34,136 matches
-
a Europei față de actuala criză a Iugoslaviei au dovedit că problema depășește domeniul cooperării economice. Popoarele Europei central-răsăritene se agață, cu o fidelitate care merită o cauză mai bună, de credința că sînt parte integrantă a Europei; ele încearcă să convingă Europa occidentală că fără ele Comunitatea Europeană va rămîne un grup destinat doar apărării intereselor locale. Dar un astfel de aranjament limitat nu va fi capabil nici să confere o nouă identitate noii Europe, nici să-i asigure securitatea. Dacă
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
un bun exemplu de felul în care putea Iorga să piardă atît perspectiva cît și controlul asupra lui însuși atunci cînd erau implicate sentimente personale. Încercînd să-l descrie pe Stere, el uita rolul decisiv jucat de acesta ca să-și convingă basarabenii să voteze revenirea Basarabiei la România. Lui Iorga îi convenea să uite că Stere a început să colaboreze cu germanii numai după ce negocierile infamului Stürmer von Jagow au ajuns de notorietate publică. El l-a acuzat pe Stere de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
În privința națiunilor balcanice, ne-a convenit să le dăm uitării, cu excepția ocaziilor cînd eram onorați de vizita unuia dintre conducătorii lor regali, în care caz am avut parte de fel de fel de scandaluri care ar fi putut să ne convingă (dar nu au reușit) că orice sumă de bani pe care o puteam investi în țările acelea era pierdută din momentul în care părăsea țărmurile noastre..." Profesor Van Loon se referea la vizita Reginei Maria. Von Loon, Hendrik, The Story
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
această carte și Îmi amintesc că am Învățat, am observat sau chiar am participat la mare parte din această istorie pe măsură ce se desfășura. Îmi este atunci mai ușor să Înțeleg povestea Europei postbelice sau mai greu? Nu știu. Dar sunt convins că imparțialitatea istoricului nu este Întotdeauna la Îndemână. Această carte nu aspiră la o asemenea detașare olimpiană. Fără a renunța, sper, la obiectivitate și echidistanță, Epoca postbelică oferă o interpretare declarat personală a trecutului recent al Europei. Este, Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puțin probabil. Corespondenta cotidianului The New York Times, Anne O’Hare McCormick, Își nota impresiile pe 23 octombrie 1946: „Gigantica strămutare și condițiile În care se desfășoară sunt fără precedent În istorie. E de ajuns să vezi de aproape aceste orori ca să te convingi că sunt o crimă Împotriva umanității pe care istoria o va răzbuna”. Istoria nu a răzbunat-o. În plus, cei 13 milioane de expulzați s-au stabilit și s-au integrat În societatea vest-germană cu un succes remarcabil, deși amintirile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
occidentale au preferat să ignore În mare aceste sentimente, trimițându-i acasă pe sovietici și pe est-europeni, uneori cu forța. Reprezentanții sovietici veneau să-și adune efectiv concetățenii din taberele germane, În vreme ce refugiații din Est Încercau cu disperare să-i convingă pe oficialii francezi, britanici sau americani că nu vor să se Întoarcă „acasă” și că ar prefera să rămână În... Germania. Nu toți au reușit: Între 1945 și 1947, aliații au returnat 2.272.000 de cetățeni sovietici. În primele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În care situația Greciei servea drept avertisment. În Grecia, deși lumea afacerilor și elita administrativă colaboraseră masiv În timpul războiului, epurarea postbelică nu a vizat dreapta, ci stânga politică. Era un caz unic, dar concludent. Războiul civil din 1944-1945 i-a convins pe britanici că această țară mică, dar vitală din punct de vedere strategic nu putea fi stabilizată decât prin reinstalarea fermă la Atena a unui regim conservator. Eliminarea sau periclitarea politicienilor și a oamenilor de afaceri care lucraseră cu italienii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unde germanii trebuiau să urmărească documentare despre Dachau și Büchenwald Înainte de a primi cartelele de alimente: „În lumina proiectorului, am putut vedea cum majoritatea și-au Întors privirea după ce filmul a Început și au rămas așa până la sfârșit. Azi sunt convins că milioane de oameni și-au Întors astfel privirea... Nefericitul meu popor era În același timp sentimental și insensibil. Nu voia să fie zdruncinat de evenimente și n-avea nici un chef să se «cunoască pe sine»”4. Când Aliații au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
-i folosi ulterior, printre altele, la identificarea altor foști naziști, trecuți În serviciul Uniunii Sovietice. Iată ce spunea Konrad Adenauer În prima sa cuvântare oficială În fața parlamentului RFG, la 20 septembrie 1949, despre denazificare și moștenirea nazistă: „Guvernul Republicii Federale, convins că mulți au ispășit lăuntric o vină care nu era prea mare, este hotărât, pe cât posibil, să lase deoparte trecutul”. Fără Îndoială că mulți germani aprobau din toată inima această declarație. Dacă denazificarea a eșuat este pentru că, din motive politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu ajutorul oamenilor și tacticilor din era Frontului Popular. Partidele tradiționale de stânga câștigaseră enorm implicându-se În mișcarea de Rezistență: mai ales În Franța, unde comuniștii au reușit să transforme În capital politic vitejia din timpul războiului (exagerată pe alocuri), convingându-i chiar și pe cei mai neutri dintre privitori de prestigiul lor moral fără pereche - „marii eroi ai Rezistenței”, Îi numea Janet Flanner În decembrie 1944. Nu e de mirare că programele de reformă ale guvernelor europene postbelice reprezentau ecoul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În sânul unor partide autoritare mult mai deschise la propunerile lor. Nemulțumiți fiindcă partidul lor nu oferea un răspuns adecvat la Marea Criză, Oswald Mosley și alți laburiști britanici au luat calea fascismului. Cum tovarășii săi socialiști nu se lăsau convinși de viabilitatea unui „Plan”, belgianul Henri de Man s-a lansat În soluții mai autoritare. În Franța, tineri promițători s-au desprins de Partidul Socialist și au format noi mișcări, dezamăgiți de neputința partidului În fața crizei economice. Mulți dintre ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
prea puține geamuri de pus În ferestre; prea puțină piele pentru Încălțări, lână pentru haine, gaz pentru gătit, bumbac pentru scutece, zahăr pentru dulceață, untură pentru prăjit, lapte pentru prunci, săpun pentru rufe. În ciuda vremurilor sumbre, cercetătorii de azi sunt convinși că reconstrucția postbelică inițială și planurile reformiste din anii 1945-1947 au pus bazele viitoarei prosperități europene. și, cel puțin pentru Europa de Vest, 1947 a fost Într-adevăr anul salvator. Dar pe atunci nu era deloc evident. Dimpotrivă. Al doilea război mondial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
George C. Marshall s-a Întors, la 28 aprilie 1947, de la Întâlnirea de la Moscova a miniștrilor aliați de Externe, dezamăgit de atitudinea Uniunii Sovietice În problema germană și zdruncinat de starea economică și psihologică a Europei de Vest, el era convins că trebuia făcut ceva extraordinar, și asta cât mai curând. Judecând după dispoziția resemnată și pesimistă din Paris, Roma și Berlin, inițiativa trebuia să vină de la Washington. Planul lui Marshall pentru un Program de Reconstrucție Europeană (European Recovery Program - ERP
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vedere american mai convențional, comerțul liber și avantajele asociate cu acesta constituiau un obiectiv În sine și o justificare suficientă pentru programul ERP. Grav afectate de criza comerțului și exporturilor În anii ’30, Statele Unite au făcut tot posibilul să-i convingă pe ceilalți că moneda convertibilă și liberalizarea tarifelor vamale erau esențiale pentru reconstrucția postbelică. La fel ca entuziasmul liberalilor englezi pentru liber-schimb Înainte de 1914, nici pledoariile americane pentru circulația nestingherită a bunurilor nu erau complet dezinteresate. Totuși, această lipsă de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lipsea Europei: timpul. Planul Marshall era un program economic, dar el a prevenit o criză politică. Beneficiile pe termen lung ale Planului Marshall sunt greu de evaluat. Unii au fost dezamăgiți de aparentul eșec al americanilor, care nu i-au convins pe europeni să adopte planificarea În măsura sperată inițial. și e adevărat că obiceiurile și instituțiile colaborative dobândite de europeni se datorează doar indirect - sau deloc - eforturilor americane În acest sens. Dar În lumina trecutului recent al Europei, chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acid: „Reacția țării la cuvântarea domnului Churchill e dovada concludentă că SUA nu dorește o alianță, sau ceva ce seamănă a alianță, cu nici o altă țară”. Churchill nu era Însă deloc surprins nici de Wallace, nici de editorialistul citat. Se convinsese Încă din 1943 de dorința lui Roosevelt de a lichida Imperiul Britanic - uneori, Roosevelt părea că vrea micșorarea Marii Britanii postbelice la fel de mult pe cât dorea stăvilirea Uniunii Sovietice. Dacă se poate vorbi de o strategie coerentă a Statelor Unite Între 1944 și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ales În cele două puteri luate Împreună - sentiment care Îl Încerca acut pe Charles de Gaulle, bântuit de amintirile neplăcute ale șederii sale la Londra ca musafir În timpul războiului și de disprețul pe care i-l arătase Roosevelt. Francezii erau convinși că Washingtonul și Londra luau decizii care Îi priveau direct fără să le ceară părerea. La fel ca Marea Britanie, Franța era un imperiu - cel puțin pe hârtie. Dar În cursul ocupației Parisul se Înstrăinase de colonii. În orice caz, În ciuda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că „În Franța secolului al XVI-lea nu exista un partid musulman”. Stalin Însă, nu Împărtășea iluziile francezilor. Nu avea nici un interes să treacă de partea Franței pentru a contrabalansa greutatea internațională a Londrei și Washingtonului - deși francezii s-au convins de acest lucru abia În aprilie 1947, la Întâlnirea de la Moscova a miniștrilor aliați de Externe, când Molotov a refuzat să susțină propunerea lui Georges Bidault de a separa bazinul Rinului și a impune control străin asupra zonei industriale Ruhr
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu agrea riscul: ceea ce Îi face pe unii analiști să deplângă faptul că Vestul nu a reușit „stăvilirea” sovieticilor mai devreme și mai adânc În Est. Dar În acei ani nimeni nu voia un alt război; dacă Stalin putea fi convins cu ușurință să nu atace Roma sau Parisul (unde nu avea armate), prezența sovietică În Est era, În ochii tuturor, imposibil de negociat. În Comisiile Aliate de Control din România sau Bulgaria, sovieticii nici măcar nu se prefăceau că iau În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
foarte bine. „Problema e că ne jucăm cu un foc pentru care nu avem extinctoare”, declara Marshall În fața Consiliului de Securitate Națională la 13 februarie 1948. Ar fi fost suficient ca Uniunea Sovietică să accepte Planul Marshall și să-i convingă pe majoritatea nemților că Moscova dorea sincer o Germanie neutră și independentă. În 1947, acest lucru ar fi Înclinat balanța europeană. Indiferent ce credeau Marshall și Bevin despre aceste manevre, ei nu ar fi putut să li se opună. Ideea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar În final a ratat ambele obiective. Nu numai că Aliații și-au menținut zona În Berlin (oarecum spre propria lor surpriză și spre recunoștința uimită a locuitorilor), dar blocada sovietică, amplificând efectul loviturii de stat de la Praga, i-a convins și mai mult de necesitatea de a crea o Germanie de Vest; Între timp, populația germană accepta treptat divizarea țării. Franța s-a alăturat Bi-zonei În aprilie 1949, formând o entitate economică vest-germană unică, cu 49 de milioane de locuitori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe teritoriul Europei, pe termen nelimitat. Acest succes i se datorează lui Ernest Bevin, ministrul de Externe britanic, care i-a determinat pe americani să preia conducerea operațiunilor, odată ce Marshall și generalul Clay, comandantul trupelor americane În Berlin, l-au convins pe Truman că riscul merita asumat. Francezii au fost mai puțin implicați În criza Berlinului fiindcă, Între 18 iulie și 10 septembrie 1948, traversau o criză politică internă În absența unei majorități clare În Adunarea Națională. A treia consecință, care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe cât de neclare, pe atât de periculoase. Explicând refuzul Marii Britanii de a adera, Bevin Îi spunea lui Acheson: „Când la mijloc sunt aspecte de o importanță vitală, nu putem semna cu ochii Închiși; la fel ar face și americanii, sunt convins, dacă ar fi puși Într-o situație similară”. Subordonaților săi le-a Împărtășit aceleași presimțiri negre despre Consiliul Europei În cuvinte și mai plastice: „Dacă deschidem cutia Pandorei, nu se știe ce cai troieni mai ies din ea”. Raționamentul britanic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ușor. Scriind din Belgrad unui prieten grec la sfârșitul anilor ’40, Lawrence Durrell era de părere că „situația e cam sinistră aici - condiții ca În plin război, aglomerație, sărăcie. Cât despre comunism - dragă Theodore, o scurtă vizită aici te va convinge de meritele capitalismului. O fi el sumbru și pătat de sânge, dar tot nu-i așa de trist, arid și vlăguit ca un stat polițist sinistru și apatic”. În primele luni de după ruptura cu Stalin, Tito a devenit chiar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca procent din anemicul buget iugoslav) de la 9,4% În 1948 la 16,7% În 1950; producția de muniție a țării a fost deplasată, pentru siguranță, În munți, În Bosnia (ceea ce a contat În războaiele din anii ’90). În 1950, convins de importanța Iugoslaviei În Războiul Rece global, Congresul american i-a mai oferit 50 de milioane prin Legea Ajutorului de Urgență pentru Iugoslavia, urmată În noiembrie 1951 de un acord care-i permitea să primească ajutor militar conform Acordului pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]