4,964 matches
-
de substrat, asupra limbii române. În al treilea rând, procesul de contopire a limbilor tracă și latină în baza traco-latină înseamnă totodată anihilarea ca entități aparte atât a limbii trace cât și a limbii latine: expresia lingvistică vie, în neîntreruptă devenire, din epoca simbiozei etnice, devine baza autohtonă a romanității orientale. La această bază se raportează analiza etimologică prin marca: cuvânt autohton sau românesc. Cărare, cuvânt autohton înrudit etimologic cu cale: lat. callis „cărare făcută de animale, potecă”, alb. kaloj „a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ik, arm. es, fr. je, engl. I etc., ceea ce nu poate însemna altceva decât că suntem în prezența unei pronunțări autohtone a formei eu. Țânțari, așa este denumită populația aromână din Macedonia, primul mare centru statal al romanității orientale în devenire. Presupunerea lui Cantemir cum că flaccus ar fi fost folosit „în cinstea boeriei ce zic ținsoria” (HVR, p. 119), adică censoria, de la censor „magistrat roman”, censio „evaluare, stabilire de impozite”, de unde censitor „comisar însărcinat cu funcția de cenzor în provincie
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
trecere de la entitatea veche (latina, greaca veche) la cea nouă (limbile romanice, greaca nouă). Sintetizând, desprindem două aspecte care privesc limba română. Primul constă în tendința de izolare a dacoromânei de celelalte limbi romanice și de apropierea ei, sub raportul devenirii, de limba greacă, care „a fost atinsă numai de unele denaturări și de destrămarea unor forme disparate”, care ar putea fi refăcute, această limbă păstrând în sine baza sa proprie și fiindu-și suficientă pentru a se explica: „aproape fiecare
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
anulată originea naturală a limbajului și este mascată în consecință perceperea limbilor indoeuropene ca rezultat al evoluției globale a limbii prin stadiile silabic și aglutinant, în afara cărora nu se justifică structura morfematică și paradigmatică a acestor limbi. În plus, locul devenirii zonale a fiecărei limbi i.-e. prin metamorfozarea paradigmatică și flexionară a substratului aglutinant este artificial luat de deteriorarea prin substrat și adstraturi a modelului, căruia i se atribuie capacitate de regenerare prin transformarea carențelor în virtuți. Petru Maior Petru
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
acestei idei prin istoria cuvântului este opera neogramaticilor. Aceștia, scoțând modelul i.e. de limbă din lanțul evoluției silabice și aglutinante, duc și cuîn preexistență împreună cu sistemul de idei transformând monada formă-sens în divinitate creatoare. Etimologia globală reașează cuvântul în normalitatea devenirii lui făcând astfel posibilă înțelegerea numelor de zeități ca rezultat al evoluției semantice și formale a lexicului comun. În acest sens încheiem discuția despre gospodar arătând că it. Giove își are originea, împreună cu lat. Jupiter, în ideea de „pământ”, din
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
numai, dacă te gândești mai adânc, constați că este aproape imposibil să probezi acest lucru prin fapte” (II, 247 urm.). Philippide replică cum că baza de articulație și baza psihologică puneau „oarecare ordine și orientare” în ce privește ființa limbii latine și devenirea dialectelor acesteia: dialectele trebuiau să existe pentru că bazele de articulație și psihologice erau diferite, spunea el, la diferite popoare romanice. Dar „ordinea și orientarea au fost zdruncinate atunci când Meyer-Lübke n-a mai vrut să recunoască baza de articulare ca o
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
structuri fiziologice. Cercetarea producerii sunetelor în diverse limbi se soldează însă cu identificarea sistemelor fonetice produse de baza fiziologică unică a organismului uman de oriunde, care poate fi deprins să producă orice sistem fonetic. Criticat pentru nefirescul argumentației sale privind devenirea limbii române Philippide replica cum că este greu, dacă nu chiar imposibil de identificat la vorbitorii actuali de limbă română baza fiziologică și psihologică ce a generat limba română, dar că această bază a existat la vorbitorii care au preluat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
de la ei de români” (p. 168). Consecință a inaplicabilității teoriei neogramatice la istoria limbii, perceperea eronată a constituirii peisajului etnolingvistic din jumătatea de est a Europei face ca fiecare cercetător să-și macine energia în căutarea unei explicații personale pentru devenirea limbii române. În continuitatea ideii sângelui S. Pușcariu aduce necesitatea reconstituirii „epocii străromâne” în manieră proprie. Raportându-se la principiile care îi orientează gândirea, el își propune să aplice „metoda întrebuințată de romaniști, când din limbile romanice actuale reconstruiesc, după
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
traseul parcurs de cuvânt pentru a ajunge în română; 3) se vorbește de etimologie multiplă. Oricum, căutarea originii cuvântului nu depășește nivelul aparențelor formale în primul rând. Lingvistica tradițională nu-și poate pune problema constituirii limbii române ca parte a devenirii peisajului etnolingvistic din estul Europei și cu atât mai puțin s-ar putea gândi cineva să raporteze cuvântul românesc la stadiile preindoeuropene ale limbii în spațiul euro-afro-asiatic. De exemplu, S. Pușcariu crede că a descoperit adevărata etimologie a cuvântului băiat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
turcic pentru că el se găsește în turcă (katιr), în azeră, la tătarii din Crimeea și în alte dialecte turcice, de unde ar fi trecut în rusă (dial. káter, katâr), în bulgară (katắr), în română. Redând limbii române vasta conjunctură istorică a devenirii sale, constatăm că acest cuvânt conturează ideea largă de degajare, de mișcare spre ieșire (în jos), de aruncare sau scoatere cu efort, de forțare a trecerii și de finalizare... Româna are pe a scoate legat de lat. scato „a împroșca
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
șansa de a oferi câteva date vagi despre limba unui imperiu căruia Roma îi plătea cândva tribut. Totodată această etimologie a anulat latina vie care a contribuit, pe substraturi zonale specifice dar unite prin continuitate globală a materialului lingvistic, la devenirea limbilor spaniolă, franceză, română, italiană etc., și a luat ca sorginte a limbilor romanice latina scrisă din antichitate, o limbă artificială, prelungită până târziu ca limbă de cultură și chiar până în prezent ca limbă de cult. Etimologia neogramatică a limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
romanii. Însă datorită necesității de a se alinia la principiile europene, Hasdeu nu și-a putut onora promisiunea. Latinismul deșănțat a fost anulat de evoluția firească a limbii române, locul lui fiind însă luat de teoria arborelui genealogic care mistifică devenirea limbii române sub influența substratului prin continuitatea «latina populară → română», continuitate afectată ulterior de influențe lexicale heteroglote. Conformându-se acestei teorii, Hasdeu renunță la substrat și își blochează astfel retrospectiva traco-latină. Din poziția socială dominantă pe care reușise să se
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
ca produs al societății umane și al progresului cunoașterii. Rectificarea ce s-a făcut, în limitele științei tradiționale, prin introducerea sintagmei „latina dunăreană” sau „populară”, pentru a sugera ideea unei limbi latine vii vorbite de coloniștii romani, nu poate însufleți devenirea limbii române atâta vreme cât substratul este eludat, slavii, maghiarii și turcicii sunt aduși din alte părți, iar latina, fie ea și populară sau dunăreană, este lăsată singură să devină română pe un spațiu drastic limitat și în condițiile izolării totale de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
romanizării, a rămas limbă aparte; 3) limbile slave reprezintă nivelul de indoeuropenizare slab romanizată a substratului; 4) limba maghiară, atinsă de indoeuropenizare, prezintă trăsături pregnante de limbă aglutinantă. 14. Istoria și preistoria limbii române o integrează pe aceasta în procesul devenirii globale a limbii. În consecință, limba română, născută din baza traco-latină, prezintă identități, afinități și consonanțe cu întreg peisajul lingvistic care s-a dezvoltat în vastul spațiu euro-afro asiatic: 1) cu italiana și cu limbile albaneză, slavă, maghiară; 2) cu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
indoeuropean neromanic: celtic, germanic, baltic, caucazian, indoiranian; 4) cu spațiul neindoeuropenizat: ugro-finic, mongolo-turcotătar, arab, basc etc. Toate coincidențele cu limbile acestui spațiu, apreciate de știința tradițională ca împrumuturi în limba română, sunt în realitate reflexe ale integrării acestei limbi în devenirea globală a fenomenului lingvistic. Recunoscând limbii române rădăcinile ei preistorice, nașterea ei din baza traco-latină și evoluția ei în contextul etnolingvistic din sud-estul, centrul și estul Europei, redăm acestei limbi firea, viața și constituția proprie. În consecință, etimologia este chemată
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
această parte a continentului în întrepătrundere cu romanitatea orientală: limba albaneză, limbile slave, limbile baltice, maghiara sunt expresii individualizate ale mediului comun în care s-a constituit limba română. Cea de a doua treaptă a cunoașterii este dată de unitatea devenirii fenomenului lingvistic: substratul tracic înfige rădăcinile limbii române în unitatea preindoeuropeană, silabică și aglutinantă, a spațiului euro-afro-asiatic, iar latina aduce în limba română indoeuropenizarea vechiului substrat comun, astfel că această limbă este romanică (alături de italiană, franceză, spaniolă etc.), este indoeuropeană
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
prime, schimbările climatice, gestiunea resurselor de apă etc. În acest context, în trecerea noastră grăbită printre întâmplările cotidianului, jalonată de informațiile extrem de selective oferite de mijloacele mass-media, riscăm să lăsăm într-un con de umbră spații și procese esențiale pentru devenirea civilizației actuale. Cartea de față vine să ne ajute să îndepărtăm o parte din acest văl de ceață și să recadrăm problematica lumii arabe care, după 11 septembrie 2001, nu mai este receptată decât ca un fel de liant agresiv
Lumea arabă - un spațiu geopolitic intermediar by Cezar Teclean () [Corola-publishinghouse/Science/1590_a_3038]
-
căci asupra omului se concentrează privirile secolului. Dar La Mettrie îi ia sufletul, prin negare. El este monist. și totuși acest medic-filosof crede că secolul rațiunii se luminează și moral prin educație, și instrucție, ideile, opiniile, având rol formativ în devenirea ființei umane. Acestor opozanți ai empirismului care acordă primat experienței comune, ca izvor al cunoașterii nemijlocite, se asociază biologul Maximilian Lamarck (1744 - 1829), autor al termenului „biologie“, unul din întemeietorii evoluționismului, savantul care a împărțit animalele în vertebrate și nevertebrate
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
lui Corneille. El plasează acțiunea din Britannicus în primii ani ai domniei lui Nero, în scopul de a-l prezenta pe Nero ca pe un personaj "nici complet bun, nici complet rău". Acesta nu este încă decât un "monstru în devenire". Mai târziu, comportamentul său ar fi fost prea odios. "Trebuie să ne amintim că el este aici în primii ani ai domniei, care au fost fericiți, după cum se știe, scrie Racine în Prefața a Doua, din 1676. Astfel, nu mi-
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Prima Prefață din 1669. Alții l-au criticat pe Racine pentru că l-a făcut "pe Nero prea bun", față de personajul istoric. "L-am privit totdeauna ca pe un monstru, scrie Racine în Prima Prefață. Dar aici este un monstru în devenire. Încă nu a dat foc Romei, nu și-a omorât încă mama, soția, guvernatorii: lăsând deoparte acestea, mi se pare că se pot vedea la el destule acte de cruzime pentru a determina pe cineva să-l recunoască." Confruntarea între
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de fortune". Acest om de o cinste ireproșabilă, însuflețit de un nobil sentiment al onoarei, se lovește continuu de morga colegilor săi care, din spirit de castă, îl disprețuiesc, ca și de ura superiorului său. Negustorul care, aparținând clasei în devenire, joacă un rol din ce în ce mai mare în societatea secolului al XVIII-lea, ocupă de acum înainte locul din față al scenei. Sedaine îi face portretul în 1765, în Filosof fără s-o știe (Philosophe sans le savoir). Personajul principal din Tărăboanța
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Și nu ezită să-și exprime independența profesională. Evident, Caragiale rămâne un precursor al absurdului în literatura autohtonă, dar este eronată absolutizarea notiunii. Caragiale afirma I. Constantinescu ar fi văzut " absurdul lumii sale și chiar a profetizat câteva din elementele devenirii sale viitoare": alienarea, antieroul, antidialogul ș.a. Mai mult, și-ar fi caracterizat viziunea prin adjectivele : "monstruos", "absurd", "apocaliptic". Extragerea unor atribute "folosite contextual" de Caragiale și investirea lor cu rolul "de pecete definitivă" comentează autoarea rămâne o procedură identic de
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
crispat, înghețat", asemănător cu râsul din farsa tragică, modernă pledează pentru situarea dramaturgiei lui Caragiale "la o distanță aproximativ egală" între piesele clasice și dramaturgia absurdului. Aceeași mutație s-a produs la nivelul tipologiei. Specificitatea personajului clasic consta în consecvența devenirii temporale. Caragiale și Eugen Ionescu aduc pe scenă personaje caracterizate prin discontinuitate, dezarticulare, amețeală, nebunie, pierderea identității. Similitudinile sunt extinse la procesul de comunicare, în ansamblu. Caragiale a sesizat "uzura expresiilor verbale, convenționalitatea limbajului, capcanele automatismelor" verbalizate. Nonsensurile, gluma absurdă
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
actul parodic) reprezintă reducția ludică a unei acțiuni semiotice prestigioase, care poate fi operată prin intermediul prezentării deformate a agentului (și/sau anti-agentului) și/sau produsului (rezultatului) și/sau instrumentului și/sau algoritmului și/sau a fundamentului celui dintâi"76. În privința devenirii diacronice s-a discutat importanța dobândită de parodie în postmodernism. Des invocată este evoluția paradigmelor imaginarului, urmărită de Richard Kearney, de la cea mimetică, specifică premodernismului, la cea productivă, caracteristică modernismului și la cea parodistică a postmodernismului. Interesantă este atribuirea unei
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Trahanache. Tipul primului-amorez și al donjuanului: Nae Girimea, Chiriac, Rică Venturiano, Tipătescu. Tipul cochetei și al adulterinei: Didina Mazu, Mița Baston, Veta, Zița, Zoe. Tipul politic și al demagogului: Rică Venturiano, Tipătescu, Cațavencu, Farfuride, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache. Același tip, în devenire: Ionescu, Popescu (din O scrisoare); Chiriac, Ipingescu, Jupân Dumitrache, Spiridon (din O noapte): vezi scenariile postume publicate de d. Șerban Cioculescu (Revista Fundațiilor regale, iunie 1939). Tipul cetățeanului: Catindatul, Ipingescu, Jupân Dumitrache, Conu Leonida, Cetățeanul turmentat. Tipul funcționarului: Ipistatul, Ipingescu
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]