37,317 matches
-
să se scurgă; a fost cât pe ce să leșin. Discuții: de cizia de fond, îmi spuneau ei, vine de la persoane suspuse, iar ei nu sunt decât mandatarii etc. Eu eram obosită, obosită. În timp ce-ți scriu, dangătul clopotelor plânge peste orașul cuprins de emoție: e Joia mare, Joia celor douăsprezece Evanghelii. În mulțime, inima mea nu-i decât un hohot dureros. IV Marți, 18 aprilie [1950] [...] Te rog nu fi îngrijorată: de acum înainte, are să conteze numai sănătatea. Precum
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
să plătești 12 000; pentru că de atâta vreme nu m-am mai dus pe 317 acolo, știi de ce: nenorociri și [lipsă de] bani; pentru că asta e regula generală etc. etc. Ei bine, din nenorocire am izbucnit, ba chiar am și plâns în fața lor, ceea ce nu-mi face cinste. Dar nu m-aș fi putut stăpâni. Să aflu că urna a fost aruncată în pod, la groapa comună, mi-a pricinuit, draga mea, o durere imensă ca o moarte, ca a doua
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
zile la un foto montaj, aseară până la 10 și azi până la 2. Întoarsă acasă, am prânzit singură. [...] Mi-e un dor imens de tine. De câteva zile devine chiar apăsător; e mai grav decât de obicei, fiindcă îmi vine să plâng și să te strig pe nume. Aseară m-am uitat rând pe rând la toate fotografiile pe care le-ai lăsat aici, cele mai puțin reușite, și mi-a venit să plâng când mi-am dat seama că n-am
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
grav decât de obicei, fiindcă îmi vine să plâng și să te strig pe nume. Aseară m-am uitat rând pe rând la toate fotografiile pe care le-ai lăsat aici, cele mai puțin reușite, și mi-a venit să plâng când mi-am dat seama că n-am prețuit destul fericirea de a te avea lângă mine. Dacă n-ar fi munca mea dragă, cred că aș sta toată ziua să-ți scriu. Te asigur că toate clipele mele libere
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
aude somnoros și îndepărtat, sub clar de lună. Mi se strânge inima la chemarea asta discretă a amintirilor; mă gândesc la tine, scumpa mea, nobila mea copilă; mă gândesc la întoarcere, la Mimi, la pistruii ei, și îmi vine să plâng, să țip, să alerg spre eden: orașul în care ne vom revedea. Este în cer? E pe pământ? E Bucureștiul? Draga mea, mă încearcă un plâns nebun. [...] 43/1950 V 3 septembrie [1950], luni Draga mea, scumpa mea, marea mea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
am savurat cartea ta poștală. Mă opresc la chestiunea taiorului tău gri pe care îl porți de patru ani și care nu mi-a plăcut niciodată, fiindcă mi se părea stofa prea banală pentru tine. Atunci mi-a venit să plâng. Îți jur că, dacă lecțiile continuă cum par să fi început, eu am să fiu cea care îi va trimite Chr[istianei] bani ca să-ți cumperi unul de stofă pariziană bună și elegantă. Draga mea, ai ce-ți trebuie? La
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
realism, mai că aș zice în „aqua forte“. [...] 50/1950 I Duminică, 15 octombrie [1950] Cartea poștală zilnică are să te pună la curent cu ziua asta plictisitoare, încărcată de treburi casnice duse la extrem. Să nu-ți închipui că mă plâng. Bineînțeles că aș putea să las praful să „crească“, aș putea să mătur sau să nu mă tur, dar știi că, la sfârșit de viață și de carieră, am devenit o persoană ordonată și disciplinată. Deci, ieri curățenie mare, cu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mătura cum trebuie. Astăzi, o duminică mohorâtă, fără tine, dedicată cu totul gospodăriei; am gătit pentru trei zile, fiindcă mâine aș avea timp doar cât să mă întorc și să plec iarăși, până seara la 8½. Încă o dată, nu mă plâng; constat. Dar, înainte de a te plictisi cu divagațiile mele despre gospodărie, dă-mi voie să te cert. De ce ai făcut asta? De ce? Am fost întoarsă pe dos două zile. Aș fi înțeles orice altceva, un pachețel, știu și eu, dar
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
s-o sperăm. M. 55/1950 I Marți, 19 decembrie [1950] N-am putut scrie. Duminică am stat în pat, tot așa și sâmbătă după masă. Mama lui M. , plângăcioasă cât încape, dar și foarte serviabilă, mi-a pus ventuze; plângea și punea o ventuză; se văita și mai punea una. Mi-a povestit despre excursiile ei la talcioc, unde se duce în fiecare duminică între 10 și 3 jumătate ca să vândă; despre peripețiile ei, despre buna companie în care se
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
primii creștini în catacombe. Programul foarte, foarte frumos, și când preotul a făcut apel la neștersele noastre amintiri din copilărie, când a evocat satele, „Steaua“, copilașii ce tremurau de emoție, de frig și de teama câinilor răi din sat, unii plângeau în hohote, alții lăsau să le curgă pe obraji lacrimi tăcute, fără să le șteargă. Era patetic și sfâșietor. Ascultă un pic, Mie: „Mititel și-nfășețel, și la față frumușel“. Dar ascultă asta, din colindul „Ziurel de ziuă“ (ce frumos, nu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
azi-dimineață și am terminat cartea pe care mi-a împrumutat-o Florica, mama lui Ștefan: De ambele părți ale graniței, de Ann Bridge. Ce emoție am avut găsind într-un capitol un episod care aproape că m-a făcut să plâng. Una din cele două eroine, o fată de 17 ani, cântă pentru cel pe care îl iubește „Un singur tacâm, te rog, Jenny“. M-am sculat la 10 și după ce mi-am băut ceaiul am făcut curățenie, superficial, totuși destul de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
o poveste. Vălul îi flutură în vânt, și ea zâmbește radioasă spre câteva persoane care s-au oprit să privească, și n-am văzut-o niciodată atât de frumoasă. Sinceră să fiu, n-aveam nici cea mai mică intenție să plâng. De fapt, chiar mă și gândisem și cum să fac ca să reușesc, și anume să recit alfabetul invers, cu accent franțuzesc. Dar, chiar din momentul în care am ajutat-o pe Suze să-și îndrepte trena, am simțit că mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de ani, poate n-am fi în situația asta atât de idioată acum... Dumnezeule, ce urlă și Lucy asta. Și acum ridică vocea și Tom, apărându-se. — În seara aia când ne-am dus... n-ai făcut decât să te plângi încontinuu... făcut nici cel mai mic efort... Trosc! Rahat. Rahat. Am călcat pe o crenguță. O clipă mă gândesc s-o iau la fugă. Dar e prea târziu, capetele lor au apărut deja peste gardul grădinii, Tom roșu la față
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Tu știi ce muncă organizatorică implică o nuntă? — Păi... — Ai mai făcut vreodată așa ceva? — Nu, dar... Multe fete sunt de aceeași părere cu tine, spune Robyn, încuviințând din cap. Știi cine sunt fetele astea? — Îhm... — Sunt fetele care ajung să plângă cu lacrimi de crocodil deasupra tortului de nuntă, pentru că sunt prea stresate ca să se bucure de petrecere! Vrei să fii și tu ca ele? Nu! zic alarmată. — Păi vezi! Firește că nu vrei! Se lasă pe spate, privindu-mă așa cum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
de câteva ori ecranul, în timp ce, cu o jumătate de ureche, îi ascult pe cei doi tineri din spatele meu, care se ceartă pe farfurii. Nu vreau să fiu genul de persoană care își pune biscuiții pe farfurioare bej, spune fata, aproape plângând. — Și ce vrei să fii, mă rog? răspunde bărbatul. Nu știu! Vrei să spui că eu sunt genul de persoană care își pune biscuiții pe farfurioare bej, Marie? O, Doamne, trebuie să încetez să mai trag cu urechea. Mă uit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
fetița noastră scumpă și dragă să crească și să se pozeze lângă el când s-o mărita. Tu ești unicul nostru copil și ziua asta e foarte importantă pentru noi. Cu multă dragoste, mami. Când ajung la sfârșitul scrisorii deja plâng în toată regula. Nu știu cum a putut măcar să-mi treacă prin cap vreodată să mă mărit la New York. Nu știu de ce am lăsat-o pe Elinor să-mi arate hotelul ăla tâmpit. Vreau să mă mărit la mine acasă. Lângă mami
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Și nu zăcând într-un pat, în halat de spital. Mă uit la Luke, și el îl fixează pe Michael, alb ca varul. Pare că din clipă în clipă o să-l podidească plânsul. O, Doamne. Acum îmi vine mie să plâng. Apoi Michael deschide ochii și simt un val de ușurare. Ochii, cel puțin, i-au rămas neschimbați. Aceeași căldură. Aceeași licărire de umor. — Ei, nu trebuia să bateți atâta drum, zice. Glasul îi sună mai sec și chiar mai aspru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
perfuzia și, o secundă mai târziu, Luke i-o ia cu blândețe. Acum chiar că am un ditamai nod în gât. — Mă duc să beau niște... apă... murmur și ies din cameră, cu respirația precipitată. Nu pot să izbucnesc în plâns în fața lui Michael. O să-i fac o impresie cât se poate de lamentabilă. Sau, poate, o să creadă că plâng pentru că știu ceva ce el nu știe. O să creadă că i-am văzut analizele și că nu e vorba de nici o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
în gât. — Mă duc să beau niște... apă... murmur și ies din cameră, cu respirația precipitată. Nu pot să izbucnesc în plâns în fața lui Michael. O să-i fac o impresie cât se poate de lamentabilă. Sau, poate, o să creadă că plâng pentru că știu ceva ce el nu știe. O să creadă că i-am văzut analizele și că nu e vorba de nici o angină. Ci de o tumoare inoperabilă pe creier, pe care nu o poate opera decât un specialist de la Chicago
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Privește în jur ca să fie sigur că toată lumea e atentă la el. Nu vreau nimic altceva decât să-mi aduc ideile în fața celor care le vor îndrăgi. Și fiecare gram din seva mea creatoare mi-l pun în munca mea. Plâng, țip de durere, îmi storc la maxim fiecare strop de sânge creativ. Dar instituțiile de modă nu dau doi bani pe noile talente! Nu sunt interesate să-l sprijine pe nou-venitul care îndrăznește să fie un pic altfel! Însuflețirea îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
așteptat atâta. După ce a fost cu mine la toate cursurile, și s-a agitat atâta. E foarte bun la exerciții de respirație. Profa l-a pus să ne arate în fața clasei, atâta e de bun. — Vai, Suze... Îmi vine să plâng. Poate că o să dureze ore întregi și o să reușească totuși să ajungă. — O să stai cu mine, da? Se întoarce spre mine. Sper că n-ai de gând să mă lași acolo! — Normal că nu! zic, terifiată. O să stau cu tine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
am să-mi botez copilul Armani! Nu-i mai spune așa! — Ei, mă rog. E un îngeraș! Cred că e genul despre care se spune că e un copil „floare la ureche“. — E reușit, nu? zice Suze, încântată. N-a plâns nici măcar o dată! — Pe bune, Suze, n-ai de ce să-ți faci griji. Iau o înghițitură de ceai și-i zâmbesc. O să-i spargi pe toți! Finerman Wallstein Avocați Finerman House Avenue of the Americas 1398 New York, NY 10105 D-rei Rebecca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
m-a răpit, chemați poliția! N-aveam la mine nici un biberon și nici un scutec, așa că a trebuit să mă reped până pe Fulham Road și, în clipa în care am ajuns acasă, eram roșie la față și gâfâiam, Suze începuse să plângă, iar Ernest se uita la mine ca la o criminală în serie sau așa ceva. Și apoi, chiar și după ce a fost hrănit, a continuat să țipe în neștire toată seara... — Iisuse! zice Danny, intrând în hol. Ce-ai pățit? Arunc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
ești în concediu, spune Danny, holbându-se la mine îngrozit. Și că te odihnești. — Luke... habar n-are. Ori de câte ori suna Luke, eu ori schimbam scutecul, ori îl legănam pe Ernie ca să nu mai scâncească, ori o alinam pe Suze care plângea - ori, pur și simplu, căzusem lată și dormeam. Am avut o singură conversație scurtă și dezlânată, la finalul căreia Luke mi-a zis să mă duc să mă culc, că nu se înțelege nimic din ce spun. În afară de asta, n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Trebuie să înfrunți singură toate astea, chiar dacă asta înseamnă să-ți ceri scuze la patru sute de persoane în parte, în genunchi. Dacă fugi, atunci... ești doar o egoistă nesimțită și lașă. Se oprește respirând precipitat și îl aud pe Ernie plângând în surdină, în fundal. Sunt complet șocată, de parcă tocmai mi-ar fi dat o palmă zdravană peste față. — Ai dreptate, spun în cele din urmă. Îmi pare rău, spune ea, și nici ea nu pare mai veselă. Dar chiar am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]