4,565 matches
-
care "se identifică cu valoarea prin intermediul recuperării și al apropierii fundamentului-origine"85. Ideea de istorie este substanța modernității. Iată de ce de la Arnold Gehlen (autorul termenului de post-histoire) și până la Vattimo sau Francis Fukuyama, s-a căutat să se argumenteze că postmodernism echivalează cu postistorie, sfârșitul istoriei însemnând și dispariția "noului" din arsenalul nostru de valori. Moartea istoriei este strâns legată de distrugerea metafizicii, dar și de "moartea" lui Dumnezeu. Apusul metafizicii și al istoriei este coroborat cu eliminarea fundamentului. Se pare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
echivocul libertății omului, în sensul că aceasta se poate manifesta după fire (cu fața spre Dumnezeu), sau după nefire (la chemarea diavolului). Echivocul vine de acolo că omul poate confunda, mințindu-se, cele două planuri. În fine, Vattimo recunoaște că postmodernismul este ateist și, bineînțeles, conform părții diavolului, se străduiește să convingă că ateismul nu înseamnă distrugerea general-umanului, cum se crede, cu toate că recunoaște o legătură între declararea morții lui Dumnezeu și criza umanismului. Ateismul (o mare minciună a omului modern, căci
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Vattimo. În paradoxul diferenței ontologice, s-ar putea ca "ateul" să fie, în realitate, mai aproape de Dumnezeu decât fanaticul religios. Când filosoful italian își motivează respingerea oricărei lecturi religioase a lui Heidegger, atitudinea lui este în perfectă concordanță cu ontologia postmodernismului. El crede că o lectură "religioasă" a lui Heidegger ar ignora înțelegerea ființei ca Dasein, în istoricitatea ei, "reducându-l la momentul certitudinii de sine" și suprimând ceea ce Dasein-ul are mai pur în subiectiv: "De aceea umanismul tradiției metafizice are
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
au împins gândirea în ideologii. Golite de utopii, ele, însă, pot fi recuperate chiar la modul postmodern, așa cum au procedat Heidegger și Derrida cu gândirea lui Platon sau Părintele Stăniloae cu teologia patristică. Numesc asemenea ethos ca fiind transmodernist. Dar postmodernismul nu înseamnă doar moartea lui Dumnezeu, a metafizicii, a istoriei și a umanismului tradițional, ci și a celorlalte valori, în care prim-planul îl ocupă, desigur, arta. Modernismul, înglobând în sine și tradiția, adusese arta în rândul valorilor de prim
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
joc, multiplicare nesfârșită de simulacre. Astfel, arta înseamnă negarea, în primul rând, a avangardelor, care rămâneau elitare, înseamnă intrarea ei modestă, dar triumfală, în ceea ce se numește cultură de masă. Un ideal pe care-l visase, cu mult înainte, comunismul. Postmodernismul respinge formula hegeliană a sfârșitului artei și admite o alta: spre a putea fi "recuperată", arta tradițională și modernă trebuie ucisă cu arma râsului. La fel avangarda, în măsura în care a devenit o "tradiție". De aceea, observă cu subtilitate, Vattimo, moartea artei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aceea n-a căzut în ispita postmodernilor de a elimina adevărul din artă. Când din artă dispare și ultima picătură de adevăr, ea devine, într-adevăr, artă postmodernă, adică manieră, cum o va numi Caragiale, nu degeaba inclus printre precursorii postmodernismului. Fără îndoială, arta poate fi domnia minciunii, așa cum și-au dorit-o postmoderniștii. Ceea ce vor recupera din arta tradițională și modernă, desigur, nu va mai fi nimic care să țină de "adevăr" sau de metafizic, ci doar de formele goale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
moarte". Echivalați pâinea și vinul cu trupul "mort" al Mântuitorului spre a înțelege ce e "sfânt și mare", acel ce măreț din firea noastră și veți avea o antropologie creștină sub aparențe precreștine, de o profunzime unică, pe care și postmodernismul ar putea-o fructifica dacă ar evolua în transmodernism. Prin moarte, pământul demiurg a devenit lume-lumen, care are un glas al lui, un plâns la care oamenii rămân surzi: "De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și". Acesta e un vers
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mai înapoiate, necivilizate etc."101. Aceasta deja nu mai e o atitudine doar postmodernă, de vreme ce o împărtășeau deopotrivă Blaga, Mircea Eliade, Etiemble ș. a. În ultimă instanță, Vattimo nu este ostil nici religiei, pledând pentru un pluralism al alegerii conviețuitoare. IV. POSTMODERNISMUL ÎNALT (2) Conceptul de progres, atribuit istoriei ca loc central în gândirea modernistă, este coroborat nu numai cu metafizica unui Hegel, ci și cu teologia mântuirii creștine. Raportarea simultană la referențiale diferite poate naște iarăși echivoc, dacă nu confuzie. Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să-i consideri pe Heidegger și pe Derrida "simpli filosofi post-nietzscheeni", cu rădăcini în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sofistică a lui Derrida nu e spre zeii păgâni, ci spre limbaj. Rorty, de aceea, recunoaște ca precursor pentru neopragmatism pe Wittgenstein, pentru care limbajul rămâne instrument, iar nu o entitate misterioasă suficientă sieși. Rorty a intuit că, de fapt, postmodernismul lui Derrida nu e o ruptură radicală de teologia creștină, iar pretenția uciderii zeului e ambiguă, deoarece a treia Persoană a Treimii lucrează în logos, Biblia afirmând că "Întru'nceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din hățiș, ne afundăm tot mai mult în tenebrele lui. Derrida pretinde că pornește de la momentul nietzschean al eliminării fundamentului. Îndeplinește, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fără limite, își găsește, astfel, cea mai rafinată sursă prin Derrida. Se pare, așadar, că sofistica este, prin excelență, o filosofie homosexuală, prin echivocul ei hermafrodit, iar împlinirea s-a produs, pentru a doua oară în istoria gândirii umane, în postmodernism. Iată de ce postmodernitatea a devenit o civilizație a minorităților de orice fel, având, totuși, ca paradigmă minoritățile sexuale. Se explică și de ce postmoderniștii au descoperit și în filosofia lui Michel Foucault un stâlp de nădejde, fiindcă și în gândirea acestuia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
regăsi în mod estetic propriul nostru adevăr transcendental, pe scurt, pentru a insera în ele dimensiunea necesară a transcendenței"118. Într-adevăr, cuvintele lui Richard îl silesc pe Derrida să ajungă la transcendență, iar în măsura în care se intertextualizează cu propria filosofare, postmodernismul înalt se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în 1979, prin lucrarea lui Jean François Lyotard La
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ele dimensiunea necesară a transcendenței"118. Într-adevăr, cuvintele lui Richard îl silesc pe Derrida să ajungă la transcendență, iar în măsura în care se intertextualizează cu propria filosofare, postmodernismul înalt se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în 1979, prin lucrarea lui Jean François Lyotard La condition postmoderne. Rapport sur le savoir.119 Numele a ispitit mai mulți reprezentanți ai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cuvintele lui Richard îl silesc pe Derrida să ajungă la transcendență, iar în măsura în care se intertextualizează cu propria filosofare, postmodernismul înalt se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în 1979, prin lucrarea lui Jean François Lyotard La condition postmoderne. Rapport sur le savoir.119 Numele a ispitit mai mulți reprezentanți ai modernismului înalt, între care Derrida, Gilles Deleuze, Michel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
aprinse este cu atât mai mare, încât marșul triumfal a continuat și după 1989, contaminându-i și pe "nouăzeciști". Nici n-a visat Lyotard ce zdruncin va stârni printre amatorii de experimente și "noutăți", cu atât mai mult, cu cât postmodernismul a pretins întotdeauna că a abandonat definitiv noțiuni ca noutate, progres, depășire, originalitate, atribute ale modernismului. Uimit de urmări, Lyotard a revenit, spre a pune lucrurile la punct, în 1986, cu Le postmoderne expliqué aux enfants, precizând că el nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmoderne expliqué aux enfants, precizând că el nu este groparul modernității, așa cum au pretins zeloșii săi discipoli. Reacția se consolidează în altă carte, L'inhumain. Causeries sur le temps (1988). Bineînțeles, nimeni nu l-a mai luat în seamă și postmodernismul și-a continuat cariera și după moartea autorului, începând, totuși, să bată în retragere prin chiar reprezentanții săi de frunte, care se vor lepăda rând pe rând de credința că noul canon a răsturnat tot ce-a gândit Europa în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a răsturnat tot ce-a gândit Europa în apogeul ei cultural din secolul al XX-lea. Inumanul, cuvânt care ar putea pleda, mai departe, pentru o atitudine postnietzscheană, al acelui omenesc prea omenesc, aduce o dezicere răspicată de credința că postmodernismul a pus capăt modernității, instituind o nouă paradigmă culturală sau un "nou antropocentrism", sau un "nou umanism". Dimpotrivă, soluția lui Lyotard este mai degrabă dezamăgitoare pentru fanii postmodernismului, dovadă că această lucrare a autorului nici nu prea este citată, deși
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al acelui omenesc prea omenesc, aduce o dezicere răspicată de credința că postmodernismul a pus capăt modernității, instituind o nouă paradigmă culturală sau un "nou antropocentrism", sau un "nou umanism". Dimpotrivă, soluția lui Lyotard este mai degrabă dezamăgitoare pentru fanii postmodernismului, dovadă că această lucrare a autorului nici nu prea este citată, deși contrazice poziția scriitorului din 1979. Prima lui grijă este să observe: "Termenul de postmodern a servit, mai mult rău decât bine, dacă mă gândesc la rezultate, pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la Unamuno, la Ortega y Gasset, la Emil Cioran decât de "noul umanism" postmodernist, propovăduitor de amuzament fără limite. Lyotard, de exemplu, împărtășește afirmația lui Th. Adorno din 1969: "Arta rămâne fidelă oamenilor numai prin inumanitatea sa față de ei". Dimpotrivă, postmodernismul, cum am văzut, propune o educație întemeiată exclusiv pe joc, pe distracție, o educație de Disneyland, refuzând orice ingerință de "spartanism", de severitate conservatoare precum cea din colegiile din Anglia. Postmodernismul a alungat și uniformele din școli, ca fiind ofensatoare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fidelă oamenilor numai prin inumanitatea sa față de ei". Dimpotrivă, postmodernismul, cum am văzut, propune o educație întemeiată exclusiv pe joc, pe distracție, o educație de Disneyland, refuzând orice ingerință de "spartanism", de severitate conservatoare precum cea din colegiile din Anglia. Postmodernismul a alungat și uniformele din școli, ca fiind ofensatoare pentru libertatea tinerilor, a schimbat radical relația educator-elev, eliminând orice "distanță" dintre ei, într-o "familiaritate" sans rivages. Dar, zice Lyotard, "Orice educație este inumană pentru că nu reușește fără constrângere"121
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din istorie dintr-o certă perspectivă postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât periodizarea istoriei și a istoriei artei este o obsesie a modernismului, trebuie să i se pună capăt pentru totdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se pună capăt pentru totdeauna. Altfel zis, nu există motive ontologice sau de altă natură ca să distingem în istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
istoria omului și a culturii epocile: primitivă, antichitatea, evul mediu, Renașterea, clasicismul, iluminismul, romantismul și toate celelalte -isme de până la modernism și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și postmodernism. Conform acestei sănătoase logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic!) noii ere
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]