6,712 matches
-
dintâi. Avea atunci 37 de ani, era înnebunit de fericire. Clădirea avea în total trei odăi și un hol - toate aceste patru încăperi, una în continuarea celeilalte, prima cameră de la față, cu două ferestre, una spre curte, iar cealaltă spre bulevardul mic, precum și holul (pe care-l foloseam, și ca a doua cameră), erau locuite de mine, iar celelalte două de proprietari, care ocupau și bucătăria ce dădea în curte, cu fața spre poartă, clădirea având aici forma literei L. Alături de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mai corespundea gustului de acum, iar după răsucirea cheii pe dinăuntru ți se năștea sentimentul de siguranță pe care-l dă un adăpost fortificat, la care contribuia și gardul din tablă și drugi de fier ce închidea vederea spre micul bulevard din față. Am uitat să pomenesc, însă, despre Rex, pe care proprietarul și soția lui îngăduiră să-l aduc cu mine (altfel l-aș fi lăsat la părinți). I-am așezat cușca lângă peretele magaziei - o cușcă mare pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu a fost chemat măcar o singură dată la o recepție, de fiecare dată i se spunea că va fi invitat, că fără el nu se poate, omul se pregătea, își dădea hainele la spălat, călcat, la boiangeria „Elefant” de pe bulevardul mare, pentru ca în ziua respectivă aceeași oameni să se facă a nu-l vedea”, Mă uit la Rex: - „Tu, n-ai ajuns, îi spun, la o asemenea formă de perfecțiune. Tu latri pe cine ai de lătrat și te guduri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
va mai exista viitor. Mă scol, trec în camera din față. Mi-aduc aminte de Lung, de casa învățătorului, de turla bisericii strălucind în zare. Parcă n-au fost. Afară vântul bate subțire. Noiembrie. S-aude o căruță mergând pe bulevardul dinaintea porții. Mă uit pe fereastră: e o căruță cu lemne. 9. „Te iubesc, acesta e adevărul! La început nu-mi dădeam seama. Cred că te iubesc și acum. Sunt după-amiezi și nopți când stau cu privirea în tavan. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
rămăsese singurul auditor, căci soțul plecase în oraș pentru plimbarea obișnuită de dimineață, mai ales acum duminica. Copacii începuseră să înverzească. Mi-adusei aminte că altădată, demult, în penultima clasă de liceu, la vremea asta, mă plimbam, aici, pe micul bulevard din fața porții cu Anna Viaceslava - pe atunci elevă de liceu din Cracovia, refugiată cu tatăl ei, colonel în armata Poloniei, care venise o dată cu trupele după invazia germană; locuiau pe bulevardul acesta, încartiruiți la o mătușă a mea care, acum după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de liceu, la vremea asta, mă plimbam, aici, pe micul bulevard din fața porții cu Anna Viaceslava - pe atunci elevă de liceu din Cracovia, refugiată cu tatăl ei, colonel în armata Poloniei, care venise o dată cu trupele după invazia germană; locuiau pe bulevardul acesta, încartiruiți la o mătușă a mea care, acum după război, se retrăsese mândră și liniștită în cimitirul din partea de apus a orașului. Îmi aduceam aminte de acestea acum, prin nu știu ce asociație de idei și de unde venind, întâmplări trecătoare ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
fată de ea. Autorul: Bernardin de Saint Pierre. Zâmbii. - Vă mulțumesc, răspunsei, în timp ce blânda mea proprietăreasă se așeză în fotoliul verzui acoperit cu husă de culoare maro, singurul din camera aceea, e vorba de camera cu ferestrele spre curte și bulevardul mic din fata porții. Doamna Pavel, instalată în fotoliu, privea cartea pe care mi-o adusese, și, având gust de vorbă, mulțumită și mândră de vizita nepoatei, începu pitorescul vorbirii, relatări fragmentate din copilăria și adolescența acesteia, apoi ceva despre „inteligența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
De ce vă uitați așa? făcu deodată, surprinsă de privirea mea ușor absentă, agățată de tabloul cu un câmp de floarea soarelui, aflat pe peretele din față. - Nimic! eram atent la dumneavoastră... - Da, da, domnule judecător, așa cum vă spun. Pe micul bulevard din fața porții (care se termină în cel mare, circular, al orașului, aici spre capătul lui), se auzea vocea unui căruțaș strigându-și marfa de primăvară; vindea „pământ de flori” cernoziom din cea mai pură alcătuire, adus din câmpia darnică a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
marfa e puțină și, fiind înghesuială, vroia să apuce rând”. - Apropo, adăugă, am vorbit la telefon cu nepoată-mea, și mi-a spus să vă transmit complimente; ori de câte ori vorbesc la telefon cu ea vă transmite complimente. Era duminică. Pe micul bulevard din fața porții se auzi căruța cu calul slăbănog și mic, și vocea căruțașului care stătea pe capra căruței, adus de umeri; îl vedeam acum prin fereastră, era același din primăvara trecută; îl auzeam strigând - sosea odată cu primăvara, asta era, probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
tot spunea. Atunci, în 1923... Ce papion purtam! și cum arătam când mă plimbam prin Schioping-Parc, se uitau toți la mine”... (era vorba de un mic parc, mai mult improvizat, de-a lungul a vreo 400 de metri, la capătul bulevardului mare, spre fluviu, cu câteva bănci de-a stânga și de-a dreapta, proiectat de un funcționar al primăriei, care era șchiop, nu se știa din ce cauză, de unde venea numele parcului, dat de localnici, șlefuit, pentru recunoștință și „prestigiu”, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
că era scris în sângele nostru, deasupra pieirii lui, certitudinea reîntâlnirii ca o lege universală”. Își ridică fruntea, și în clipa următoare se prinse cu mâinile după gâtul meu, mă aplecă pe dormeza lată, în lumina vagă a felinarului de pe bulevard, ce străbătea în odaie, stăturăm muți încă mult, cu trupurile unite în dreptul umerilor, formând o mare literă V cu vârful spre perete. Apoi își coborî mâinile pe spatele meu. Rochia, strânsă la mijloc îi era ușor ridicată deasupra genunchilor în timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
după ani de zile, mult mai târziu, cei mai mulți nejudecați, fără ca vreun tribunal să fi pronunțat împotriva lor vreo pedeapsă, nu făcuseră nimic. Nu se va pricepe niciodată. Timpul se mișca încet, foarte încet. Într-o zi, când trecui pe micul bulevard din fața porții, Anna Viaceslava, uitată din vremea războiului, veni către mine, visam desigur, purta aceeași rochie din vremea refugiului, uniforma ei de elevă, din Cracovia, dar nu era ea sau poate uitase că este ea, ori de mine uitase, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
așeză pe genunchi, îi mângâiai capul, apoi mă părăsi. Era una din micile lui dovezi de afecțiune. - Rex! strigai. Se uită la mine, cu urechile ciulite apoi fugi pe poarta deschisă pe jumătate, pentru a se zbengui în voie pe bulevard. Despre toate ar trebui să scriu o carte, două, nouă, ale contemporaneității acesteia aberante, începând cu camerele de gazare ale lui Hitler și terminând (oare terminând?) cu închisorile, execuțiile, pustiul lui Stalin și al uriașilor săi. Ar trebui răbdarea - am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în sărbătoarea născută de epistola domnului Davidsohn pregăti și ne servi nemuritoarele ei rulade, iar eu, mâncându-le, mi-adusei aminte deodată de serile petrecute asemeni cu Anna Viaceslava în anul începutului de război, în bucătăria mătușii mele, chiar pe bulevardul acesta mic, eu elev de liceu (extraordinară coincidență pe care numai destinul o poate zămisli), aici pe bulevardul acesta, la căpătui căruia se află grădina publică unde am cunoscut-o pe Keti... Cum trec anii, îmi spuneam, cum rămânem prizonieri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
mi-adusei aminte deodată de serile petrecute asemeni cu Anna Viaceslava în anul începutului de război, în bucătăria mătușii mele, chiar pe bulevardul acesta mic, eu elev de liceu (extraordinară coincidență pe care numai destinul o poate zămisli), aici pe bulevardul acesta, la căpătui căruia se află grădina publică unde am cunoscut-o pe Keti... Cum trec anii, îmi spuneam, cum rămânem prizonieri, cărui destin? cărei finalități anume? 24. Era o zi mohorâtă de noiembrie când tatăl Anei bătu la ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
decisiv. Ne era teamă să gândim. Nimic nu putea fi supus rațiunii, - intuiția era singura care încerca să se ivească în lumină, dar nu îndrăznea sau noi nu eram pregătiți s-o întâmpinăm. Ajunși în hol, intrarăm în camera dinspre bulevard, așa-numita cameră de la față, și fără să apuc s-o invit să se așeze în fotoliul dinspre ferestre, se apropie de mine, îmi cuprinse, fără a rosti o vorbă, fața în mâinile ei albe și mă sărută pe obraji
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
se pierd, peste oameni, hârtii, hârlețe, jafuri, prejudecăți și generații, în timp ce el - pământul adică - rămâne veșnic același, dătător de viață în fiecare primăvară. Răspunsei profesorului în chiar seara acelei zile, iar dimineața pusei scrisoare la cutia de poștă din colțul bulevardului. În finalul celor patru pagini, îl rugam să transmită salutări și lui Lung: sentimentul meu nu era unul de bucurie cum s-ar fi putut înțelege din cele trei rânduri pe care le scrisesem în încheiere, ci unul de solidaritate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în schimb niciodată până atunci aici, în orașul acesta vecin. Crescuse, se afla la plinul înfloririi ei, ca maică-sa altădată; - trecut și viitor, - viitor și trecut - în aceeași cuprindere a privirii. Când ajunserăm acasă, fiica “încântată” de „intimitatea” micului bulevard (pentru prima dată auzii o asemenea încărcătură adjectivală pentru un domeniu public), rosti: - Ce fericit trebuie să fiți: copacii, umbrarul acesta! Ana își aprobă fiica, nu deslușii, dacă din automatism sau din convingere; fusese tăcută până atunci, era visătoare: cunoșteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
să i se dezvăluie din natura secretă a celui ce locuia acolo, pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei Pavel despre avantajele estetice ale acestei camere așezate cu deschiderea ferestrelor spre micul bulevard, căci prin fereastra din curte se vedea și-o parte a bulevardului, invadat acum de mireasma salcâmilor plantați pe marginea trotuarelor largi. În după-amiaza acelei zile merserăm - așa cum aranjasem - la doctor care ne primi la policlinică (vechiul lui cabinet de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pe care era convinsă a-l cunoaște dar niciodată îndeajuns, nefiind atentă la perorările doamnei Pavel despre avantajele estetice ale acestei camere așezate cu deschiderea ferestrelor spre micul bulevard, căci prin fereastra din curte se vedea și-o parte a bulevardului, invadat acum de mireasma salcâmilor plantați pe marginea trotuarelor largi. În după-amiaza acelei zile merserăm - așa cum aranjasem - la doctor care ne primi la policlinică (vechiul lui cabinet de cu douăzeci de ani în urmă fusese naționalizat, odată cu interzicerea firmelor particulare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
curte, și, privind florile întârziate aflate de-a lungul gardului, spuse atingându-mi cu tandrețe mâna dreaptă pe care o țineam pe pervaz: - Ce frumoase flori! Păcat, în curând vor dispare! Ziua aceea trecu amestecat: ne plimbarăm pe străzi, pe bulevarde, în centru, prin forfota de oameni vorbăreți, coborârăm pe strada în pantă ce duce spre fluviu, până în dreptul Agenției portuare; fiica Anei privea totul cu o curiozitate vădită, atentă la grupurile de oameni, la clădirii care nici una nu avea nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu auzeam în liniștea imaginatului ocean decât șoptirea ei stereotipă: „Te iubesc! Te iubesc! - un început ca un final, altceva buzele ei nu puteau, nu putură rosti. Eram prinși ceasului acela târziu vegheat de draperiile celor două ferestre, cea dinspre bulevard și cea dinspre curte; adus atenției pentru o clipă, fixai cu privirea mișcarea pliurilor verticale ale lungilor draperii ca niște lănci cu vârfurile pierdute în cer, veghindu-ne pierzania. Ceasul acela aș fi vrut să țină cât o viață, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
un fel de școală particulară limba franceză, gramatică și literatură. Prietenii de la fosta Bibliotecă Franceză de la noi mi-au făcut rost de o garsonieră pe care-mi pare rău că n-o puteți vedea. Am o fereastră mare, lată, spre Bulevardul Saint-Germain, mi-am cumpărat draperii de catifea maro ca ale tale: lungi, tremurătoare, asemeni destinului, cum spuneai în una din înserările petrecute la tine în odaie. Îmi voi aduce aminte de acele seri. Adică de tine, de noi doi - dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
draperiile imaginare ale timpului începeau să tremure în bătaia destinelor noastre. Atunci totul devenea posibil. Mă uitam la tine în înserarea gravă a odăii pe care o visez mutată aici unde locuiesc acum, la etajul întâi al clădirii acesteia de pe bulevardul Saint-Germain, mă uitam cu impresia - realizată de câteva ori pentru mine - a unei mișcări de translație în destinul tău. Gândind, îmi dau seama însă că nu te-am înțeles niciodată; nici tu pe mine. Și regret că nu suntem împreună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
trăiesc aici”. Deodată timpii se amestecară, anotimpurile vuiră pe lângă urechi, le auzeam clar, copacii Grădinii înverziră, rondurile explodară în flori, un vânt ușor - era vară - mantia îi flutura deschisă pe umeri; se opri și zise: „Iată valoarea timpului! Străbăturăm micul bulevard, eram în plin soare. Fața îi strălucea de-o rară tinerețe. Când intrai în odaie deschisei fereastra dinspre micul bulevard din fața porții. El nu mai era. Doamna Pavel trebăluia la bucătărie, se mișca cu greutate, își ținea mâna dreaptă apăsată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]