3,396 matches
-
mormînt. Răpirea și dispariția În codru constituie un motiv ce se repetă. La Alecsandri, motivul (dezvoltat În Hoțul și Domnița) n-are profunzimea metafizică pe care o aflăm În poezia lui Eminescu. E doar o invitație la o petrecere cu suspinuri și lacrimi. Omul Își Îndreaptă pașii către „desul stejăriș” (Lunca din Mircești), chemat de o vibrare tainică, de o melodie divină, melancolică... Voluptatea se termină aici... În Steluța, Emil, 8 Mart, care i-au adus lui Alecsandri reputația de mare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
perne de mătasă”, moleșiți de chefuri...; acolo - românii descîntă topoarele, aici - leșii dezmiardă paharele și trupurile femeilor; acolo - o pregătire aproape religioasă pentru o confruntare decisivă, reculegerea dinaintea posibilei morți, aici: „Aici beții și danțuri și chiote voioase, În fund suspinuri, vaiet și plîngeri dureroase! Aici de pofte rele sînt ochii toți aprinși, Acolo curge sînge, acolo-s ochii stinși, Căci astăzi celebrează lehimea-n sărbătoare Victoria dorită a zilei viitoare! Ostașii pretutindeni formați În dese grupe Frig boi Întregi, rup
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dar nu le-nchină, se dă rob dar și robește, rănește și vindecă, aprinde focul groaznic și potolește focul... Armele lui sînt mila și iubirea: „Armele lui nu-s de heră, ci-s de milă, de iubire, De durere, de suspinuri, de rugi fără contenire. Cu dînsăle să armează, cu dînsăle biruiește, Ele sînt a lui dorințe, pentru ele să jărtfește. Pacea lui nu-i vro pace sau de arme contenire, Ci este după răceală a dragostei Înnoire. Războiul lui nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În fine, scutul de apărare este constituit din „a firii rușinare”, iar lagărul lui este sînul etc. În Cine-i Amoriul este indicat tot sinul ca cetățuia În care locuiește zeul. Curios, Conachi, care Își construiește poezia pe un imens suspin, se arătă Încrezător și idilic cînd vorbește În general despre muncile lui Eros. Coșmarul acestei idile se termină cînd iubirea este adusă pe un plan subiectiv. Poetul schimbă atunci foaia și pruncul cu arc devine simbolul unei mari, iremediabile nenorociri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și stăpînești lumea toată numai prin plac și prin haz Cu duhul și cu sîmțîrea pururea Într-aripat Dai ființă la ființa În care ești răvărsat. ...................................................................... Ah, nurule, Împărate, ție numai mă Închin, Pentru tine slăvesc lumea, pentru tine eu suspin.” Termenul apare, de regulă, la plural: nurii. A avea nuri, a fi nurlie constituie totul pentru o femeie. Nurii atrag mai mult decît „fierul la magnit”, zice infatigabilul Conachi (o adevărată uzină de comparații flatante!), dă graiului dulceață și „farmecă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un ce, determinabil. Pann dă realului ce este al realului. Idealitatea Îndelungată Îl obosește. 6. Chin, foc, mîhnaciune mare, năcaz mare, durere otrăvită, lacrimi curgînd pîrău și Încă o dată, de zece, de o sută de ori foc hrănit cu plîns, suspin, vaet... iată termenii ce se repetă În poezia lui Conachi. Ei definesc iubirea ca pasiune, mai precis: o pasiune nefericită. Nefericirea este, fără paradox, condiția de existență și fericire a Îndrăgostitului. Toți interpreții lui Conachi vorbesc de puterea poetului de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
din lume sînt afară! Și de sînt și de am viață, dar lumea ce-mi folosește CÎnd a ochilor mei lume din vedere Îmi lipsăște! Soarele, ce eu cu plînsul Îl Întîmpin cînd răsare, Și luna ce mă găsăște În suspin și În oftare, Pentru mine nu colindă decît În cerc de durere. Pămîntul tot În cutremur și stihiile-n perzare Sămăna Înspăimîntate de atîtea pătimiri...”. De aici pînă la ideea că există o conjurație a „rălelor” din univers și că
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
care pîrjolesc sufletele și veghează cazanele de smoală sînt, aici, diavolii simțirii. Focul este elementul primordial În acest cadru torționar. Tot ceea ce se petrece se petrece În inima focului. Un foc ce se hrănește cu plîns și se „Întartă” cu suspine (Nume). Un foc, În fine, nestins, indiferent de starea, umoarea subiectului Înamorat. În petrecere sau În suferință (cel mai adesea: În petrecerea suferinței), el este ars de un foc interior puternic, intră sau iese dintr-un mare incendiu. A trăi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sacru. SÎnt și alte forme de tortură erotică În afara arderii, pîrjolirii eterne. Poeții noștri au o fantezie inepuizabilă la acest capitol. Unele chinuri sînt abstracte, Începînd cu chinul Însuși, invocat În toate Împrejurările. O formă de manifestare a lui este suspinul. Există o Întreagă mitologie a suspinului la Conachi. A suspina este la el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tortură erotică În afara arderii, pîrjolirii eterne. Poeții noștri au o fantezie inepuizabilă la acest capitol. Unele chinuri sînt abstracte, Începînd cu chinul Însuși, invocat În toate Împrejurările. O formă de manifestare a lui este suspinul. Există o Întreagă mitologie a suspinului la Conachi. A suspina este la el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
chinuri sînt abstracte, Începînd cu chinul Însuși, invocat În toate Împrejurările. O formă de manifestare a lui este suspinul. Există o Întreagă mitologie a suspinului la Conachi. A suspina este la el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile, tînguirea Începe „cu lacrimi și cu suspin”. Poetul se gîndește să facă ibovnicei un plocon și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
manifestare a lui este suspinul. Există o Întreagă mitologie a suspinului la Conachi. A suspina este la el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile, tînguirea Începe „cu lacrimi și cu suspin”. Poetul se gîndește să facă ibovnicei un plocon și-i dăruiește un stih „făcut din suspin”. Avînd insomnii atroce din cauza dragostei, Conachi Își
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
el totuna cu a respira. Viața e un lung suspin, toate evenimentele importante ale erosului sînt anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile, tînguirea Începe „cu lacrimi și cu suspin”. Poetul se gîndește să facă ibovnicei un plocon și-i dăruiește un stih „făcut din suspin”. Avînd insomnii atroce din cauza dragostei, Conachi Își petrece noaptea plîngînd și suspinînd: „Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
anticipate sau urmate de un mare, adînc suspin. CÎnd se deșteaptă la miezul nopții să-și tînguiască nenorocirile, tînguirea Începe „cu lacrimi și cu suspin”. Poetul se gîndește să facă ibovnicei un plocon și-i dăruiește un stih „făcut din suspin”. Avînd insomnii atroce din cauza dragostei, Conachi Își petrece noaptea plîngînd și suspinînd: „Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin, mă vaiet, lumina nu-i la vedere”. LÎngă suspin, se află, tovarăș nedespărțit, oftatul. Cine suspină
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și-i dăruiește un stih „făcut din suspin”. Avînd insomnii atroce din cauza dragostei, Conachi Își petrece noaptea plîngînd și suspinînd: „Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin, mă vaiet, lumina nu-i la vedere”. LÎngă suspin, se află, tovarăș nedespărțit, oftatul. Cine suspină ușor oftează tot atît de ușor. Și plînge repede. Plîns, vaiet, oftat, suspin sînt semne ale aceleiași suferințe. Semne și trepte. N-am putea spune care este ordinea lor. Poetul le schimbă, Într-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Amar mie, că nu trece noaptea asta de durere, Plîng, oftez, suspin, mă vaiet, lumina nu-i la vedere”. LÎngă suspin, se află, tovarăș nedespărțit, oftatul. Cine suspină ușor oftează tot atît de ușor. Și plînge repede. Plîns, vaiet, oftat, suspin sînt semne ale aceleiași suferințe. Semne și trepte. N-am putea spune care este ordinea lor. Poetul le schimbă, Într-un loc Începe cu oftatul, În altul trece direct la plîns. În orice caz, starea de oftare este specifică așteptării
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
noi. CÎnd nu mai poate jura pe el Însuși, poetul Înamorat jură pe copaci, stînci, pe astre... Să le luăm pe rînd. Întîi iatacul. „Sfînt loc”, zice Conachi. Loc de odihnă (știm noi ce fel de odihnă) și loc de suspin pentru că Îndrăgostitul este alungat repede din acest paradis. Iatacul este spațiul plăcerilor corupte, trecute sub tăcere. Durerea se oprește la ușile lui și reîncepe de la aceleași uși. Soarta lui Conachi este să fie ținut la oarecare depărtare de locul sfint
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ca să scape cu viață... Scenariul erotic nu mai prevede, va să zică, una din clauze: moartea. Poetul s-a decis să trăiască. Să trăiască, dar cum? Motoarele retoricii amoroase se pun În mișcare: omul iremediabil bolnav de iubire trăiește Într-un etern suspin, idolatrizînd izvorul nenorocirii lui: „Cu a cerului podoabe lata la Închipuiesc Și cu hazul firii tale nurul tău sămăluiesc.” Va să zică acesta este scopul fugii: proslăvirea ibovnicei Îndărătnice... Biblica retragere În pustiu se termină cu o nouă sămăluire... Retragere, Încă o dată
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mele dispariții, așa cum se va produce, dacă el [ea] nu va ceda”... (Fragments...) În asceză, Conachi nu vrea să fie singur. Tristețea n-are rost dacă ea nu este văzută, confirmată, dacă nu se transformă Într-un mesaj. Fără martori, suspinul este un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
va produce, dacă el [ea] nu va ceda”... (Fragments...) În asceză, Conachi nu vrea să fie singur. Tristețea n-are rost dacă ea nu este văzută, confirmată, dacă nu se transformă Într-un mesaj. Fără martori, suspinul este un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un simplu suspin. Iar această banalitate poetul n-o acceptă. El aranjează astfel lucrurile Încît În preajma lui să fie totdeauna cineva, un martor. Cel mai fidel este, desigur, natura. Conachi Îi asociază marele univers: „Munții, stîncile răsună de cumplitul meu suspin, Ceriul stă la Îndoială...”. Martorii sînt, În fapt, niște curieri sentimentali. Ei duc cui trebuie mesajul fugii În pustiu: „Duceți spuneți cu putere Că amorezatul piere În pustiuri, plin de durere”... O primă imagine a peisajului liric se profilează aici
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare La vaiete, la suspinuri, cu jele răspunzătoare, Acei stîlpi de foc cu pară prin verdeață mișcătoare Închipuind focul nostru din dragoste cu-nfocare, Cărările cele strîmpte de pîndă și de tîlnirc, Unde-ți furam cîte-o gură supt a crengilor dosîre, În sfîrșit, locul cel
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Zulnia, și tot Într-o retrospectivă. Este vorba de acea parte din poem care rememorează „pustiul cel mare”: spațiul În care avusese loc, În timpurile fericite, Întîlnirea, dezmierdarea, libovul: „Acei munți pînă la nouri, acele stînci despicate, Ce răsună de suspinul dragostelor Înfocate, Acei copaci nalți și mîndri, marturi cu a lor umbrire De dezmierdări, de voroave, de libov și de iubire, Potica acea vestită ce-o treceam cu groază mare, Dar ne Înlesnea prilejul de-o furișă sărutare, RÎpele Întunecoase
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prin cîntece Își ușurează durerile”... este umorescă. Miturile iubirii tristaniene apar aici Într-o formă comică; „Domnilor! Socotesc că nu fără cuviință am intitulat această ediție «Spitalul Amoruluiă, căci În coprinderea-i nu veți vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, ohtări și tot felul de văilări din pricina Amorului: Întocmai ca Într-un spital În care se află mulțime de ostași loviți În bătaie și răniți de tot felul de arme, carii Își arăt
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Văeăreștilor, Anton Pann... Un exemplu: „CÎnd n-am răgazul să vă văd, nu pot avea nici bucurie, nici plăcere... O sută de ori, noaptea și ziua, mă rog de Dumnezeu să mor sau sănii dea dragostea Dumneavoastră /... Închid ochii a suspin, și adorm suspinînd.” Este mesajul unui Tristan care merge ziua să lupte și noaptea se gîndește la Stăpîna lui. E bocetul lui Conachi, mai puțin partea eroică. Să nu scăpăm din vedere că poeții noștri se foloseau de intermediari (lăutari
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]