KorAP: Find »[drukola/base=stăpânire & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...134 135 136 ...512 >

12,786 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

românesc iese la lumină în toată amploarea sa. Să reamintim momentul din prima jumătate a acestui secol, când papa și regele au conlucrat în speranța că această "Cumanie" extracarpatică (situată, deopotrivă, la sud și est de munți) va intra în stăpânirea efectivă a coroanei ungare. Unul din cele mai importante documente din perioada menționată este scrisoarea papei Grigore IX către viitorul rege Bela, din 14 noiembrie 1234, în care spune textual: "...în episcopatul Cumaniei, sunt niște oameni care se numesc români

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Țara Litua", "toată Cumania, de la râul Olt și munții Transilvaniei până la Dunăre, în afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care am lăsat-o românilor acelora, așa cum au stăpânit-o și până acum ". După un interval de 25 de ani de stăpânire a Cumaniei, în care ioaniții beneficiau exclusiv de venituri și foloase, slujitorii regelui urmau să vină acolo din cinci în cinci ani, "spre a le strânge, dar jumătate din acestea reveneau cavalerilor. Țăranii din regat (rustici), de orice stare socială

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cnezatele erau supuse coroanei ungare, iar voievodatele își păstrau autonomia politică, voievozii fiind vasali ai regelui. Strict geografic, se vădește că partea aflată la apus de Olt, situată în orbita Țării Severinului, era fărâmițată teritorial în patru formațiuni politice distincte. Stăpânirea lui Litovoi, situată dincolo de Olt, se afla în legătură teritorială, organică, cu teritoriile de dincolo de munți, cu Țara Hațegului, menționată expres în document. În ceea ce privește cele două cnezate, cnezatul lui Farcaș se afla în Vâlcea, iar cel al lui Ioan spre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
frunte cu un voievod Organizate în ținuturi muntoase sau teritorii împădurite, aceste "țări" n-au putut fi încorporate regatului, ele și-au păstrat libertatea. Dar se întâmpla și ca Țara Beiușului, cu cele 80 de sate românești, să intre în stăpânirea episcopiei de Oradea. Stadiul de organizare politică și instituțională a acestor "țări" românești, în secolele XII-XIII, reprezintă în istoria noastră medievală, etapa premergătoare a constituirii statului. "Țările" aveau dimensiunea unui voievodat și erau alcătuite din mai multe "cnezate de vale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-lea, un voievod ale cărui teritorii uzurpate sunt recuperate de urmașul său, așadar, voievodatul devine o instituție ereditară.36 Transilvania sub regii unguri După stabilirea lor în Panonia, ungurii au adoptat creștinismul apusean, în jurul anului 1000, apoi și-au extins stăpânirea asupra teritoriilor învecinate, Slovacia, Transilvania ș. a. Noii veniți au încercat să înlocuiască vechile realități autohtone cu instituții transplantate, ceea ce a dus la suprapunerea peste instituțiile ancestrale a altora noi, ceea ce a conferit Transilvaniei unele particularități. Cele dintâi semne ale schimbărilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reprezentate în adunări nobiliare (congregații) și prin excluderea din sânul sistemului politic a masei neprivilegiaților (românii "schismatici"). Cea dintâi în ordinea constituirii și însemnătății politice, în sistemul de guvernare al voievodatului, a fost nobilimea. Aceasta s-a dezvoltat pe temelia stăpânirii pământului, în cuprinsul teritorial al comitatelor regale, o parte din atribuțiile lor trece la reprezentanții nobilimii. În secolul al XIII-lea, stăpânirea nobiliară de pământ s-a consolidat, iar dominația acesteia a evoluat rapid. Vetrele timpurii ale stăpânirii nobiliare s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și însemnătății politice, în sistemul de guvernare al voievodatului, a fost nobilimea. Aceasta s-a dezvoltat pe temelia stăpânirii pământului, în cuprinsul teritorial al comitatelor regale, o parte din atribuțiile lor trece la reprezentanții nobilimii. În secolul al XIII-lea, stăpânirea nobiliară de pământ s-a consolidat, iar dominația acesteia a evoluat rapid. Vetrele timpurii ale stăpânirii nobiliare s-au aflat pe Someș și Mureș, în teritoriile cucerite de unguri la instalarea lor în Transilvania. Acei nobili care n-au opus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe temelia stăpânirii pământului, în cuprinsul teritorial al comitatelor regale, o parte din atribuțiile lor trece la reprezentanții nobilimii. În secolul al XIII-lea, stăpânirea nobiliară de pământ s-a consolidat, iar dominația acesteia a evoluat rapid. Vetrele timpurii ale stăpânirii nobiliare s-au aflat pe Someș și Mureș, în teritoriile cucerite de unguri la instalarea lor în Transilvania. Acei nobili care n-au opus împotrivire centralizării regelui Ștefan cel Sfânt și-au păstrat stăpânirea în noul cadru politic al comitatului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a evoluat rapid. Vetrele timpurii ale stăpânirii nobiliare s-au aflat pe Someș și Mureș, în teritoriile cucerite de unguri la instalarea lor în Transilvania. Acei nobili care n-au opus împotrivire centralizării regelui Ștefan cel Sfânt și-au păstrat stăpânirea în noul cadru politic al comitatului, înființat de puterea regală. Stăpânirile acestea se află la originea domeniilor nobiliare din Transilvania. A doua sursă a fost domeniul regal, constituit sub regele Ștefan cel Sfânt și urmașii săi, alcătuit din teritoriile triburilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe Someș și Mureș, în teritoriile cucerite de unguri la instalarea lor în Transilvania. Acei nobili care n-au opus împotrivire centralizării regelui Ștefan cel Sfânt și-au păstrat stăpânirea în noul cadru politic al comitatului, înființat de puterea regală. Stăpânirile acestea se află la originea domeniilor nobiliare din Transilvania. A doua sursă a fost domeniul regal, constituit sub regele Ștefan cel Sfânt și urmașii săi, alcătuit din teritoriile triburilor refractare politicii centrale. În secolele XII-XIII, în mari proporții și într-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cel Sfânt și urmașii săi, alcătuit din teritoriile triburilor refractare politicii centrale. În secolele XII-XIII, în mari proporții și într-un ritm accelerat, o parte însemnată a domeniului regal, organizat în comitate și administrat din cetățile regești, a trecut în stăpânirea elementelor nobiliare, fie prin donații, fie prin uzurpări. În aceste secole, domeniile erau întinse, încă din secolul al XII-lea, asistăm la danii regale în Transilvania. Domeniile nobiliare erau o realitate sub Andrei II (1205-1235) și ele se aflau mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Proporțiile acestui transfer erau mari încă înainte de 1241. Bela IV a încercat să curme destrămarea domeniului regal, a întârziat procesul acesta, dar nu l-a putut împiedica. În final, regalitatea a fost silită să sancționeze transferul masiv de pământ din stăpânirea ei în patrimoniul nobilimii. Uzurpările din domeniul regal și donațiile noi, masive ale lui Ștefan, ca "duce al Transilvaniei", au fost omologate de noul privilegiu general acordat nobilimii, în 1267, de Bela și Ștefan. Privilegiul regal le confirma stăpânirea cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din stăpânirea ei în patrimoniul nobilimii. Uzurpările din domeniul regal și donațiile noi, masive ale lui Ștefan, ca "duce al Transilvaniei", au fost omologate de noul privilegiu general acordat nobilimii, în 1267, de Bela și Ștefan. Privilegiul regal le confirma stăpânirea cu titlu ereditar a pământului lor. Astfel, puterea centrală nu se mai poate opune expansiunii domeniului nobiliar în dauna celui regal. În ciuda rezistenței și reacțiilor spasmodice ale lui Bela IV și Ladislau Cumanul, intervalul 1241-1300, marchează consolidarea domeniului nobiliar și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și reacțiilor spasmodice ale lui Bela IV și Ladislau Cumanul, intervalul 1241-1300, marchează consolidarea domeniului nobiliar și a nobilimii, în general. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se manifestă tendința de transformare a domeniului nobiliar în seniorie, stăpânire de pământ înzestrată cu atribute ale puterii publice, prin intermediul imunităților, prin care s-a transferat treptat o parte a puterii statului asupra stăpânirii de pământ. În 1267, prin privilegiul regal, oamenii senioriilor erau scutiți de orice dări, plăți, rechiziții și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
doua jumătate a secolului al XIII-lea, se manifestă tendința de transformare a domeniului nobiliar în seniorie, stăpânire de pământ înzestrată cu atribute ale puterii publice, prin intermediul imunităților, prin care s-a transferat treptat o parte a puterii statului asupra stăpânirii de pământ. În 1267, prin privilegiul regal, oamenii senioriilor erau scutiți de orice dări, plăți, rechiziții și găzduiri în favoarea seniorilor. În secolul următor, în 1324, Carol Robert a acordat o nouă și largă scutire de dări nobililor și oamenilor lor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a domeniilor cetăților și ale fruntașilor populației locale s-a constituit proprietatea regală în Transilvania, în secolul al XII-lea, această proprietate era mai însemnată decât cea nobiliară și bisericească. Cetățile mai vechi, centre politice, economice și administrative, intră în stăpânirea regelui. Acestea aveau în jur întinse domenii care alcătuiesc proprietatea regelui, iar acolo unde lipseau cetățile, se organizau "curți" regești. Puterea centrală a fost preocupată de întărirea comitatelor regale-acestea înglobau pe lângă domeniile regale, și pe cele nobiliare și bisericești. Pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
constituirea domeniului feudal în Transilvania, începând din secolul al XII-lea mai ales-stăpânii domeniilor sunt nobili, clerici (episcopi, abați), regele însuși. Pământurile obștilor țărănești ocupate de biserică, cu sprijin regal, sunt întărite apoi prin acte juridice ce consfințeau dreptul de stăpânire bisericesc. Împreună cu alte instituții autohtone, dreptul consuetudinar, numit în izvoare "legea veche", "dreptul românesc" (jus valachicum), "legea țării" a rezistat timp de secole în fața legilor oficiale ale regatului. Explicația persistenței sale este înrădăcinarea adâncă în conștiința populară și concordanța între

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
posedând anumite mijloace proprii, necesare pentru munca sa și pentru agonisirea traiului-țăranii își desfășurau munca la câmp în mod independent și în industria casnică. Ca situație juridică, țăranii pot fi agricultori liberi și dependenți, în diferite grade și forme de stăpânire feudală. Tendința generală în perioada de feudalizare a societății transilvane este transformarea țăranului din om liber într-unul dependent, plătind dijmă sau făcând clacă, ba chiar devenind iobag. Dar atât țăranii liberi cât și cei dependenți își păstrau caracteristicile economice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care sunt foarte numeroase acum. O parte a țărănimii libere din Transilvania acestui timp (secolele XI-XII), o formau elementele colonizate aici, sași și secui, însă după 1300, acestea s-au micșorat, fără a dispărea totuși. Chiar și atunci când ajungea în stăpânirea unui feudal, obștea își mai păstra oarecare libertate, iar pământul era stăpânit în comun de membrii ei și de noul stăpân. Însă după o anumită perioadă de timp, se ajungea inevitabil la aservirea obștei și a oamenilor ei. În acest

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că, în secolul al XII-lea, majoritatea oamenilor aflați în stare de dependență feudală aparțineau bisericii și mănăstirilor-gradul de aservire era mai mare în cazul acestora, astfel că nu exista mănăstire mai însemnată sau episcopie care să nu aibă în stăpânire iobagi. În fața capitlului din Oradea, între 1208-1235, au fost prezentate 32 de cazuri de iobagi învinuiți (conform DIR C, XI, XII, XIII, partea I și II ). Dar și nobilii aveau iobagii lor și, trebuie să precizăm, iobăgirea țăranilor de către nobili

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Ș Papacostea, este aceea a unei progresive teritorializări a unei societăți gentilice și a unei evoluții lente spre forme de organizare seniorial-feudale. În secolul al XIII-lea, sistemul de organizare la secui este cel tradițional gentilic, dar își face apariția stăpânirea, cu titlu personal, a pământului-în secolele XI-XII, secuii s-au convertit la creștinism, în ritul catolic, ca și ungurii. În secolul al XIII-lea, politica regalității în Transilvania de sprijinire a autonomiei teritoriale pe bază etnică și social-nobiliară, pentru a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ocupații și obiceiuri, în onomastică și toponimie. Celelalte grupuri de secui din scaunele Odorhei și Mureș au fost așezate, mai târziu, pe teritoriile respective. Comunitățile (colectivitățile) secuiești aparțineau, sub aspect bisericesc, de "vicariatul de Thelegd", "comunitatea secuilor din Tileagd". După ce stăpânirea maghiară s-a extins spre răsărit, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, până la limita Carpaților, al doilea grup de secui din părțile Bihorului a fost mutat pe teritoriul de la est de munții Perșani, Harghita și Gurghiu. Dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai mare parte de români (autohtoni). Sașii au fost așezați în enclave regale, alături de care se aflau ținuturi românești ce își păstrau, în secolul al XII-lea, parțial, autonomia. În concepția regalității ungare, colonizarea sașilor trebuia să contribuie la consolidarea stăpânirii sale în Transilvania. Beneficiind de largi privilegii economice, sașii au fost antrenați și în apărarea regatului, cu rol defensiv, de protejare a trecătorilor din sud și est. Originea teritorială a sașilor nu se cunoaște prea bine, ei au venit din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sensul constituirii relațiilor feudale tipice, iar țăranii sași au ajuns iobagi, ca și românii și ungurii. Dacă lăsăm deoparte acțiunile Ordinului teutonic (vezi mai jos), nobilii germani sosiți în Transilvania (puțini) și formarea patriciatului urban săsesc, care își va extinde stăpânirea asupra unor obști libere românești și săsești, putem spune că colonizarea sașilor a fost una pozitivă, contribuind la dezvoltarea economică a Transilvaniei, în cadrul regatului ungar. (DIR C, sec. XI, XII, XIII, p. 28; DIR C, sec. XIII, II, p. 187

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, Ed. Științifică, 1969, p. 279-281. 13. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 281-291. 14. P. Diaconu, Realități politice la Dunărea de Jos, în RdI 34, 1981, p. 1111-1132; R. Florescu, R. Ciobanu, Problema stăpânirii bizantine în nordul Dobrogei în sec. IX-X, în Pontica, 4, 1972, p. 389-400; C. Cihodaru, Românii dintre Dunăre și Marea Neagră în secolele X-XIII, în Anal. Univ. Iași, XXIII, 1977, p. 69-81; C. Necșulescu, Ipoteza formațiunilor românești de la Dunăre în secolul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]