3,744 matches
-
doar un un fel de sfârșit urmat de ceva. Ceva pe care sunt silit să-l numesc un altfel de început. Iată cum se desfășoară lucrurile: În secunda aceasta, în fracțiunea aceasta de secundă, când sora medicală și mama mea înnebunită de durere tocmai constată că am încetat din viață, eu simt cum ies din mine însumi, mă desprind eu de mine, îmi las deoparte corpul tot așa cum, de pildă, într-o dimineață de vară senină cineva și-ar lăsa deoparte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
toarășe prim. -Și pă cine ai în vizor, tovarășe Fanache, la cine te gândești, ăă? Această întrebare i-a provocat lui Fanache un soi de satifacție fizică, parcă s-ar fi regulat cu o femeie frumoasă, era întrebarea care-l înnebunea de plăcere, fiindcă mereu avea pe cineva în vizor. Mai mult decât oricare avantaje, și existau destule, probabil ăsta era cel mai grozav privilegiu: faptul că, dacă i se punea lui pata pe cineva, îl putea distruge, îl putea transforma
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
toarășul Cameniță personal. Fanache l-a prevenit: Gata, s-a terminat cu boieria, acu o să vezi și tu ce înseamnă anchetă adevărată. Tovarășul Cameniță era într-una din perioadele de acalmie și lipsa de activitate îl enerva, îl îmbolnăvea, îl înnebunea pur și simplu. Într-adevăr, dorea să se implice el personal în cercetarea banditului. Avea în față dosarul său și al familiei sale: era vorba de băiatul profesorului de matematică. Voise să-l aducă și pe taică-său încoace, să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
noua lui soție țese în jurul său o pânză sau construiește un zid ori confecționează un fel de colivie în care vrea să-l închidă, definitiv, doar pentru ea. Și această senzație îl obosea, îl înăbușea, îl exaspera, ajungea să-l înnebunească. Atunci își amintea că pentru Irina o părăsise pe Vera, își amintea sfârșitul tragic, absurd al mamei, al meu și al fratelui meu Victor și îndată sentimentul de vinovăție îl năpădea, vinovăția ivită dintr-un cotlon al inimii sale erupea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
de pensionar „Bre, nea Spiridoane - l-a întrebat cam răstit inginerul Vrabie pe administratorul blocului - din ce bani îl plătești, bre, pe nea Popa s-adune gunoaiele?“ Administratorul a ridicat din umeri: „O face de capul lui. A zis că înnebunește, dacă mai stă degeaba“. De două luni, profesorul pensionar Popa ieșea dimineața, la prânz și seara și strângea, în niște saci de plastic, tot ce aruncau locatarii pe ferestre și trecătorii pe trotuare. În unele zile, cum ar fi lunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
înfrânt în propria-i vizuină de popoarele care nu răspundeau la forță numai prin forță, ci apelând la conștiința de clasă“. Dar când trebuia să spună fraza pe de rost în fața plutonului, săreau de unde nu te aștepți bifurcațiile și-l înnebuneau de cap. Când căpitanul, nici el mai mintos, lua caietele elevilor serioși, care notam cuvânt cu cuvânt ce ne spunea la ore locotenentul, găsea în ele tot felul de minunății. Cum ar fi, de pildă, că „fascistul a fost împins
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
uitat la niște pereți goi. Nu contează unde și ce m-a obligat să fac asta. Cert e că m-am mutat dintr-un pat într-un scaun și înapoi în pat. Și nimic altceva. La început, îți vine să înnebunești, dar curând îți găsești de lucru. Timp de trei zile am numărat picăturile din mai multe fiole cu perfuzii de câte jumătate de litru fiecare. Dacă dorește careva să știe câte picături sunt, în medie, într-o fiolă de soluție
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Ce te faci însă cu mașinile de spălat? Iei niște șervețele și te trezești cu mașina de spălat acasă. „Vă felicităm, sunteți fericita posesoare!“ Toată lumea din cartier câștigă. În toată țara e un du-te-vino de aragaze, boilere și televizoare, să înnebunești, nu alta. Oamenii și-au scos paturile în stradă și-și înghesuie în apartamente aragazele și combinele frigorifice câștigate la tombola de la sare și ulei. „Ce ne facem, vecine?“, îl întreabă domnul Piscălescu pe domnul Mușuroi. Domnul Mușuroi doarme pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
În vitrină ce să vezi?! Canapeaua babei. Aproape să n-o mai recunoască. De fapt, mai întâi, nici n-a recunoscut-o. Și-a adus aminte că văzuse ceva asemănător într-o carte cu prinți. Cât despre prețul canapelei, să înnebunești, nu alta: trei mii de EURO. Domnul Bouleanu a intrat în atelier hotărât să-l strângă de gât pe meșter. „Care-i problema?“, a întrebat acesta la fel de mohorât ca în ziua în care făcuseră tranzacția. „Ce, nu cunoști zicala: văzut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
trei zile de deranj pe care le pierde pe drum și cu ceremonia, dă, pardon de expresie, strechea-n el și pornește glonț spre celălalt capăt al țării. Nu-i mai puțin adevărat că și eu am grijă să-l înnebunesc cu telefoanele. Precizările, părinte, sunt totul. Îi rog, de exemplu, să nu se supere că s-a decalat ceremonia cu o jumătate de oră și alte fleacuri care dovedesc seriozitate. Sincer să fiu, părinte, nu mă simt deloc un păcătos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
să priceapă ce mâzgălise chelnerul din prinosul celor patru clase primare ale sale, dar nu reușea să citească nici cotlete de vițel, nici saramură de crap și nici fleici de porc, ci schintre toată ziua. Parcă dinadins pentru a-l înnebuni de cap pe domnul Arvinte după cincizeci de ani, chelnerul caligrafiase atent fiecare literă, astfel că pensionarul a rămas cu privirea ceasuri întregi, ca hipnotizat, pe bazaconia din nota de plată, în loc să se enerveze că înmulțirea era complet greșită. Cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
pârliți. Nici măcar amantă nu mai am. Zău, Mitică, îți spun eu, merge și cinci sute.“ Dacă întorci un pahar Dacă întorci un pahar cu gura în jos, găsești tot ceea ce cauți și, mai ales, tot ceea ce te-a făcut să înnebunești căutând și n-ai găsit înainte de a-l întoarce. S-ar spune că nu contează ce fel de pahar întorci. Însă doamna Ghiborțea, în loc să întoarcă, precum îi era obiceiul, unul de sticlă ordinară, așa cum făcea întotdeauna când își rătăcea ochelarii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
trei, patru ori, face ochii mici când e să să-i compare verticalitatea cu cea a blocurilor dimprejur, zice încetișor: „Ce mama dracului!“ și, în final, îi invită pe cetățeni să facă același lucru. Să-i spună că n-a înnebunit și că ori felinarul e drept și atunci blocurile sunt strâmbe, ori blocurile sunt strâmbe și felinarul e în regulă. Cetățenii urmează exemplul primarului, fac ochii mici, ca să aprecieze corect unghiurile; unii mai pricepuți sau care vor să se dea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
emuli, ori nu aveau ce oferi. Datorită amicului, care producea cu fiecare izbândă a dialogului și temeiul ratării de mai târziu, am înțeles devreme un adevăr cardinal, și anume că nu există drumuri scurte de tot către calitate. Asta mă înnebunea la acel prieten, că întrevedea scurtături în absolut tot ceea ce iniția. Că nu termina niciodată, ce începea la vremea aceea nu mi se părea semnificativ. Era vârsta la care începuturile abundau. Într-un fel, m-a ajutat să mă găsesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
și l-am rugat să-l caute, prin mijloace specifice, pe cetățeanul care, ca și mine, nu auzea vulcanul din jur, ci doar concertul, delicatul „Andante“. „Bă, mamelucilor - a urlat polițistul cu vocea lui specifică -, închideți, bă, muzica, că mă înnebuniți de cap!“ Și șoferii au închis aparatele. „Nu-i de la noi - mi-a zis polițistul -, e de la alții.“ Claxoanele guițau, Jeep-urile nu mai țineau nici o regulă și se năpusteau în Dacii, tramvaiele intrau în șirurile de mașini ca în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
care au primit căzi vernil nu se mai săpuneau, de cum dădeau drumul la apă, ca s-o prindă pe aia caldă. Nu, cădeau întâi pe gânduri și apoi se spălau proștii cu apă rece. Libertate, libertate, dar nici așa, să înnebunești țara cu libertatea. Zvonul s-a dovedit a fi adevărat. În Zori Noi 2 s-au băgat experimental chiuvete maro, iar niște șmecheri din Zori Noi 1 le-au dat bani constructorilor - i-au corupt, cum s-ar zice - și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
un cățel - pui de grifon, ce se pripășise între timp. Îmi amintesc cu delicii de mutra pe care a făcut-o atunci când își dădu seama că pe cățel îl botezasem „țumpi“... Până la urmă, episodul „țumpi“ s-a încheiat cam așa: înnebunit de gelozia mea pe de-o parte și de constanța neabătută a lui țumpi pe de alta, Mihai a încercat să ne împingă pe unul în brațele celuilalt. Dar, bineînțeles, n-a ieșit nimic din această experiență. Atunci, excedat, Mihai
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
acte că nu fuseseră în Basarabia în perioada celei dintâi ocupații sovietice. În caz contrar, erau considerați supuși sovietici și urmau să fie repatriați. Or, eu și cu Mama fuseserăm acolo... Numai ideea de a mă despărți de Mihai mă înnebunea! 12 octombrie 1953 Săptămână agitată: bieții oameni nu sunt lăsați să trăiască în pace! Destinul nostru, al meu și al întregii mele familii, depinde de un nimic, putând să se schimbe diametral în fiecare clipă. După câteva zile de depresiune
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
fiecare repetiție dura alte câteva, zilele nu ne ajungeau și lucram noapte de noapte. Colectivul din care făceam eu parte punea în scenă Jubileul de Cehov, în care interpretam rolul directorului de bancă șipucin, al cărui destin scenic era să înnebunească până la urmă. și, într-adevăr - înnebuneam, dar nu în chip comic, ci în adevăratul sens al cuvântului... Pentru a exterioriza cât mai plastic demența care trebuia să mă cuprindă, Săucan mă punea să sar pe birou, de acolo să mă
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
nu ne ajungeau și lucram noapte de noapte. Colectivul din care făceam eu parte punea în scenă Jubileul de Cehov, în care interpretam rolul directorului de bancă șipucin, al cărui destin scenic era să înnebunească până la urmă. și, într-adevăr - înnebuneam, dar nu în chip comic, ci în adevăratul sens al cuvântului... Pentru a exterioriza cât mai plastic demența care trebuia să mă cuprindă, Săucan mă punea să sar pe birou, de acolo să mă azvârl cu capul în jos, apoi
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
ascunde febri litatea și emoția... Intrigată și fericită totodată, Alice, până la care răzbăteau revăr sările de hohote din casă, îl întreba: — Dar ce se întâmplă acolo, Buțule? Nu știu, zău, ce i-a apucat! îi răspundea radios Mihai. Parcă au înnebunit cu toții! Se servi bufetul, mai bogat, mai ispititor și mai gustos decât am fi putut bănui, se băură vinațuri de la mama lor, se cântă „Mulți ani trăiască“ și se râse și se petrecu întruna, până târziu în noapte... — Nu știu
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
Îți simți în trup nervii suprasolicitați ca pe niște ațe de care nu te poți descotorosi. Ți se face scârbă de tine și ești nevoit să te iubești. În anii când mă încerca această stare mi-am dorit adeseori să înnebunesc ca să scap de mine însămi fără să-mi iau viața. Nebunia, așa speram, ar fi putut conferi lucrurilor un alt soi de firesc, unul care nu mai are ce face cu mine de vreme ce eu însămi nu mă mai cunosc. N-
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
și, până la urmă, chiar și monedele cu care plătesc consumația. Astfel de aglomerări s-au produs și cu femei gravide, cu bastoane sau cu indivizi cărora le lipsea un deget. După vizita la ospiciu n-am mai avut dorința să înnebunesc, ci mi-am dat toată silința să rămân întreagă la minte. N-am mai vrut să-mi dăruiesc trupul nebuniei, transformându-l într-un câmp de manevre, n-am vrut să mă chinuiesc fără a mai ști de mine. Cine
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
a avut deloc răbdare) cele mai dragi ființe: un bunic de nouăzeci și doi de ani, topit realmente de foame, surioara cea mai iubită răpusă de meningită și, în aceeași zi, bunica moartă într-un accident stupid, fugind după nepotul înnebunit de durere. Cu o justificată indignare retrospectivă (există răni sufletești care nu se închid niciodată), autorul, care crede că destinul este executorul unor scenarii implacabile, alcătuite de Dumnezeu însuși, "îl trage de urechi" pe acesta din urmă: "Ești iubitor și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
alizeu Te-ai urcat la Dumnezeu. De lacrimi e sec izvorul Zi de zi îți ducem dorul Am vrut să te-nveselesc În limbajul pământesc. Dar fără tine-i foarte greu Fratele meu, fratele meu... În cameră e liniște. Crivățul înnebunit de furie caută cu disperare o fisură cât de mică, o găurică uitată și netencuită pentru a pătrunde la victimele sale potențiale. Focul din sobă se stinsese demult, iar acum spațiul camerei era încălzit doar de răsuflarea aburindă a celor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]