37,317 matches
-
ea. E ud de ploaie. Bună dimineața Maria! îi spune și o sărută pe frunte. Maria, încetișor, moale, îmblânzită, se înclină ușor: Ștefane... Ușor-ușor îi despletește cocul, slobozindu-i părul în valuri pe spate și o privește lung, pătrunzător. Ai plâns iar, Maria... Maria își ferește ochii într-o parte: Am... am citit mult și... Oare? Strici ochii aiștea frumoși... Îmi pare rău, Maria, reia el, după o pauză, descumpănit, chinuit. Ce să fac? Spune-mi! Aș vrea să nu mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Uite și data: 6 martie 1475 Veneția. Impresionante cuvinte, nu? Într-adevăr... Și pe deplin meritate. Omul ăsta n-a avut odihnă. A riscat totul. S-a dăruit total, nebunește! Numai eu știu cât am tremurat pentru viața lui, se plânge Maria. E de mirare ce faimă a stârnit în Apus biruința aceasta, adăugă Alexandru cu o invidie greu stăpânită în glas. Mi-a povestit Don Ogniben... Când s-a aflat vestea zdrobirii turcilor la Podul Înalt, s-au înălțat rugi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și inima lui mare a încetat să bată: murea de ciumă, în tabăra de la Zemun, sub zidurile Belgradului eliberat, după o strălucită biruință asupra lui Mahomed. Tace. Se lasă o tăcere ca un moment de reculegere. Țamblac îngână: L-a plâns Europa toată; pierduse pe cel mai vajnic apărător. "Soarele Creștinătății" apusese... Se stinsese "Lumina Lumii"... Înainte de a muri, m-a chemat în cort. Nu mai putea vorbi. Mi-a zâmbit trist. Mi-a făcut un gest să mă apropii. Mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
a făcut așchii. Am dat din cap: înțelesesem. "Jur!!" am strigat eu. Nu știu dacă m-a auzit, dar mi-a zâmbit, semn că înțelesese... Apoi, mi-a făcut semn să plec, să-l las să moară singur. Am ieșit plângând în hohote. Nu mai plânsesem de la moartea lui taica... El m-a învățat să lupt, continuă Ștefan, cu altă voce, după o tăcere. Lui îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi. N-a trecut un an și Vlad a ajuns
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
din cap: înțelesesem. "Jur!!" am strigat eu. Nu știu dacă m-a auzit, dar mi-a zâmbit, semn că înțelesese... Apoi, mi-a făcut semn să plec, să-l las să moară singur. Am ieșit plângând în hohote. Nu mai plânsesem de la moartea lui taica... El m-a învățat să lupt, continuă Ștefan, cu altă voce, după o tăcere. Lui îi datorez mult din ceea ce sunt astăzi. N-a trecut un an și Vlad a ajuns Domn în Țara Românească, iar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
simplu. Fiecare avem partea noastră de vină. Tu... tu n-ai de unde să știi... să știi... Îmi pare rău, Maria, spune Ștefan domol, cu blândețe. Iartă-mă, dacă poți să mă ierți. Câte am eu pe cap... Și nu mai plânge. Păcat de ochii tăi frumoși. Să lăsăm timpul... Poate, cu timpul... Poate... dacă... Cu bine, Maria... Se înclină, îi sărută mâna întinsă care parcă voia să se agațe de ceva nevăzut și iese. Maria rămâne împietrită în mijlocul încăperii. Pe obraji
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Țara Românească înfrântă era sub călcâiul "Moldoveanului cumplit". Taica, scăpase... Prin fugă la turci! Mi-a scăpat printre degete... Noi eu și maica am rămas în Cetate, dobândă... ..."Balaurului fioros", râde Ștefan amintindu-și. ...Împreună cu maica, stăteam strâns îmbrățișate, tremuram, plângeam și ne așteptam moartea... Atunci, lovită cu piciorul, ușa a sărit în lături... Și "Căpcăunul cel fioros" a intrat cu sabia însângerată, să taie capul fiicei și Doamnei Radului Vodă fostul Domn a toată Țara Muntenească! își ascunde Ștefan zâmbetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mai clănțăneau dințișorii de frică... De ură, nu de frică, protestează Voichița. Eram furioasă-furioasă... Și Măria ta râdeai: "Nu-ți fie teamă, fătucă, n-am să te mănânc!" Așa ți-am spus? Apoi, te-ai înclinat înaintea maică-mi ce plângea înăbușit: "Doamnă... Nu vă temeți... Nu vă fac nici un rău!"... Apoi, ai poruncit să fim urcate într-un rădvan și duse la Suceava "ostatice"... "La război, ca la război", se scuză Ștefan, ridicând din umeri, ca o fatalitate. De doi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan. I se moaie picioarele... Cade în genunchi.... Se face ghemotoc la pământ, cu fruntea la pământ. Rămâne așa, neclintit, în tăcere, ghemuit. Boierii se uită uluiți la Ștefan și nu știu ce să creadă: "Ce face Măria sa? Se roagă? Sărută pământul? Plânge? Să plângă Măria sa?"... Tăcere... Nu se aude decât ghiogârțul lui Gherasim, gemetele, plescăitul de plăcere și mormăitul: Cotnar... Cotnar... Apoi Ștefan se ridică. Arată cerul: Acolo Sus cineva ne iubește... spune el încetișor, apoi izbucnește într-un hohot de râs
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
se moaie picioarele... Cade în genunchi.... Se face ghemotoc la pământ, cu fruntea la pământ. Rămâne așa, neclintit, în tăcere, ghemuit. Boierii se uită uluiți la Ștefan și nu știu ce să creadă: "Ce face Măria sa? Se roagă? Sărută pământul? Plânge? Să plângă Măria sa?"... Tăcere... Nu se aude decât ghiogârțul lui Gherasim, gemetele, plescăitul de plăcere și mormăitul: Cotnar... Cotnar... Apoi Ștefan se ridică. Arată cerul: Acolo Sus cineva ne iubește... spune el încetișor, apoi izbucnește într-un hohot de râs nervos, nestăpânit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dea cu lingurița, le-o întoarce Ștefan, mulțumit că le-a dat peste nas. Cu îngăduința de a pune sare au miere, după pohta inimii... Boierilor le-a pierit cheful să mai râdă. Unora, poate, le venea mai degrabă a plânge, că, poate, nu erau de tot străini de vama grâului, a mierii, a peștelui... Și prea bine știau că la Domnul Ștefan "Vorba-i vorbă" și "Sunt lucruri cu care nu se glumește". Și se lasă o tăcere... Ștefan dă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fug?! Să-mi trădez poporul?!" "... Ne vom bate până la moarte!" îi ia Ștefan cuvântul, continuând: Preferăm să murim ca oameni liberi, decât să trăim ca robi!" Da, chiar așa a spus! Ne-am îmbrățișat, ne-am cerut unul altuia, iertare, plângeam în hohote... își amintește Țamblac, cu ochii umezi, un nod i s-a pus în gât și a trebuit să facă un efort ca să poată continua. A fost... a fost ultima noapte a Împărăției... Nu bănuiam că a doua zi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
sfidător, ca un triumf al spiritului asupra forței brutale. Învinsese!... Noi, "eroii", continuă el după o tăcere în care se reculege cu ochii plecați, am dat pinteni, urmăriți de săgețile și răcnetele turcilor. Fugeam, galopam pe străzi, pe străduțe și plângeam. Plângeam pentru Constantinopol, pentru Constantin, pentru omul și împăratul pe care-l cunoscusem cu adevărat abia în dimineața aceea. Și plângeam amar, de durere și de rușine, rușine ce mă încearcă și astăzi, încă... "Nemuritorii" nu pot fi înfrânți, șoptește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ca un triumf al spiritului asupra forței brutale. Învinsese!... Noi, "eroii", continuă el după o tăcere în care se reculege cu ochii plecați, am dat pinteni, urmăriți de săgețile și răcnetele turcilor. Fugeam, galopam pe străzi, pe străduțe și plângeam. Plângeam pentru Constantinopol, pentru Constantin, pentru omul și împăratul pe care-l cunoscusem cu adevărat abia în dimineața aceea. Și plângeam amar, de durere și de rușine, rușine ce mă încearcă și astăzi, încă... "Nemuritorii" nu pot fi înfrânți, șoptește Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu ochii plecați, am dat pinteni, urmăriți de săgețile și răcnetele turcilor. Fugeam, galopam pe străzi, pe străduțe și plângeam. Plângeam pentru Constantinopol, pentru Constantin, pentru omul și împăratul pe care-l cunoscusem cu adevărat abia în dimineața aceea. Și plângeam amar, de durere și de rușine, rușine ce mă încearcă și astăzi, încă... "Nemuritorii" nu pot fi înfrânți, șoptește Ștefan. Și... și cu Împăratul?... Cu Constantin?... Zi mai departe... Ce a urmat? Dincolo de moarte nu mai urmează nimic... încearcă Țamblac
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tot sufletul, cu tot dorul îndelung adunat în ea. Mi-a fost dor de tine, Maria, îi șoptește Ștefan înlănțuind-o cu brațele ca și cum ar fi voit s-o absoarbă, s-o fărâme. Maria își culcă fruntea pe umărul lui plângând încetișor și de prea mult dor dezăgăzuit nu putu scoate decât un gângăvit slab, un scheunat. Mâinile lui îi pipăie părul, scoate ac cu ac, le aruncă și părul eliberat se revarsă pe spate ca o cascadă, în valuri... Dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de la Răuseni și ochii lui taica m-au urmărit ani și ani, continuă el după ce dă roată paraclisului, cu gândurile duse. Mă sculam nopțile lac de sudoare; vezi bine, duhul chinuit al lui taica nu-și afla odihna în mormânt. Plângeam înăbușit în pernă. S-au scurs anii... și... și n-am mai plâns. Gândul răzbunării mi-a hrănit ura și m-a împietrit... Și te-ai răzbunat pe ucigaș?! Te-ai răzbunat?! strigă Alexandru cu patimă. Cu ajutorul vărului Vlad Țepeș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
el după ce dă roată paraclisului, cu gândurile duse. Mă sculam nopțile lac de sudoare; vezi bine, duhul chinuit al lui taica nu-și afla odihna în mormânt. Plângeam înăbușit în pernă. S-au scurs anii... și... și n-am mai plâns. Gândul răzbunării mi-a hrănit ura și m-a împietrit... Și te-ai răzbunat pe ucigaș?! Te-ai răzbunat?! strigă Alexandru cu patimă. Cu ajutorul vărului Vlad Țepeș Drăculea, ajuns domn în Țara Românească, l-am spulberat cu oaste pe ucigaș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan?! Fugi de-aici! râde homeric ca de o glumă bună. Voichița glăsuiește cu mândrie, răspicat: Jur! Sunt neprihănită! Sunt fecioară! Jur! Maria izbucnește în hohote, ironică, sarcastică: Ha! Ha! Ha! "Fecioara!" "Neprihănita!"... Voichița, rușinată, cu o admirabilă naivitate, se plânge: Ibovnică? Măria sa râde de mine... Ba mă întreabă de mă mai joc cu păpușile, ba zice că-s regina veverițelor, că m-am dat de trei ori peste cap și m-am făcut o zână, ba, că-s o mâță
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
întreabă în șoaptă Țamblac ștergându-și cu dosul mâinii câteva lacrimi furișate printre crețurile obrajilor. Ștefan, buimac, ca trezit dintr-un somn greu, nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog, Maria, plângi... Nici un cuvânt. Împietrită. Nici o lacrimă... Nu mai vede, nu mai aude... Mi-e frică pentru ea, Ioane... Sărăcuța... îngână Țamblac. Și eu mă tem pentru ea. Și Bogdan, mititelul... Ce nenorocire... Cine ar fi crezut?... Ca
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ștergându-și cu dosul mâinii câteva lacrimi furișate printre crețurile obrajilor. Ștefan, buimac, ca trezit dintr-un somn greu, nu înțelege. Ce face Maria? Maria?... șoptește răgușit. Maria?... N-a vărsat o lacrimă. Am rugat-o. Plângi... Te rog, Maria, plângi... Nici un cuvânt. Împietrită. Nici o lacrimă... Nu mai vede, nu mai aude... Mi-e frică pentru ea, Ioane... Sărăcuța... îngână Țamblac. Și eu mă tem pentru ea. Și Bogdan, mititelul... Ce nenorocire... Cine ar fi crezut?... Ca un trăsnet... Ștefan se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
dat Dumnezeu gândul ăl bun. "Cruciații" aiștea prea se spală pe mâini ca Pilat din Pont! izbucnește Duma. Dacă le-or fi murdare!? nu se lasă Mihail. "Turcii sunt mulți ca năsipul mării... Nici nu-i încape pământul Moldovei!" se plânge Juga. Da' sub pământ n-au loc?! sare Șendrea. Mă tem să nu ne lase cu ochii în soare, singuri-singurei, cugetă Stanciu. E ceva sigur pe lumea aiasta? cugetă Ștefan chinuit de gândurile sale. Trag nădejdea... Mă gândesc în fel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
aista-i uns cu toate alifiile, știe el cum să-l ia... Da' șezi în cur, boier Cupcici, e cu așteptare și Alexa se înghesuie să-i facă loc. Aoleooo! Parcă pot?! Curu' meu e-o rană! se vaicăre Cupcici plângându-și de milă. Dumnezeule! Ce-am pătimit!... Să vedeți! La "Întrecerile voinicești" de răs-duminică, că Păgânu' nici Ziua Domnului n-o cinstește -, mă luptam cu spada, ca un leu mă luptam de-mi dăduse și borșu' pe nas. Diavolu', cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mult ca de batjocură. Ascensiunea acestor despoți nebuni care numai cucerirea lumii visează trebuie și poate fi oprită! Să începem dar cu batjocura. Hai să râdem! Strămoșii noștri daci aveau un obicei tare sănătos: când le era mai rău, în loc să plângă râdeau. Da, râdeau! Și, deodată, parcă li se ușura povara de pe suflet... Avem și noi destule poveri, destule belele, moartea-i pe noi... Deci, să râdem! Să râdem! Ha! Ha! se căznește el să râdă, dar nu-i vine. Ha
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
urmează. Ce faceți, boieri dumneavoastră, n-aveți destule belele?! Vă poruncesc să râdeți! Ha! Ha! După mine: "Vin turcii!!". Ha! Ha! Ha!... Stanciu stă încruntat: Cine crede că-i de râs să râdă; mie unu' mi-i mai degrabă a plânge... "Vin... vin turcii", bâiguie, se screm boierii. Așa-așa! Mai cu inimă! Mai! "Vin..." "...turcii!" Ha! Ha! Ha!... Boierii hâhâie, se screm să râdă, se uită unul la altul și sunt așa de caraghioși încât chiar le vine râsul: Vin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]