3,923 matches
-
astfel de demersuri. Desigur, secularizarea este o consecință a faptelor noastre, însă ea nu trebuie expres expusă, oricât de justificabile ar fi ofertele virtuale. Credința, ritualul, cuvântul, taina sunt fără putința de a fi oferite virtual, au un aspect strict lăuntric, ce ține de profunzimea credinței. Dacă odată nu ne deplasăm la biserică, dintr-un motiv întemeiat, următoarele dăți vom avea aceeași tendință de a nu ne deplasa, însă motivele vor fi din ce în ce mai puțin temeinice. Aici este și pericolul depărtării de
Discursul religios în mass-media. Cazul României postdecembriste by Liliana Naclad [Corola-publishinghouse/Journalistic/1410_a_2652]
-
punerea în înțelegere a eforturilor noastre. După cum vă spuneam, dumneavoastră aveți în grijă faptele vieții lor. Eu cred că sînt cea mai potrivită să le țin în palmă sufletul, să nu mă înțelegeți greșit, e vorba de sentimentele, de viața lăuntrică, de ceea ce nu-și găsește un răspuns imediat în viața de zi cu zi. Oare am fost limpede?" Nu fusese limpede deloc, dar ceva-ceva pricepuse. Era ca și cum el era împăratul, iar K. F. papa. Citise într-o carte despre împărțirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
viață se năștea în Vladia, fremătătoare, plină de necunoscut, captivantă, în totală opoziție și de aceea primejdioasă, cel puțin de cîteva ori și-a spus cu glas tare sieși acest cuvînt o viață primejdioasă -, cu toate că era doar o viață imaginară, lăuntrică. Ori poate tocmai de aceea era atît de primejdioasă, pentru că nimeni nu ar fi reușit să o măsoare, să-i vadă frămîntările, tulburările, capcanele, anafoarele, curenții care pînă la urmă pot să surpe orice realitate, oricît de zdravănă și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
alcătuit decât cele precedente. Cum bine observa într-o cronică Paul Cernat, Centura de castitate este povestea unei apoteoze, anume construită astfel de către autor. Secvențele în care e împărțită cartea semnalează această ordine sacră: „Insomnia“ e urmată de descoperirea „Feței lăuntrice“, ceea ce duce în punctul zenitului, acolo unde locuiește „Lumina“. Poezia rămâne un teren rezervat grației, plutirii sub zodia spiritului. Prozei i se cuvine zona pământeană, a încercărilor și a exhibițiilor metafizice. Salvarea nu poate fi însă găsită decât în vers
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2176_a_3501]
-
Francesca îl iubea într-adevăr pe Laurence Westcott, atunci n-avea nici un drept să intervină și s-o facă să se răzgândească. Privind în ochii ei verzi și mari ațintiți cu inocență asupra lui, în Jack se dădu o luptă lăuntrică. În cele din urmă, luă o hotărâre. — Francesca, adevărul e că l-am cunoscut destul de bine pe Laurence Westcott acum șapte ani. Eu și Carrie am făcut timp de doi ani tratament de fertilitate sub coordonarea lui. — Dar îl aveați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
de toate... Ea voia să strige, să-și deșerte sufletul de toată durerea. Dar maică-sa umbla pe-afară după treabă, și Sanis, întorcându-și privirile reci spre cartea veche, își pornea iar murmurările tremurate. Și fata își înăbușea chinul lăuntric și se îngropa ca într-un mormânt în desnădejdea ei. Într-o sară, nevasta lui Sanis tresări spăriată din locul ei. Din amorțirea-i grea de peste zi, din gândurile nesfârșite, Haia deodată zvâcnise în plângeri de jale. —Ce-i, Haie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cărților de la Persia, și de la Industan, și de la Egipet. Somilan a rămas ca o stană pe covorul lui. Allah îi trimitea pedeapsă cumplită, căci porunca sa pricinuise jertfa unui nevinovat și acel nevinovat era copilul său. Și-a stăpânit geamătul lăuntric, și-a încleștat în ghiare barba. Nu mai era nimic de făcut. Cei pieriți nu se mai înalță din sângele lor. Soarta îi hotărâse asemenea crâncen ceas, pentru păcate și greșeli trecute. Mai fericit era mortul care se ducea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
interioară și cea exterioară. Cum persona este, în primul rând, un arhetip social, transpare cu claritate că singura modalitate în care japonezii par a fi în stare să conceapă și să realizeze integrarea socială este renunțarea dureroasă la exprimarea vocii lăuntrice. Avantajul acestui comportament rezidă, în principal, în funcția de protecție pe care o exercită în favoarea individului: spațiul interior, făcut inaccesibil de măști, poartă pecetea acestei rupturi, oferind în schimb posibilitatea unui refugiu și deci a unei salvări. Chiar dacă acest arhetip
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
sputa care o sufoca, să-și șteargă buzele ude și fierbinți; n-a mai fost în stare de altă mișcare, nici cât să întindă mâna până la soneria de la marginea patului, să cheme o soră. Rămăsese pironită locului de o sfâșiere lăuntrică ce părea să nu se mai sfârșească și care mai părea să fie și ultima. „Pricepi?“ Probabil leșinase în cele din urmă. S-a trezit, n-ar putea spune după câtă vreme, în același întuneric subțiat de sclipirile lunii noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
iradiat neliniște și l-ar fi chemat s-o lămurească. De parcă ar fi complicat cu bună știință câte vedea în jur și s-ar fi lăsat acaparat, cum spunea, de ceea ce alții numeau „probleme publice“, iar acestea îi înghițeau viața lăuntrică. Temându-se, pentru că fără viața asta știa că va deveni un automat sau asemenea celor pe care îi disprețuia pentru că le era frică să gândească, urau ideile, deși voiau să pară numai de ele preocupați. De parcă n-ar fi vrut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
n-avea să fie conștient decât mulți ani după aceea, în vreme ce ele, foamea și intensitatea foamei, vor continua să existe, numai că în alt fel, transfigurate și întinzându-se asupra a toate câte sunt, încât simțea un fel de bucurie lăuntrică, asemănătoare unei călduri plăcute în măruntaie, numai la gândul că întrebările lui există. Și mai era ceva și de aici porniseră convingerile care se închegau treptat. De când reușea să-și amintească de el, nimic din jur nu se arătase singur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
că-i știe, fie că nu, nu numai cum înțelege el lumea, ci și sentimentele lui ce par să fie altfel decât ale altora sau, chiar dacă nu sunt, par îmbrăcate într-o altă haină, adică să povestească despre acea bucurie lăuntrică, asemănătoare unei călduri plăcute în măruntaie, și despre foame și intensitatea foamei și lărgirea, în salturi, a lumii din jurul lui și despre toate câte încercase să povestească la început în clipele de dinaintea somnului, cu pleoapele coborâte, apoi la școală, învățătoarei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
înfrângerea. Să fie ceva ce ar trebui numit cerc Îdesigur, nu magic) în care pătrunzi prin risc, în care te menții prin risc, iar riscul să devină o formă relativ conștientă de superioritate a puterilor proprii? Să fie o teamă lăuntrică și nemărturisită de ceea ce ar putea oferi chipurile celelalte? Să fie un rezultat al formării simultane pe mai multe planuri, cu conștiința valorii proprii și a contribuției proprii în această formare? Să fie mult mai puțin, ba chiar un accident
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și pătimit până acum nu-i decât umbră și părere; nimic nu ți s-a întâmplat cu adevărat, totul n-a fost decât un vis!Ă - nu cred că s-ar schimba ceva. Asta n-ar sărăci deloc conținutul meu lăuntric, nu mi-ar micșora bogăția experienței, nu mi-ar îngusta deloc felul de a percepe lumea. Și din păcate, nu mi-ar ușura câtuși de puțin suferințele, n-ar înlătura în nici o măsură ravagiile pe care le-au produs. Singurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
forța destinului și forța zeilor, că de aceea îl ține ferecat în nemișcare pe loc, imobil cu tot efortul său de a înainta, rătăcit în hățișul imaginilor, al limbii, al cuvintelor, al sunetelor, încâlcit din porunca destinului în rămurișul universului lăuntric și al celui exterior, fiindu-i interzisă de destin, interzisă de zei speranța celui lipsit de îndrumător, speranța în ramura de aur luminoasă în hățișul pereților de carceră, cine a cunoscut toate acestea, cine cunoaște toate acestea, acela este încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
obsedează „lucruri de demult, uitate”. Oare întâlnirea cu vrăjitoarele n-ar trebui pusă în relație cu o mai veche viziune interioară? Fără îndoială că aici se manifestă forța aparițiilor la Shakespeare, în această întâlnire dintre discursul lor și intuițiile, presimțirile lăuntrice ale personajului. Așa cum apariția fantomei tatălui și dezvăluirea asasinării bătrânului rege își trăgeau puterea de convingere din coincidența cu intuițiile „sufletului profetic” al lui Hamlet, tot astfel prevestirea de către vrăjitoare a viitoarei asasinări a lui Duncan e confirmată, în Macbeth
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
determinat pe Macbeth să-și dorească o nouă întâlnire cu „arătările”. S-ar părea așadar că, în Macbeth, vrăjitoarele se plasează oarecum între apariția efectivă a unui mort întors printre cei vii și viziunea interioară, halucinată, a asasinatelor, a fantomelor-fantasme lăuntrice, anunțătoare și purtătoare de moarte. În sufletul lui Macbeth, ca și în bezna nopții vrăjitoarelor, sălășluia de multă vreme crima; ea nu făcuse decât să înainteze tăcut, pas cu pas, ca o fantomă. Între cele două întâlniri ale lui Macbeth
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
materializare a imaginii din visul Ellidei, în care ea, cea care visează, și el, cel care nu e decât o nălucire, stau alături, sunt din nou împreună, nu provine oare din fericita întâlnire dintre harul sculptorului și „realitatea” unei fantome lăuntrice, întâlnire realizată prin intermediul a două personaje deschise în egală măsură spațiilor alterității? Impresia de viață adevărată, de prezență vie a grupului statuar nu o are însă oricine; o au doar cei capabili să înfrunte fantomele, cei care au trăit experiența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
doar niște imagini decepționante ale spectrului. Ne aflăm aici în fața problemei centrale ridicate de Craig: imensa dificultate a trecerii de la închipuire la real. Să recunoaștem totuși că teatrul se hrănește tocmai din această tensiune dintre nemărginirea imaginarului și forța viziunilor lăuntrice, pe de o parte, și limitele fizice ale scenei, pe de altă parte. Potrivit lui Craig, nimeni mai mult ca Shakespeare nu obligă un regizor să conștientizeze această contradicție și să se străduiască să-i găsească o soluție. Craig a afirmat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
s-a sedimentat în spirit de-a lungul timpului, la tot ceea ce este tenebros, ascuns”. Teatrul Jarry va apela, în consecință, la „toate halucinațiile susceptibile de a fi obiectivate”. La acele halucinații care dau poate o formă, un trup fantomelor lăuntrice ca și imaginilor din vis. La acele „halucinații alese ca principal mijloc dramatic”, pentru concretizarea cărora Artaud se gândește la „o anumită putere de deflagrație pe care ar urma să o aibă gesturile și cuvintele. O realitate căreia să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
amândoi acestui timp al Sărbătorii, al unei sărbători concepute ca fiind momentul când fiecare dintre noi trebuie „să încerce să apară în propriii ochi într-o lumină apoteotică”. Într-adevăr, „preț de câteva minute, spectacolul schimbă ceva din ființa ta lăuntrică. La fel ca într-o străfulgerare, îți vedem mormântul, iar viziunea asta ne iluminează pe toți. E ca și cum, deși ești închis în el, imaginea ta izbutește să evadeze de acolo neîncetat”. Fantomă orbitoare, menit, ca și actorul, „să apară, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
realitatea exterioară și realitatea psihică sau, altfel spus, între apariția efectivă și fantoma dinăuntru. Cripta deschisă pentru a lăsa să iasă strigoii este și cripta interioară de unde ies obsesiile noastre 1. Cu mult înainte ca modernitatea să afirme triumful fantomelor lăuntrice, întâlnirea dintre apariție și viziunea interioară (acea fantomă pe care o vede „ochiul minții”, cum spune Hamlet) a fost prezentă în marile forme teatrale istorice, manifestându-se prin asocierea permanentă a fantomelor din vis cu aparițiile efective, a halucinației și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
timpul se lasă invadate de fantomalul acestor voci fără trup pe care n-am vrea să le mai auzim, pe care refuzăm să le mai auzim. Numai că acest teatru care aspiră la tăcere, la amuțirea definitivă a vocii obsesiilor lăuntrice, la încetarea murmurelor înnebunitoare ale fantomelor văzute „cu ochiul minții”, acest teatru care visează ca Gura umbrei să se închidă o dată pentru totdeauna, teatrul acesta se îndreaptă, tocmai din pricina aspirațiilor sale, spre propria-i pieire. E de-ajuns ca Gura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
lungă peste izmene, cu picioarele înfășurate în obiele și vârâte în opinci negre și rupte. Avea chipul pământiu, neras cu săptămânile, cu barba albă, țepoasă, fruntea ciupită de vărsat, sprâncenele cărunte și groase, mustățile stufoase și ochii cenușii, încruntați de lăuntrică suferință, în care se iveau câteodată două luminițe dulci, pornite din adâncuri. - Am să le întind cu barda, făcea Moș Avram de câte ori scăpa strachina dintre degetele-i încleștate. Și așa făcu unchiașul într-una din zile. Își așeză mâna stângă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
mă sfătui monstrul meu pitic. Zitta era singură. Ridicase nasul mic de pe gherghef să mă privească, preocupată de numărul punctelor de pe canavaua întinsă. - Ar fi bine totuși să spui bună seara! mai insistă încă o dată filozoful caraghios din întunericul meu lăuntric, scuturându-și dovleacul la fiecare silabă. Dar fălcile mi se încleștară și limba se înghemui moale, înspre cerul gurii. Iepuroaica cenușie ce i-o dăruisem, tocmai se dezlipi de zidul afumat al cuptorului, atrasă de o foaie veștedă de salată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]