KorAP: Find »[drukola/base=păsa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...134 135 136 ...150 >

3,749 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371

nu mă asculta. Părea de vată, îmbibată de vin. Mă miram că totuși mai puteam s-o mișc, articulând cuvintele. M-am resemnat să urmăresc cum, în hărmălaia din local, talentul lui Matvei se risipea în gol. Nimănui nu-i păsa, spre marea mea nedumerire. Nuni sforăia ușor, cu ceafa rezemată de stinghiile barului. Dinică plecase de mult. Apostu ridicase un turn din câteva sticle, farfurii, pahare, deasupra căruia așezase o pâine mare, neagră, peste care trecuse eșarfa albă a actorului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
și iooo, cu... cuuummmm... ar fi cu țăranul... Mon’...entul care merită bietul țăran, cum îl facem noi, artiștii,... mataaale... la ciocan și daltă... din lemn. Leeemn și eee...’trânâtate... Nemurirea! În cooo...n’l’zie, să trăiască...“. Puțin le păsa de harul lui Matvei. Am pornit spre stația taximetrelor de la Ateneu. Pe drum mi-a spus: „Părerea mea este să te însori cu Ania și s-o aduci aici, la voi, în țara voastră. Altfel nu rezolvați problema Basarabiei. Luați

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
de nenoroc pe care o duceam alături de toți ceilalți amărâți ai unei istorii și ai unui timp care nu mai aveau nici o noimă. Nici o coerență. Preferam să mă cufund în astfel de înserări mocirloase, așteptând troleibuze de care puțin îmi păsa dacă vin sau nu la timp, dacă mai circulă sau nu, dacă mai duc spre vreo stație anume, dacă mai sunt stații pe undeva sau dacă nesfârșitul bulevard al multilateralei nu cumva se ducea așa, triumfal, cu noi cu tot

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
viața. Îl priveam pe Bumbu cu acea duioșie cu care, uneori, mă privesc acum pe mine, pornit în coborâre. Nu știam pe atunci nimic din toate acestea. Îl priveam doar, lăsându-mă toropit de duioșia clipei de față. Nu-mi păsa că asta era viața, că avea ea tainele ei, că se juca cu noi, amestecându-ne în aceeași mocirlă a tristeților, a disperărilor, a prăbușirilor și a deznădejdilor ascunse în amăgirea câte unei împliniri. Nu-mi păsa deloc de clipele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
față. Nu-mi păsa că asta era viața, că avea ea tainele ei, că se juca cu noi, amestecându-ne în aceeași mocirlă a tristeților, a disperărilor, a prăbușirilor și a deznădejdilor ascunse în amăgirea câte unei împliniri. Nu-mi păsa deloc de clipele care știam că pot fi minunate, luate așa, una câte una, înșirate ca pe o salbă policromă, strălucitoare, de uimiri și bucurii. Când încercai să dăruiești cuiva salba clipelor tale, minunea ta, așa cum încercam eu în acele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
întru Luminare. Cadență a amintirilor fără amintire. Scriu amuzat doar de cât de mult înseamnă povestea pentru mine. Știu că fac literatură. Că scrisul meu abia acum își descoperă ritmul lui, legile lui, că mă inventează fără să-i mai pese de tot ceea ce simt, durere, bucurie, interes sau spaimă. E un sentiment strălucitor, venit probabil din prea mult citit, din prea mult scris (?), din pierderea încrederii în puterea literaturii de a mai însemna ceva acum. Iată cum scrisul vine spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Operei. Și acolo a început să-mi vorbească cu voce liniștită, indiferentă aproape, fără să urmărească măcar dacă o ascult. Simțeam că-mi vorbea doar în numele unei dureri care parcă nici nu era a ei. Se mărturisea, fără să-i pese dacă eu sau altcineva o asculta în acele clipe. Dar se mărturisea. Mi-a spus de Botoșanii ei. De bunicii ei duși în Transnistria. De tatăl pe care l-au salvat niște țărani din Vorona care le aduceau lapte și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
posac de B. N-am vrut să o mai conduc. Aproape că am repezit-o, deși, știam, puștoaica nu avea absolut nici o vină. Decât că era nepăsătoare, îi plăcea muntele, mai ales Omul cu vârful lui, și prea puțin îi păsa cine o scotea la peisaj. Nu a înțeles atunci și nici n-a aflat vreodată ce se întâmplase, de-am expediat-o chiar de pe peronul gării. Am întârziat cât mai mult înapoierea. Aș fi putut să mă duc întâi acasă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
băut și beție un ritual zilnic. Apoi n-a mai contat. Nu m-am mai putut opri. Mergeam bezmetic spre un niciunde. Devenisem un caraghios, compătimit la început, apoi disprețuit și lăsat în voia pierzaniei sale. Știam și nu-mi păsa. Chiar mă mândream cu o astfel de postură. Mi se părea că dă culoare vieții, că o face mai suportabilă, mai amuzantă. Că merită, într-adevăr, să trăiești. Într-o beție continuă? Am trecut beat prin marile momente ale comunismului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Credeam că sunt prea neînsemnat să fiu mânuit de altcineva. Eram și eu plin, ca mulți alții, de ideea că totul în jurul nostru este conspirație, complot și urzeală de secrete mânuite de alții. Am ajuns acum să nu-mi mai pese de asta. Dar văd că obsesia este puternică la prietenii, la cunoscuții, la majoritatea celor cunoscuți. Viața noastră toată, constat acum, după tot ceea ce se spune și se scrie, nu este altceva decât un șir lung de conspirații, scenarii, comploturi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
a venit cu Manolescu? — M-a pus D. s-o fac. D. era ceva pe la partid. — A spus că-i sarcină de la organizație. Am în iarnă examen cu el. Mi-e că mă pică. Am ridicat din umeri. Nu-mi păsa. Sila de ea îmi trecuse în sala aceea de clasă. Anul următor aveam să fiu adus și eu în fața adunării generale de partid. Să fiu sancționat că nu-mi plătisem cotizația și nu venisem luni în șir la ședințe. A

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
că nu m-a ajutat mai din timp? Propunea să mi se dea vot de blam cu avertisment. Răsfoiesc acum la Bibliotecă ziare și reviste din acei ani de demult, de început al fricii. Eram copil pe atunci. Nu-mi păsa sau eram învățat a crede, așa cum am crezut mulți ani mai apoi. Înțeleg cum erau lucrurile cu titoiștii. Zâmbesc citind stupiditatea unor texte despre agonia imperialismului, despre călăul Tito (reprezentat cu o bardă însângerată), despre trusturile care vânau petrolul Irakului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
din oraș. După absolvire, într-adevăr, dispăruse. Până la acea întâlnire din troleibuz și mersul în jos, pe Bulevard, nu mai știusem nimic despre el. Nici nu m-a interesat. Știam că erau printre noi colegi recrutați de Servicii. Nu-mi păsa de ei. Mă simțeam liber, nu gândeam duplicitar ca să mă ascund sau să mă tem de ceva. Când o încasam pentru prostiile mele știam să mă apăr. Îi disprețuiam pe cei despre care se vorbea că sunt de-ai Serviciilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
siliți să trăim ceea ce trăiam, cu servicii pe care nu noi ni le aleseserăm, cu mereu gândul că provizoratul se va sfârși și vom putea face într-adevăr ceea ce știam că aveam puterea să facem: să scriem. Nimănui nu-i păsa că ne pierdeam cei mai frumoși ani pe margini de texte, de viață, de promisiuni. Nu cred că s-ar fi ales mare lucru de noi dacă n-ar fi fost criticii care să ne sprijine. Dacă nu ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-mi începusem coborârea. Nu știam nimic despre Luminare. Trăiam doar, fermecat de ușurința cu care se mistuiau zilele, una după alta, într-un dus despre care nu mă întrebam dacă este pierdere sau câștig, înălțare sau prăbușire. Nici nu-mi păsa, de altfel. Îmi pare rău că am distrus acele carnete, într-o clipă de rătăcire, când am crezut că viața mea chiar că nu mai avea rost. Mi se părea că ajunsesem la capătul tuturor prăbușirilor, al tuturor umilințelor și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Nu sunt însurat, am mormăit. — Și-așa, tot solo vă duceați. Mi-a spus și tov. Arghir că nu se admite femei decât cu funcții. Soțiile acasă. Doar de la un anumit nivel în sus. Am ridicat din umeri. Puțin îmi păsa de nevestele altora. — Toa’... oftă Paul îngândurat. Cum e, dom’le... asta, cum îi zice... că v-a dat, cred... Anșoua îi zice? Cum se mănâncă? — Ce-i cu asta? l-am întrebat nedumerit. Nu pricep. — Păi, nu v-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
un pumn de firfirici, aruncați ca unui pomanagiu de care nu știi cum să scapi mai repede. Pomanagiu care înghite orice umilință, mândru nevoie mare că a ajuns și el să lucreze la Arhiva Cinematografiei. Simțeau, intuiau că puțin îmi păsa de o astfel de mândrie. Țineau să-mi arate că și lor puțin le păsa de mine. În gol de fantezie, disprețul și-l aruncau spre mine odată cu leafa lunarei umilințe. Mai ales în fața lui Țandără, cu care împărțisem atâtea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
mai repede. Pomanagiu care înghite orice umilință, mândru nevoie mare că a ajuns și el să lucreze la Arhiva Cinematografiei. Simțeau, intuiau că puțin îmi păsa de o astfel de mândrie. Țineau să-mi arate că și lor puțin le păsa de mine. În gol de fantezie, disprețul și-l aruncau spre mine odată cu leafa lunarei umilințe. Mai ales în fața lui Țandără, cu care împărțisem atâtea alte mizerii și părăsiri, nu aveam de ce să mă rușinez. — M-am prins de când te-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
permitem? Se așezase în fața mea la masă și încerca să-mi zâmbească. Am ridicat din umeri. Am dat să-i spun și eu, așa cum mă avertiza el: „Întreabă-mă orice vrei, numai să nu-mi lovești inima“. Prea puțin îmi păsa însă de astfel de lovituri. Nici nu prea credeam în acel timp că mai am inimă. Prea fusese inutilă până atunci. — Întreabă, Kerim, l-am încurajat. De ce să nu mă întrebi, suntem doar noi doi și altceva ce ne-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
rup o legătură care, altfel, mergea în virtutea comodității, a rutinei și a lenei de a imagina. Cu Vichi, într-adevăr, nu trebuia să imaginez nimic. Nu eram gelos, nu mă întrebam ce face când nu eram cu ea, nu-mi păsa că, poate, se alinta cu mușteriii ei, că poate chiar îi făceau avansuri, o pipăiau și multe alte de-astea. Poate chiar mai trecea pe la vreunul. Nu-mi păsa nici măcar că primea bacșișuri, în pofida preceptelor morale comuniste, în ciuda afișului de pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
mă întrebam ce face când nu eram cu ea, nu-mi păsa că, poate, se alinta cu mușteriii ei, că poate chiar îi făceau avansuri, o pipăiau și multe alte de-astea. Poate chiar mai trecea pe la vreunul. Nu-mi păsa nici măcar că primea bacșișuri, în pofida preceptelor morale comuniste, în ciuda afișului de pe oglinda ei de la unitate: „Nu mă jicniți cu BACȘIȘUL (CIUBUK). Sunt OM AL MUNCII la Cop-va. «Hygiena»“. Mă amuzam chiar când, seara, își făcea socoteala banilor adunați din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
într-o cutie de tinichea, de lapte praf olandez, câțiva lei din câștigul zilei. Spunea că voia să dea banii astfel strânși bisericii de la ei din sat, undeva pe lângă Făurei, să-și cumpere preotul un rând de odăjdii. Nu-mi păsa de ea și cred acum, tot coborând, că, de fapt, cu ea am trăit cea mai liberă iubire. Plutire fără liman, fără valuri, fără lumini. Proțăpit în fața cinematografului, privesc doar cu un soi de năuceală spre fereastra de sus, de sub

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334

tine Însuți... Blestemat să fiu eu, ce-i drept, dar nu pentru ceea ce am făcut, ci pentru că sînt un bătrîn ofilit și fără putere... Acum nici zece ani te-aș fi strîns de gît cu mîinile mele, fără să-mi pese de artileria asta de sperietoare pe care ți-o atîrni la brîu ca să-i Înfricoșezi pe sclavii tăi. Iguana Oberlus rîse cu poftă pentru prima oară În multă vreme, sau poate pentru prima oară În viață, căci cu adevărat nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
și o să treacă să mă ia În zori... - Dar de ce? - Pentru că așa am eu chef... - Cum adică, așa ai tu chef? - Exact cum auzi... Am chef și, cum sînt liberă s-o fac, am s-o fac... - Fără să-ți pese de ce simt eu sau de ce gîndesc... - N-ai de ce să gîndești sau să simți ceva... Contele Îmi e prieten, iar eu Îl Însoțesc pentru că mi se pare plăcut, interesant și amuzant - Îl cercetă nu fără uimire. Dar ce găsești nepotrivit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
de compasiune atunci cînd aplica, sau Îi punea pe alții s-o facă, acele pedepse rafinate celor cărora atît de des le dădea o mînă de ajutor să mențină disciplina. Această disciplină era singurul lucru de care părea să-i pese, și se comporta ca o mașină de război ce rădea totul În calea ei, numai pentru a-și atinge obiectivele. Acei bărbați, acele fiare sau acele lucruri, pentru că lui oricum nu-i păsa de diferență, erau „ai lui” și nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]