8,321 matches
-
dintr-un spital de psihiatrie. Ea este „îngereasa cu pălărie verde”, apariție oniric-suprarealistă și model al inadaptării și al refuzului unei lumi care nu oferă nici o șansă de împlinire autentică esenței umane. Problematica existențialismului francez - de la căutarea sinelui mascat de aparențe falsificatoare la greața față de ceea ce au făcut ceilalți din tine - se regăsește într-o narațiune plină de vervă, antrenantă, deloc explicativă și sugestiv descriptivă. Romanul a fost imediat adoptat ca un fel de manifest al generației nonconformiste, tragice, ironice și
KENERES. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287707_a_289036]
-
cu pălărie verde revine sub forma întrebării obsedante: „Câți oameni cumsecade ai văzut azi?” Rochia, o altă nuvelă, insistă pe monologul interior al unui profesor de engleză, Dragoș, care dă meditații unui copil de îmbogățiți ai comunismului, un adolescent în aparență semicretin. Numai că profesorul va trebui să descopere că retardatul, școlit în secret chiar de fostul său profesor, un bătrân în cărucior, a învățat să gândească mai liber decât el și să deosebească dintr-o ochire un text elaborat pentru
KENERES. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287707_a_289036]
-
comunicare și nici măcar contestări consecvente, riguroase și reciproce de amploare. Cele două universuri sunt prinse într-un paralelism pe care unii l-ar putea analiza cu instrumentele reci ale unei raționalități de tip more geometrico, dar fără să treacă dincolo de aparențe. Poate că aceștia ar identifica „locul geometric” al transformărilor în niște construcții instituționale etalate în tipologii și ecuații, dar se opresc aici într-o asemenea măsură, încât scapă tocmai domeniul acelor schimbări sau constante individuale care le asigură sau le
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
doar unul al recunoașterii și eventual al compasiunii și simpatiei, pentru că negocierile unui nou curs al relațiilor s-ar constitui și ar rămâne primordial în zona de privatitate a familiei închise în casă. Să recunoaștem însă că acesta este nivelul aparențelor. Dincolo de aparențe, se află schimbările din structura socială a societății în care trăim. Altfel spus, familia este acel principiu constitutiv al ordinii sociale care, în vremurile noastre, se află sub presiunea acelor schimbări din structura socială generate de multiplicarea actorilor
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
al recunoașterii și eventual al compasiunii și simpatiei, pentru că negocierile unui nou curs al relațiilor s-ar constitui și ar rămâne primordial în zona de privatitate a familiei închise în casă. Să recunoaștem însă că acesta este nivelul aparențelor. Dincolo de aparențe, se află schimbările din structura socială a societății în care trăim. Altfel spus, familia este acel principiu constitutiv al ordinii sociale care, în vremurile noastre, se află sub presiunea acelor schimbări din structura socială generate de multiplicarea actorilor corporatiști și
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
e imanent sugestivității” și, după o seamă de nuanțări hermeneutice, conchide că „poemele lui Virgil Mazilescu sunt o capcană: ele vorbesc despre disperare și spaimă, despre alienare și moarte cu afectată plictiseală și dezinteres, cu sarcasm și oboseală, într-o aparență familiară și colocvială. Cu asemenea șoșele și momele el își ademenește cititorul la marginea prăpastiei, lăsându-l acolo în pragul vertijului”. Toate aceste interpretări sunt validate, în proporții diferite, de textele unui corpus restrâns, dar pregnant, manifestând o indubitabilă radicalizare
MAZILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288071_a_289400]
-
vitalitate debordantă, în care poezia se confundă cu emoția și trăirea, poeta va evolua pe orbita abstractizării și conceptualizării. În Ființele abstracte (1967) și în Interiorul legii (1968) se simte dorința de interiorizare, care corespunde unei voințe de a transcende materia, aparența, nu dintr-o „greață” de materie - întrucât poeta rămâne fundamental o senzuală -, ci pentru a o atinge în esențialitatea ei primordială, de neatins, pentru a ajunge la un fel de structură intimă și universală, la scheletul lumii și la cel
MELINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288085_a_289414]
-
se diminuează. Din când în când el își „încheie rănile”, își regăsește „ținuta militară” (Întoarcerea soldaților), dar rănile plesnesc, sub vestonul militar el poartă mereu o proaspătă cămașă de sânge. Rigiditatea, care nu e nici poză, nici nu ține de aparență, nu îngheață jocul sensibilității, ci îi dă, prin contrast, o mișcare mai vie. În jgheabul de piatră, șuvoiul tragic răsună mai sonor. Efortul perpetuu cu care autorul se identifică e îndreptat spre un scop etic precis. M. are un ideal
MIHALAS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288132_a_289461]
-
un rol secundar. Forța viziunii comice rezidă nu în acțiune, ci în limbajul mimetic al personajelor, în „jurnalismul locvace” care acaparează existența cotidiană, substituindu-se realității. Modernitatea lui Caragiale o întrevede criticul în spectacolul tragicomic al individului amăgit de lumea aparențelor publice și care și-a pierdut viața interioară. Structura dramatică a comediilor favorizează comicul ambiguu, farsa fiind depășită de amplitudinea caracterelor și de pregnanța dialogului. În pofida limitării sale la secolul al XIX-lea (mai erau anunțate alte două volume), Istoria
MINDRA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288153_a_289482]
-
1962, cu piesa Proștii sub clar de lună, în regia lui Lucian Pintilie), proza scurtă și romanul, scriitorul a avut capacitatea de a-și impune stilul individual, instituind o formulă artistică personală, identificabilă după câteva strategii și procedee: „unitatea dintre aparență și esență”, ca sursă paradoxală a comicului dacă se ține seama de tradiția clasică a genului ce presupune ca efectul de ilaritate să fie obținut prin discrepanța dintre ceea ce este și ceea ce se vrea a fi, „amestecul de dialog administrativ
MAZILU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288074_a_289403]
-
administrativ, metafizică de ședință și sublim”, „concretețea împinsă până la pedanterie” (Lucian Raicu), jocul scenic al personajelor-perechi, care acționează printr-o combinatorică amețitoare a apropierilor și respingerilor. Scopul urmărit consecvent nu ține de asigurarea delectării cu un spectacol umoristic facil, în pofida aparențelor genului proxim (Somnoroasa aventură este încadrată de autor ca „divertisment comic”, Proștii sub clar de lună primește eticheta de „falsă tragedie”, Pălăria de pe noptieră și Don Juan moare ca toți ceilalți sunt tragicomedii, iar Acești nebuni fățarnici, Frumos e în
MAZILU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288074_a_289403]
-
numai în măsura în care servește la generarea unor pasiuni și sentimente. Obiectul artei nu e dat de noțiuni (de care se ocupă alte domenii), ci de pasiuni și sentimente, care sunt eterne. La temelia artei stă frumosul, considerat, în spirit hegelian, drept aparența sensibilă a ideii. Frumosul înseamnă contopirea ideii cu latura sensibilă, tinzând spre sublim (când predomină cea dintâi) și spre plăcut (când predomină cea de-a doua). Preferând frumosul propriu-zis și condamnând excesele, M. își evidențiază nu atât clasicismul concepției, cât
MAIORESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287962_a_289291]
-
cât înclinațiile și gustul. În ceea ce privește raportul dintre operă și cititor, el susține, înrâurit de Schopenhauer, că opera exercită o profundă influență moralizatoare dar nu în mod direct, ci prin înălțarea cititorului în lumea așa-zisei „ficțiuni ideale”, care este o aparență a realității și nu realitatea însăși; altfel, arta ar copia realitatea. Lumea „ficțiunilor ideale” îl ridică pe cititor deasupra intereselor cotidiene, egoiste și îl determină să se uite pe sine ca individ. Pentru a atinge acest scop, artistul trebuie să
MAIORESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287962_a_289291]
-
veacului al XX-lea - epocă a marilor reducționisme, a opțiunilor-limită, marcate de o retorică a excesului. Spiritul vremii își lasă amprenta asupra destinului ideii de literatură. Reflex literar al intoleranței și al totalitarismului, radicalismul agresiv ia locul relativismului, contrazicând în aparență logica internă a matriței. Ca și în epocile precedente, ideea de literatură face joc dublu pe cele două planuri principale de referință: specificul și heteronomia. Sub presiunile contextuale enorme ale epistemei contemporane, polarizarea opune formalismul agresiv de o parte, ideologizarea
MARINO. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288040_a_289369]
-
În creștinism, judecata publică și privată nu se susțin decât atunci când sunt articulate de o sensibilitate liturgică față de soarta aproapelui. Etica iubirii nu interzice juridic manifestarea păcatului, ci îi descoase ițele. Răul nu e substanțial, ci un joc consimțit de aparențe. De aceea, nu de o revoluție de tip islamic și nici de o reformă puritanistă a sensibilității culturale avem noi astăzi nevoie, condamnând fără echivoc expresiile exotice ale diversității, ci de o vibrație subtilă, plină de compasiune, în uvertura perpetuă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
anxios. „Vrednic este” nu-i niciodată o întrebare, ci o afirmație irefutabilă. Știu că nu-l știu pe candidatul la preoție sau episcopie, hirotonit pe seama unei parohii sau dioceze unde credincioșii n-au habar ce-i așteaptă. „Axios” este doar aparența unei consultări - în fapt, o ipocrită formalitate, rostită după rugăciunile de hirotonire, când nimeni nu mai poate sta împotrivă. Întotdeauna cărțile sunt deja făcute. Pasivi, credincioșii n-au decât să adere la decizii care le pot afecta dramatic viitorul 1
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în dădăceală. Mulți ajung să creadă că drumul spre sfințenie cere mai întâi fabricarea unui clei moralist de tip puritan. Mutarea atenției de la chestiunea prefacerii noastre lăuntrice întru Hristos și a creșterii noastre în Trupul Bisericii către registrul obiectivabil de aparențe ale pietății (cum ar fi numărarea crucilor, a mătăniilor sau a baticurilor regulamentare din biserică) reprezintă semnul sigur al acestei derive. O religiozitate adogmatică, emoțională și sentimentalistă (cu hramul Veronica Micle și loc de pelerinaj la mormântul acesteia de la Văratec
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
obligația de a redescoperi mereu vocația excelenței. Această chemare este inseparabilă de noțiunea spirituală de „elită”. Numai într-o asemenea perspectivă generoasă și exigentă, dar lipsită de aroganță sectară, o asociație creștin-ortodoxă de tineret va putea deveni o reală provocare. Aparențele trecătoare ale zilei nu trebuie să ne înșele. Pro tempore, bisericile ortodoxe mai sunt frecventate de tineri, cel puțin în marile orașe. Acest fenomen va fi însă grabnic risipit de „grijile veacului”. În fostele orașe muncitorești ale țării, fără a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
-și alunga urâtul prin „țâpurituri”. Când sărăcia lucie te leagă de glie, pofta de a uita rămâne singurul portativ al vieții. Lăutarii din vechii București știau să evoce cu prefăcătorie această stare: „Știm, dar ce contează?”. Intuiția deșertăciunii și dezvelirea aparențelor lasă loc pentru o exclamație solomonică: „Vreme este să plângi, vreme este să râzi; vreme este să jelești și vreme este să dănțuiești” (Ecleziastul 3, 4). Numai retragerea aparentă a sufletului într-o subtilă nepăsare putea pregăti inima de țigan
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
transcendentă a unui viitor. În cazul totalitarismelor, utopia hrănește kitsch-ul și exprimă mereu o anumită panică claustrofobică. Nu întâmplător, criza de timp („cincinalul”) și spațiu („sistematizarea orașelor”) devine una din bolile cronice pentru dictaturile moderne. Viteza de schimbare a aparențelor vieții sociale întărește încrederea nu atât în creativitatea minții omului liber, cât în puterea mașinilor de a constrânge în condiții de maximă precaritate. Necesitatea prejudecățilortc " Necesitatea prejudecăților" Utopia anulării oricărei ancore a tradiției și revitalizarea kitsch-ului modern s-au
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
o școală a vieții în care „nu se știe cine dă și cine primește” (L. Bloy). Darul e imposibil de obiectivat. Nimeni, în sens juridic sau biologic, nu-l girează. Darul absolut - nu un cadou, nici un simplu accident neprevăzut - are aparența unei creații ex nihilo. Darul se naște din abundența propriei necondiționări. Marion definește donația pură a darului absolut în termeni de autodonație (Selbstgegebenheit), întâlnind astfel cu fidelitate principiile fenomenologiei vieții tematizate de Michel Henry. Corelatul afectiv al experienței dăruirii pure
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
lumii, mirarea înviază făptura cu siguranța nevinovată a copilăriei. Stupefacția, în schimb, nutrește resentimentul și adumbrește răzbunarea. Celălalt sau tărâmul făgăduințeitc " Celălalt sau tărâmul făgăduinței" Există însă și o altfel de „neînțelegere”, consumată ca mirare dezamăgită sau resemnare surdă în fața aparenței. O asemenea ecuație se rezolvă nu prin „reducerea la absurd”, ci prin „reducția la tăcere”. Cea din ultimă decizie hermeneutică suspendă judecata valorică asupra integrității morale a celuilalt. Votul „ascultării”, care nu ține de acustică, devine aici imperativ. Celălalt este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
omului. În revelația lui Hristos, conținutul manifestării nu diferă cu nimic de modalitatea apariției; altfel spus, metoda este nedespărțită de adevăr. Adevărul este unit cu Duhul Adevărului. Calea e însăși Viața. Dimpotrivă, lumea este un montaj de umbre mișcătoare. Irealitatea aparenței camuflează apariția nemijlocită a esenței fenomenelor reale. Când nu înțelegem această lege a „duplicității fenomenologice” (M. Henry), adoptăm ticurile unui biet mim de circumstanță. O prejudecată pioasă ne spune că, pentru a dobândi virtutea smereniei, este suficient să imităm manifestările
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a dobândi virtutea smereniei, este suficient să imităm manifestările exterioare ale unei persoane smerite: un fel de a vorbi, un fel de a păși, un fel de a te ruga, un fel de a tăcea in forma pauperis. Imitând aceste aparențe, am crede că vom asista și la apariția esenței smereniei. Din păcate, rezultatul este contrar. Exhibarea semnelor vizibile ale unei virtuți care ne face, prin excelență, nevăzuți nu ține decât de o păcăleală demonică. Esența acestei înșelări ține de făgăduința
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ca într-un sistem metafizic constituit și definit de această dualitate să domnească ipocrizia cu titlu de posibilitate principială mereu deschisă”. Ispitele speculează tocmai această duplicitate fenomenologică. Omul uită să caute locul inimii, judecându-și conștiința și starea aproapelui după aparențe. Treptat, înșelarea devine a doua fire a omului. Sub pretextul iubirii aproapelui sau chiar al prieteniei spirituale, mintea acceptă să fie subnutrită cu himere și jumătăți de adevăruri. Fără să avem mereu cugetul împărțit, voința n-ar slăbi, nici curajul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]