KorAP: Find »[drukola/base=țâșni & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...135 136 137 ...162 >

4,027 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255

mlaștini sau case, autobuze cu școlari izbite de marfare, șlepuri lovind capete de pod, vapoare care se scufundau în ocean în timp ce pasagerii moțăiau. Mă așezam la Eschede lângă tipul din ICE 884, cu bara de metal încins desprinsă din boghiu, țâșnind la 282 km/h prin podea, apoi prin scaun, la doi centimetri de piciorul lui (într-un perfect spirit nemțesc, controlorul îl liniștea, zicându-i că nu poate trage semnalul de-alarmă până nu vede despre ce e vorba). Îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cum numai prietenii buni știu s-o facă. Nu eram singurii care trăiam la limită, hrănindu-ne din amestecul păstos de minciună, adevăr și invenție. Dacă ai fi urcat într-un „Tarom“ și-ai fi deschis prima valiză, ar fi țâșnit de-acolo o întreagă lume pierdută, cu tot cu colecția ei de-obiecte uitate și inutile: oameni captivi, nici vii, nici morți, rămași „la interval“ (cum le zicea Mihnea), prinși între două vârste, între socialism și capitalism, suspendați deasupra unui trecut pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
rușine, sunt bărbat: i-am slugărit, m-au terminat. De fiecare dată, rămâneam uluit. Cu trei sferturi de oră înainte de miezul nopții, în cotloanele strâmte și întunecate ale minții lui Bidileanu Ovidiu, avea loc o explozie lirică, un delir prozodic țâșnit din ciocnirea accidentală a cine știe căror neuroni, ca o scânteie de baterie moartă: curentul punea motorul cerebral în funcțiune, apoi se descărca. La 23.45, programul se încheia și Ovidiu pierdea orice legătură cu omologul său din Antichitate, care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
elasticul de la pantaloni: cu noduri groase, succesive, rupt și legat la loc, apoi iarăși rupt, urmărit prin burțile pijamalei cu-o andrea sau un ac de siguranță și scos pe la șolduri, gata de-o nouă cusătură, din ce în ce mai scurt, din ce în ce mai strâns. Țâșneau kilometri de noduri; te întrebai de unde atâta material. Când nu mai rămânea loc de înnodat, capătul atârna pe-afară, simplu, firesc, ca scos dintr-un sac de nuci. Pe la fără zece, a ieșit și Maria din baie. Chipul păstra urmele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de tramvai sau se depășea liniștit coloana pe sensul opus de mers, peste banda continuă. Când gonea câte-o salvare, cu girofarul și sirena aprinse, nimeni n-o lăsa să treacă, iar dacă se întâmpla să prindă un culoar liber, țâșneau toți după ea: ziceau că sunt rude cu bolnavul. După ora unu, când bulevardele erau deja ocupate, toată lumea claxona; vineri, concertul începea de la douăsprezece. Am lăsat mașina în parcarea prezidențială sau, mă rog, puțin pe lângă ea. Bătrânul Opel Astra al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
de poarta principală a palatului și tot acolo dispărea, parcă aspirată printr-o trapă secretă. Nimeni nu bâjbâia; grupurile se mișcau repede și sigur. Bărbați la costum, tunși scurt, militărește, păzeau parcarea și aleile, supraveghând orice mișcare. Când venea președintele, țâșneau trei coloane de mașini, identice, din trei direcții diferite, ca-n filmele americane. Cel mai puternic om al țării se-afla într-una din ele; nu-ți venea să întrebi în care. Am intrat în expoziție când începea să se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
dezbrăcat și-am sărit în cadă. Nu sufeream apa, încă de când preotul mă scăpase în cazan la botez. Evitam dușurile pe cât posibil, iar baia săptămânală se transforma într-un chin. Parcă mi se termina respirația când șiroaiele se pregăteau să țâșnească pe față, umplându-mi nările, urechile și gura: le și simțeam transportate în mii de cupole lichide spre gât, răsturnate pe trahee și năvălind în tuburile prin care pompam încă aerul. Sunetul dispărea. Plămânii deveneau niște bureți lipicioși, umflați cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
ninja, iar pereții fuseseră înlocuiți cu paravane de plastic expandat. Totul purta un nume nou, pe care Maria l-ar fi rostit cu voluptate, dacă n-ar fi semănat cu-o boală de piele: cubicule. La fiecare două-trei ore, oamenii țâșneau din cubicule și năvăleau pe străzi. Se mișcau permanent, alergau pe lângă mine cu-o viteză incredibilă, obositoare, se plimbau pe lungimea trotuarelor cu lingurițele Bluetooth-ului în gură sau alergau printre mașini agățați de-o servietă, scoteau din buzunare dischete extraplate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
întreagă, cu care defilam sâmbetele prin Herăstrău. Puștii râdeau înnebuniți, se lipeau de noi ca niște cățeluși. Apoi am luat piciorul de pe accelerație. Opelul a zumzăit corect, din cutia lui automatică. Se vedea Urziceniul, cu tuburile alea gigantice ale silozurilor țâșnind spre cer. Îți imaginai că orașul e înconjurat de rachete. Maria s-a uitat din nou în spate. Distanța iarăși se mărise, băieții păreau să țină la o oarecare discreție, dar nu excesiv. Ne filau stupid, vizibil, ca legionarii din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
din New York, când își îndeasă woofere printre droturi. Celelalte două au trecut în spatele Vento-ului. Acum arătam ca o coloană prezidențială: doar noi și în față drumul drept, curat și liber. Apoi scenele s-au derulat cu repeziciune. Am văzut Vento-ul țâșnind dintre mașini și depășind coloana. Rapotan țipa ceva, dădea din lăboanțe, poate și din picioare (ca-n Fred și Barney), mașina fugea de mânca pământul. Cele două Lada se țineau după ea, la câțiva centimetri; aproape o flancau. Le admiram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și pe ecran, în locul textului, au apărut niște semne de genul ăsta: 7ωερτψυισζροπγβηνϕ825ν Unele chiar pulsau, ca niște burți gata să plesnească. Nu prea știai nici ce sunt, nici ce să faci cu ele. Nu m-ar fi mirat să țâșnească afară ăla mic și dințos din Alien și s-o ia la fugă chițăind prin bucătărie. „He-he...“, a rânjit Mihnea, „De-aia există programe de decriptare! Ăsta nici măcar nu era un cod, ci doar un corp simbolic. E pus acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Nu-ți face speranțe.“, mi-a tăiat-o. „Adevăratele indicii nu apar unde s-a petrecut delictul.“ așază““““““““““““““““ Din viețile noastre dispar uneori bucăți întregi; peste amintiri se-așază o tencuială groasă, sub care nu merită să cauți. Alteori, detaliile țâșnesc când te-aștepți mai puțin: imaginile se-acumulează, crustele neuronilor se desfac, eliberând mii de spori electrici. Culorile strălucesc putred, călduros, îți vine să le râcâi ca pe-o eczemă, să vezi ce-i dedesubt. Camil Petrescu, după ce l-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
lemn. Găseam mașina de spălat plină de bucățele minuscule, parfumate, cât o granulă de zahăr. „Așa e. Ai dreptate.“, și-a adunat ea mândria, înaintea lacrimilor. „Acum nu e momentul.“ Am admirat-o în retrovizor, cum nu lasă nimic să țâșnească din ochi. Privirea părea mată, opacă, golită de sentimente. Pericolul trecuse, nu-mi trebuia altceva. Aș fi vrut să mă cațăr peste scaune, ca la cinema, și să-i sar în brațe, să-i mulțumesc, apoi s-o mângâi și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
odihnea în așternuturi conținea niște imperfecțiuni, corpul ei se rupsese în câteva bucăți de nerecunoscut sau poate doar crescuse peste noapte, ca vrejul de fasole al lui Jack. Vârtejuri de oase albe se roteau deasupra saltelelor, degete pline și chitinoase țâșneau în snopi de boabe de după pături, revărsându-se pe marginea patului. Copilașii purtau membre nepotrivite, tulpinile brațelor atârnau, iar capetele nu semănau: unele crescuseră mari și împlinite, altele mici și îndesate, ca niște păstăi pe care nu le-a bătut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
Nici un chip nu purta pe el desenul ipotetic al frumuseții, nici un corp nu se distingea din masa informă de stofe bleumarin. Matricola și cordeluțele așezate corect pe cap îți dădeau un sentiment prematur de nevroză. Când se striga catalogul, corpurile țâșneau în aer ca niște saltele, strivind și ultimele porțiuni de spațiu unde ți-ai fi putut odihni privirea. Clasa mirosea teribil, a lână, cerneală și petrosin. În facultate, lucrurile au stat încă mai rău. Stafiile crescuseră, unele dintre ele aveau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
era strâns într-o coadă bogată, lăsând să cadă cerceii rotunzi și grei, din aur roșu. Fusta fusese scurtată, sub ea străluceau niște ciorapi de plasă, cu ochiuri mari și rupte. Carnea proaspătă, dar puțin fleșcăită, se lăbărța la șolduri, țâșnind pe sub bluză. Era de neînțeles cum o asemenea scenă mă interesa. O întâlneam pe florăreasă la nunta fi-sei, acoperindu-mi pleoapele cu întinderile grele și incomensurabile ale trupului, dansând amândouă cu mesele în brațe și cazanele cu sarmale ridicându-se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
le plimbi și tu prin spatele blocurilor; la 13, puteai să le ai; la 16, intrai la pușcărie pentru ele. Totul era precoce aici, de la frumusețe la infracțiune. Maria se dezmăța prin universul ăsta de vârste și senzații. Asocierile voluntare țâșneau de pretutindeni, ca un șoc de memorie cu efect de cocaină: rochița roșie cu pantofii negri de lac, salata de vinete cu fâșiile de-ardei copți, puloverul mov tricotat și nasturii lui de sticlă, mazărea și friganelele, ziua și noaptea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
rachete“, când „bigudiuri“; copiii le confundau cu niște suzete uriașe, iar golanii cu două țâțe lăsate. Nimeni nu se-obosise să le verifice: bineînțeles că zburau goale, așa cum ieșiseră din fabrică. Mașina 110 apărea noaptea de pe străduțe, cotea imprevizibil și țâșnea de fiecare dată în altă parte, printre blocuri. Avea capătul undeva între Dămăroaia și Bucureștii Noi, unii îl zăriseră la Fabrica de Pâine, alții sub un pod, mulți credeau că nu oprește niciodată, ci se află permanent în mișcare. Copilăria

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
genul de văduvă perpetuă, care nu răspunde la sonerie și studiază lumea pe geam din spatele perdelei. Vecina purta un capot universal, decolorat, din care nu se dezlipea nici iarna, nici vara și niște papuci muștar, decupați la degete: pe-acolo țâșnea șoseta, mototolită ca un căluș. Ansamblul strâmt și neaerisit demara o dată la cinci zile spre piață, de unde se întorcea cu-o pâine și-o plasă de cartofi. Doamna Matei era cuminte ca un cadavru, n-o auzeai niciodată. Locuia într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cu conexiunile arse sau întrerupte, era azvârlită la coș, ca un drog fără amfetamină. În clipele de răgaz, îmi imaginasem zeci de feluri în care Bucureștiul putea fi retușat. Degeaba: din supraimprimarea turnată peste noi de Nicolae Ceaușescu, nu mai țâșnea decât schița unui dement. Stăteam serile în pat lângă Maria, răsfoind ziarele sau citind împreună enigmele lui Ludo dintr-un vechi Pif, dar gândul îmi zbura la oraș, cum să-l reproiectez. Uneori, îl stropeam cu acizi, pe care îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
mov, căpșuniu sau caramelizat strălucea de poftă și gloss. Li se vedeau buricul gol și sexele strânse de materialul supraelastic. Unele purtau inel pe degetul mare (minunat de impertinente, cum nu puteam suferi), altele tricouri albe, înnodate sub sâni: sfârcurile țâșneau cuminți prin țesătura fleșcăită de transpirație. Nu le observam picioarele, dar puteam să pun pariu că sunt încălțate în cizme înalte, cu tocul cui, subțire ca un fir de oțel. Îl simțeai împungându-te pe spate, înjosindu-te delicios. Toate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
gâtul ciobit, îi simțeai pe vârful limbii. Pe ecran, fetele continuau să trepideze. Nu mai mergea ca pe vremea noastră, când mișcai o dată din picior la stânga, o dată la dreapta, și gata dansul. Nu se mai arunca cu confetti, nu mai țâșneau nori de-azot lichid de sub scenă, ca la „Multi-Stereo“, „Disco-Stop“ sau Casa de Cultură a Studenților „Grigore Preoteasa“. Acum puștimea tremura din tot corpul, scuturată de undele de zgomot. Boxele scuipau miliarde de wați din woofere. Nici o porțiune nu scăpa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
București, numite CET-uri, ca într-o operațiune conspirativă: unul la Grozăvești, altul în Militari, al treilea în Berceni și ultimul în Balta Albă. Coșurile lor se gâtuiau ca două pâlnii strânse la mijloc de-o mână gigantică. Iarna, fumul țâșnea prin acoperișuri, ca o spumă izolantă. Puteai să juri că ai ajuns la Detroit. Plămânii Bucureștiului funcționau prin CET-uri, oxigenându-i mișcările de la Nord la Sud sau de la Vest la Est. Le-aș fi produs un stop respirator, o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
cizmulițe la modă, cu toc scurt și bot rotund. Eu, dimpotrivă: echipat ca acasă, cu adidași, o scurtă de fâș (se anunțaseră ploi la meteo) și, mai ales, o șepcuță de tenis pe cap. Modelul infracțional se contura, identitatea est-europeană țâșnea de sub haine ca o flegmă murdară, lipsea doar treningul, ca să intru pe afișul cu „On recherche“. Desigur, adidașii erau de fapt niște Salomon de ultimă generație, turnați special pentru trekking, iar șepcuța, un Nike de anul trecut, pe care îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
și nu toți. Îl alesesem special: retras, liniștit și, mai ales, cu două ieșiri. În plus, te instalai la doi pași de centru: un nod de tramvaie se desfăcea la trei sute de metri, pe două nivele, ca un aeroport militar. Țâșneau tramvaiele din el la cinci minute, spectaculos, în toate direcțiile. „Ăsta e?“, a mormăit Mihnea, cu ochii cârpiți. Mie îmi lăcrimau, de frig și nerăbdare. „Da.“, am confirmat. „Nu văd nimic. N-are intrare sau cum?“ Schottenpoint-ul (sau Schottenbühel, cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]