestelor, a promis să dizolve detestata poliție secretă și a anunțat retragerea iminentă a trupelor sovietice din Budapesta. Deși avea dubii, conducerea sovietică a decis să aprobe noua strategie a liderului ungar. În raportul său din ziua discursului lui Nagy, Suslov a prezentat noile concesii ca fiind prețul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
deosebit de sensibil. În aprilie 1957, Kádár și colegii săi au decis readucerea lui Nagy și a „complicilor” săi În Ungaria pentru a fi judecați, Însă procesul a fost amânat până În iunie 1958. La 15 iunie 1958, Într-un proces strict secret, toți cei acuzați au fost găsiți vinovați de incitarea la contrarevoluție și condamnați la moarte sau Închisoare pe termen lung. Scriitorii István Bibó și Árpád Göncz (viitorul președinte al Ungariei postcomuniste) au fost condamnați la Închisoare pe viață. Alți doi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lecție practică pentru diplomații occidentali. Până În acel moment, Statele Unite recunoșteau pe de o parte În mod oficial că sateliții est-europeni nu se pot desprinde de pe orbita sovietică, iar pe de altă parte Încurajau „spiritul de rezistență” În țările respective. Operațiunile secrete și sprijinul diplomatic aveau ca scop, conform Raportului Consiliului de Securitate Națională nr. 174 (decembrie 1953), „crearea unor condiții care vor permite, Într-un moment favorabil din viitor, eliberarea statelor-satelit”. Dar, după cum evidenția un alt document confidențial de politică externă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înfrânți și deziluzionați au alunecat În cinism. Chiar dacă guvernele vestice ar fi vrut să facă mai mult, circumstanțele de moment erau foarte neprielnice. În ziua izbucnirii revoltei maghiare, reprezentanții Franței și ai Marii Britanii se aflau la Sèvres, unde purtau convorbiri secrete cu israelienii. Franța, mai ales, era peocupată de problemele sale din nordul Africii: după cum explica ministrul de Externe Christian Pineau pe 27 octombrie Într-o notă strict confidențială către reprezentantul Franței În Consiliul de Securitate al ONU: „Este esențial ca
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
liderilor sovietici, el era ușurat că ordinea comunistă fusese restabilită, Însă modul În care se realizase acest lucru a creat un precedent periculos și a lăsat un gust amar. În alte părți, răspunsul a fost mai puțin ambiguu. Odată ce cuvântarea secretă a lui Hrușciov ajunsese să fie cunoscută În Vest, ea a marcat sfârșitul unui anumit tip de credință comunistă, Însă a creat totodată posibilitatea reformei și reînnoirii poststaliniste: sacrificându-l pe Stalin pentru a conserva iluzia purității revoluționare leniniste, Hrușciov
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
democrației Împotriva dictaturii, a libertății contra tiraniei. Părea, În sfârșit, posibil să vorbești despre comunism și libertate În aceeași propoziție. Cum avea să spună mai târziu Jorge Semprún, pe atunci un tânăr comunist spaniol care lucra clandestin În Paris, „cuvântarea secretă ne-a rupt lanțurile; ne-a dat măcar șansa să fim eliberați din... somnul rațiunii”. Clipa de speranță a luat sfârșit odată cu invadarea Ungariei. Câțiva observatori din Occident au Încercat să justifice intervenția sovietică sau măcar s-o explice, acceptând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]