34,005 matches
-
secretar de stat din Ministerul de Externe britanic se declara „stupefiat” de amploarea interesului continental pentru ideea paneuropeană. Mai concret, primul război mondial a reușit, În mod curios, să-i facă pe francezi și germani să realizeze cât de mult depind unii de alții. După ce confuzia postbelică s-a risipit, iar Parisul a abandonat eforturile inutile de a smulge Germaniei reparații de război, În 1926, Franța, Germania, Luxemburg, Belgia și regiunea (pe atunci autonomă) Saar au semnat un Pact Internațional al
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
multe proiecte ambițioase din anii ’20, Pactul Oțelului a supraviețuit cu greu crahului din 1929 și crizei economice care a urmat. Dar el consfințea ceea ce era clar Încă din 1919: industria franceză a oțelului, dublată prin recăpătarea Alsaciei și Lorenei, depindea acut de cărbunele german și avea nevoie, prin urmare, de un cadru de colaborare pe termen lung. Situația era la fel de limpede pentru nemți: când naziștii au ocupat Franța În 1940 și au semnat cu Pétain un acord stipulând plăți și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
după ce a devenit un stat În 1949, nu avea legături directe cu restul continentului decât prin mecanismele Planului Marshall și prin ocupația Forțelor Aliate - ambele temporare. Majoritatea occidentalilor Încă vedeau În RFG o amenințare, nu un partener. Economic, olandezii au depins dintotdeauna de Germania (48% din câștigurile lor „invizibile” proveneau din comerțul german prin porturile și căile maritime olandeze), deci renașterea sa economică era vitală pentru olandezi. Dar În 1947 numai 29% din populația olandeză avea o atitudine „prietenească” față de Germania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Vest, iar dacă aceasta inunda piața, Franța ar fi fost obligată să-și protejeze propria industrie a oțelului, ajungându-se din nou la războaie comerciale. Așa cum am văzut În capitolul III, Planul lui Monnet - și cu el renașterea Franței - depindea de rezolvarea acestei dileme. În aceste circumstanțe, Monnet a propus Ministerului de Externe francez așa-numitul Plan Schuman. Era o adevărată revoluție diplomatică, deși una pregătită timp de cinci ani. În principiu era foarte simplu. În cuvintele lui Schuman, „guvernul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
autoportretul RDG ca stat progresiv, egalitarist și antinazist, o alternativă vitală și serioasă la Republica Federală. Aceasta din urmă părea În același timp Îngreunată de un trecut pe care prefera să-l oculteze și bizar de fragilă, fără baze politice, depinzând cultural de Aliații occidentali, mai ales de Statele Unite, care o inventaseră. Viața intelectuală de la Începuturile Republicii Federale nu avea o orientare politică. Opțiunile extremiste de orice fel erau excluse explicit din viața publică, iar tinerii scriitori ca Böll ezitau să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sfert. Aceste diferențe mărunte aminteau de alegerile la fel de strânse din Republica interbelică. Austria catolică și Austria socialistă se confruntau din nou cu riscul ca parlamentarismul să degenereze Într-un război civil al culturilor politice. Chiar cu ajutorul unui terț - liberalii, care depindeau În mod stânjenitor de votul ex-naziștilor și a căror popularitate scădea oricum cu fiecare scrutin -, nici unul dintre partidele austriece nu putea spera că va forma un guvern stabil; orice proiect legislativ controversat risca să stârnească amintiri amare. Prognoza pentru democrația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Communauté Française, prim pas spre un „commonwealth” al fostelor colonii franceze. La sud de Sahara, o independență formală avea să le fie rapid acordată elitelor francofone ale unor țări care erau prea slabe ca să se administreze singure și care vor depinde complet de Franța timp de zeci de ani. În septembrie 1959, la doar un an de la venirea la putere, președintele francez a propus „autodeterminarea” Algeriei. Înfuriați de ceea ce ei luau drept dovada unei trădări iminente, ofițerii și coloniștii din Algeria
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
monedă valutară de rezervă, America avea o poziție care Îi permitea să-și impună interesele asupra restului alianței - și era de așteptat să o facă. Deși nu puteai avea Încredere În americani, comportamentul lor era previzibil; important era să nu depinzi de Washington, așa cum depinsese Franța În Indochina și În Suez. Franța trebuia să-și apere poziția cât putea de bine, procurându-și, de exemplu, arme nucleare. Față de Marea Britanie, atitudinea lui de Gaulle era Însă mai complicată. Ca mai toată lumea, președintele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
America avea o poziție care Îi permitea să-și impună interesele asupra restului alianței - și era de așteptat să o facă. Deși nu puteai avea Încredere În americani, comportamentul lor era previzibil; important era să nu depinzi de Washington, așa cum depinsese Franța În Indochina și În Suez. Franța trebuia să-și apere poziția cât putea de bine, procurându-și, de exemplu, arme nucleare. Față de Marea Britanie, atitudinea lui de Gaulle era Însă mai complicată. Ca mai toată lumea, președintele francez Își imagina că
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anglo-franceze a Început dragarea Canalului Suez, care a fost redeschis pe 10 aprilie 1957. A rămas În posesia egiptenilor. Fiecare țară implicată a Învățat ceva din acest dezastru. Israelienii, În pofida dependenței lor de armamentul francez, au Înțeles că viitorul lor depindea de legăturile cât mai strânse cu Washingtonul - În special după ce președintele american a anunțat În ianuarie 1957 „doctrina Eisenhower”, care stipula că SUA vor folosi forța armată În cazul unei agresiuni a Internaționalei Comuniste În Orientul Mijlociu. Poziția lui Nasser În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În care se aflau. Ideea că Piața Comună Europeană era menită să concureze puterea crescândă a Statelor Unite - idee care avea să aibă oarecare influență În cercurile politice de la Washington În deceniile de mai târziu - este așadar destul de absurdă: nou-formata CEE depindea pe de-a-ntregul de garanția de securitate americană, fără de care statele membre nu și-ar fi permis niciodată să se ocupe de integrarea economică În detrimentul apărării. Chiar și În statele membre, nu toată lumea era pe deplin mulțumită de noile propuneri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europene a avut o anumită logică. De-a lungul anilor ’50, țările Europei de Vest continentale au stabilit relații comerciale bilaterale tot mai strânse. Iar fiecare dintre ele făcea schimburi comerciale Îndeosebi cu Germania de Vest, astfel Încât revirimentul economic european depindea tot mai mult de piețele și produsele Republicii Federale. În plus, fiecare stat european postbelic era acum profund implicat În economie - prin planificare, reglementare, strategii de creștere economică și felurite subsidii. Însă promovarea exporturilor, direcționarea resurselor dinspre vechile industrii spre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să-și afle singure prețul. Câteva dintre statele membre mai mici, cum ar fi Austria, Elveția sau Suedia, puteau prospera exploatând nișe de piață pentru produsele industriale cu valoare adăugată mare și pentru atracțiile turistice. Altele, cum ar fi Danemarca, depindeau de Marea Britanie ca piață de desfacere pentru carnea și produsele lor lactate. Însă Marea Britanie avea nevoie, pentru exporturile industriale, de o piață mult mai extinsă decât Îi puteau oferi mărunții ei aliați din Scandinavia și Alpi. Intuind inevitabilul - deși spera
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fabrici. În unele țări, cheltuielile de consum au fost deliberat ținute În frâu, ceea ce a făcut - după cum am văzut - ca, după război, mulți oameni să trăiască În continuare În sărăcie, deși lipsurile nu erau aceleași. Gradul de schimbare relativă a depins, evident, și de punctul de plecare: cu cât țara era mai bogată, cu atât transformarea a părut mai lentă și mai puțin dramatică. Cu toate acestea, În fiecare țară europeană au crescut constant PIB și PNB per capita: măsurile proaspăt
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
513 persoane În 1950 la doar 19.174 treizeci de ani mai târziu. Avantajul economic al țării „importatoare” a fost considerabil. În 1964, muncitorii străini (majoritatea italieni) constituiau un sfert din forța de muncă a Elveției, al cărei comerț turistic depindea substanțial de sezonierii ieftini - ușor de angajat, ușor de concediat. În Germania de Vest, În anul de vârf 1973, se găseau 2,8 milioane de lucrători străini, majoritatea În construcții, În industria metalurgică și În cea producătoare de automobile. Ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
O generație Întreagă de vest-germani a crescut În umbra militară, economică și culturală a Statelor Unite; Ludwig Erhard se descria cândva pe sine drept „o invenție americană”. Dar este important să subliniem că acest tip de influență și exemplu american a depins curios de puțin de implicarea economică directă a Statelor Unite. În 1950, America avea trei cincimi din capitalul Occidentului și cam aceeași parte din producție, dar un procent foarte mic din profituri zbura peste Atlantic. Investițiile de după 1945 au venit mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
abia În 1971, la douăzeci și trei de ani după ce Aneurin Bevan inaugurase Serviciul Național de Sănătate În Marea Britanie. Ceea ce părea din exterior un monolit nordic conținea, În realitate, diferențe naționale. Danemarca era cel mai puțin „scandinavă”. Nu numai că depindea de comerțul maritim pentru produsele alimentare (mai ales produse lactate și carne de porc), fiind astfel mai sensibilă la măsurile economice și manevrele politice din restul Europei, dar forța sa de muncă era divizată datorită apartenenței lucrătorilor la organizații tradiționale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și Oxford), fiind integrate fizic În mediul urban Înconjurător: studenții căutau cazare și Își procurau cele necesare zilnic din oraș. Aspect crucial: deși erau În multe cazuri vechi de sute de ani, universitățile europene nu aveau fonduri proprii, finanțarea lor depinzând integral de oraș sau de stat. Pentru ca Învățământul superior să răspundă În timp util valului demografic care afecta deja școlile primare și secundare, inițiativa ar fi trebuit așadar să vină de la centru. În Marea Britanie și, În mai mică măsură, În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru transformări radicale, dacă se voia păstrarea atributelor vitale ale sistemului socialist. Cu cât partidul era mai popular, cu atât putea să facă mai multe schimbări În siguranță. Dar, așa cum manifestul lui Vaculík demonstra fără menajamente, popularitatea și credibilitatea partidului depindeau de capacitatea sa de a face exact acele schimbări care riscau să-l scoată din joc. Falia dintre Partidul Comunist și societatea deschisă se căsca acum În văzul tuturor. Ceea ce a atras atenția națiunii, În vara anului 1968, asupra celei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
constituie - cum crezuseră iluminiștii și, după ei, mai toată lumea - controlul resurselor naturale și umane, ci monopolul cunoașterii: cunoașterea lumii naturale, cunoașterea sferei publice, cunoașterea de sine și, mai ales, cunoașterea felului În care cunoașterea este produsă și legitimată. Păstrarea puterii depinde atunci de capacitatea celor care controlează cunoașterea de a menține acest control, suprimând alte tipuri „subversive” de cunoaștere. Această interpretare a condiției umane era asociată pe atunci, În mod corect, cu scrierile lui Michel Foucault. Cu tot obscurantismul său ocazional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fățiș politizat al punk-ului, ca În hitul Anarchy in the UK (1976) al celor de la Sex Pistols, reflecta Încrâncenarea epocii. Dar politica trupelor punk era la fel de unidimensională ca și gama lor muzicală, redusă la trei acorduri și un ritm: efectul depindea de volumul sonor. Ca și Facțiunea Armata Roșie, Sex Pistols și celelalte grupuri voiau mai ales să șocheze. Până și alura lor subversivă mustea de ironie, iar vulgaritatea era afectată: „Mai țineți minte anii ’60?” păreau să zică. „Vă place
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
modelul sovietic -, Partidul Comunist Italian, de la Palmiro Togliatti la Enrico Berlinguer (secretar al PCI din 1972 până În 1984, când a murit la numai 62 de ani), era binecuvântat cu lideri inteligenți și chiar atrăgători. Ambele partide, ca orice formațiune comunistă, depindeau de fondurile sovietice: Între 1971 și 1990, agențiile Uniunii Sovietice au vărsat 50 de milioane de dolari În conturile comuniștilor francezi și 47 de milioane de dolari italienilor 5. Italienii măcar și-au exprimat public dezacordul față de acțiunile scandaloase ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înlocuită cu promisiunea de a rămâne un stat „aliat permanent și irevocabil cu URSS”. Interesul oficialilor RDG pentru Ostpolitik avea și motive mai directe, de natură strict materială. Încă din 1963, RDG „vindea” Bonnului deținuți politici pe bani gheață; suma depindea de „valoarea” și calificările candidatului. În 1977, pentru a obține eliberarea unui prizonier din Închisorile est-germane, RFG plătea aproape 96.000 de mărci germane. Reîntregirea familiilor ca proces instituționalizat era unul dintre succesele diplomatice ale noii politici: autoritățile din Pankow
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru investiții, nici pentru importuri. Prin urmare, țara era cufundată În sărăcie, iar majoritatea populației lucra În mici ferme familiale În nord sau pe latifundii În sud. Lipsită de capital local pentru finanțarea industriei și vădit ostilă investitorilor străini, Portugalia depindea masiv de exportul sau reexportul bunurilor primare, inclusiv al propriilor oameni. Salazar s-a mândrit până la moarte cu două lucruri: că a ținut Portugalia În afara războaielor devastatoare ale secolului XX și că a cârmuit-o abil Între Scylla capitalismului rapace
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dezbinarea dreptei, nu ar fi existat un președinte Mitterrand, un triumf socialist la alegerile legislative care au urmat - și nici vorbă de un grand soir al speranțelor radicale. Acest lucru merită subliniat fiindcă de rezultatul alegerilor din 1981 păreau să depindă multe lucruri. Retrospectiv e limpede, cum a Înțeles și Mitterrand Însuși, că izbânda lui nu a făcut decât să normalizeze alternanța la guvernare În republica franceză, făcând din socialiști un partid normal de guvernare. Dar pentru admiratorii lui Mitterrand din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]