7,836 matches
-
interne din Japonia ar putea fi oferită de neorealism. Neorealiștii au interpretat schimbările interne drastice din Japonia ca semnalând că țara este împinsă spre abandonarea constrângerilor din timpul Războiului Rece. După cum s-a discutat, Japonia a manifestat anumite semne de afirmare politică în strategiile după Războiul Rece, ceea ce a îngrijorat alte state. Mai mult, dificultățile economice curente ale Japoniei o expun și o fac vulnerabilă în economia internațională. Acestea pot amenința viabilitatea relației de securitate americano-japoneză. Neorealiștii ar putea sugera că
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
Keehn, SUA, care în continuare nu au încredere în capacitatea Japoniei de a acționa ca un aliat autentic, ar putea și chiar ar trebui să fie considerate o amenințare mai mare la adresa securității din Asia de Est decât China în afirmare (Johnson și Keehn, 1995, p. 110; vezi și Johnstone, 2000; Drifte, 2003). Aceleași principii pot fi extinse asupra economiei politice a relațiilor Japoniei cu alte puteri majore din sistemul internațional. Sato observă că o mai mare egalitate în relația SUA-Japonia
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
p. 75). Până când Japonia nu învață să își dezvolte strategiile pe o bază mai autonomă, ea nu va fi capabilă să obțină un real sentiment de securitate în sistemul internațional emergent. Capitolul 5 Politica externă chineză după Războiul Rece Consecințele "afirmării Chinei" ca putere majoră este una dintre cele mai discutate teme din politica internațională după Războiul Rece. Totuși, originile acestei dezbateri pot fi identificate în tendințe apărute cu mult timp înainte. Spre sfârșitul anilor 1970, în China a apărut o
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
față de sfârșitul Războiului Rece, și la opțiunile ei strategice în sistemul internațional emergent. Neorealismul Waltz, Layne și Mearsheimer au folosit modelul neorealist pentru a face predicții cu privire la comportamentul Chinei în sistemul internațional post-Război Rece, identificând-o ca o "putere în afirmare" în structura de putere internațională (Waltz, 1993; Layne, 1996; Mearsheimer, 2001). Într-adevăr, Dibb observă consensul general conform căruia China poate susține rate de creștere care presupun dublarea PIB-ului o dată la opt-unsprezece ani, evoluție ce ar "prevesti apariția unei
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
sunt foarte diferite. Unii sugerează că tendințele acestor cheltuieli nu trebuie să fie supraestimate (Nathan și Ross, 1997, pp. 146-148; Karmel, 2000). Alții, însă, atenționează cu privire la interpretările prea optimiste ale modernizării armatei Chinei. Nye avertizează că "și după ce înlăturăm exagerările ... afirmarea puterii armatei chineze ... trebuie să fie privită în mod serios, ca un nou factor în regiune [Asia de Est]" (Nye, 1997, p. 70). Există dovezi că RPC se îndepărtează de strategia descurajării nucleare "minime" și se orientează către una "limitată
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
regiune (Buzan și Segal, 1994, p. 4). Numărul și complexitatea disputelor în care este implicată China în Asia de Est pot fi invocate de neorealiști drept simptome ale unor tensiuni structurale mai profunde, care sunt o consecință a puterii în afirmare a Chinei. Evoluția relațiilor Chinei cu Rusia, India și Pakistan, precum și cu state din Africa de-a lungul anilor 1990 pot fi, de asemenea, explicate din perspectivă neorealistă. Odată cu dispariția amenințării sovietice, relațiile chino-rusești s-au ameliorat foarte mult în
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
Un astfel de comportament poate fi înțeles în termeni compatibili cu conflictul structural emergent anticipat de modelul neorealist. În general, există numeroase dovezi care favorizează o interpretare neorealistă a strategiilor Chinei dintre 1989 și 1999. Conform cu puterea sa economică în afirmare, China și-a modernizat capacitățile militare și a urmărit o agendă tot mai revizionistă după Războiul Rece. Acest fapt a dus China către un conflict atât cu Japonia, cât și cu SUA, mai ales pe tema unor dispute teritoriale nerezolvate
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
fi calea principală de încadrare a discuțiilor despre opțiunile politice ale Chinei în sistemul internațional după Războiul Rece. Această dezbatere se referă la felul în care SUA și Occidentul, în general, ar trebui să întrețină relații cu o "Chină în afirmare". Școala implicării urmează logica instituționalistă atunci când susține includerea Chinei în regimurile internaționale, cu scopul de a maximiza integrarea ei lină în ordinea internațională. Prin contrast, școala îngrădirii urmează neorealismul atunci când consideră că un conflict cu China este probabil, în contextul
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
UE au cauzat tensiuni semnificative între Germania și principalii ei parteneri. Relațiile Japoniei cu SUA și cu China au dat semne de tensionare, iar acest fapt crește neliniștile cu privire la securitatea din regiunea Asiei de Est. Conform neorealismului, cu siguranță că afirmarea Chinei ca putere regională majoră a alarmat cu privire la efectele revizionismului său asupra balanței de putere. De asemenea, instituționalismul oferă o perspectivă utilă pentru analiza unor aspecte ale strategiilor celor trei țări. Comportamentul Germaniei față de cadre multilaterale precum NATO, UE și
Sistemul internațional după Războiul Rece by Ewan Harrison () [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
funcționează ca marcatori privilegiați ai clasei [...]. Arta și consumul artistic sunt predispuse să îndeplinească, fie că vrem sau nu, fie că o știm sau nu, o funcție socială de legitimare a diferențelor sociale [...]. Studiul gusturilor, adică al preferințelor manifestate, este afirmarea practică a unei diferențe inevitabile. Nu întâmplător, atunci când trebuie să se justifice, o afirmă în mod negativ, prin refuzul opus altor gusturi [...]. Fără îndoială, gusturile sunt, înainte de orice, dezgusturi". Pierre Bourdieu, 1979, Introducere, pp. II, VIII și 60. În numeroase
Sociologia culturii by Matthieu Béra, Yvon Lamy () [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
în această tradiție. Fie că e vorba de lucrările lui Walter Benjamin (1892-1940) despre artă în era reproductibilității tehnice, ale lui Max Horkheimer (1895-1973) și Theodor Adorno (1903-1969) despre arta de masă și industriile culturale, ale lui Herbert Marcuse despre "afirmarea culturală" sau ale lui Jürgen Habermas despre deviația spațiului public (1962), toate subliniază fecunditatea acestei interpretări. După ei, alienării lucrătorilor în muncă i se adaugă, în capitalismul modern, o alienare a maselor (vectorii fiind clasele mijlocii) prin intermediul consumului de bunuri
Sociologia culturii by Matthieu Béra, Yvon Lamy () [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
Heinich, 1991, pp. 34-35), care a studiat cele mai suple forme de activități (hoț, delincvent...) și pe cele mai structurate (medici, profesori, juriști, jurnaliști etc.). Criteriile profesionalizării sunt următoarele: existența unei structuri asociative care permite impunerea anumitor reguli interne și afirmarea unei autonomii în raport cu eventualele presiuni străine; dezvoltarea unei expertize, a competențelor specifice, care necesită adesea organizarea unui învățământ îndelungat și sistematic și, deci, a unui corp profesoral; instaurarea unei relații de serviciu, garantată printr-un cod de deontologie, care permite
Sociologia culturii by Matthieu Béra, Yvon Lamy () [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
le permite cultura? Căci valorile, scopurile și preferințele politicului condiționează integrarea într-un ansamblu combinând trei aplicații și trei orientări: formarea legăturii sociale, egalitatea redistributivă, unanimitatea reconciliatoare. • Universalismul cultural: principiul general Fundamentul general al valorilor constă în primul rând în afirmarea "universalismului cultural", a cărui proprietate este aceea de a masca seria de opoziții produse de limbaj și transpuse în practici: inegalități/diferențe; cultură de elită/cultură de masă; cultură dominantă/cultură populară; cultură burgheză/cultură muncitorească. Universalismul cultural maschează, prin
Sociologia culturii by Matthieu Béra, Yvon Lamy () [Corola-publishinghouse/Science/1069_a_2577]
-
îi face pe unii oameni să își mute activitatea pe piețele negre, apar mituirea pe sub masă a oficialilor și alte deviații de la domnia legii. Amestecul de penurii și corupție care rezultă induce apoi de regulă tendințe și mai puternice de afirmări autoritare ale puterii. Efectul creării un "portofoliu de politici" care include astfel de politici proaste este să submineze economia, să creeze corupție și chiar să submineze democrația constituțională. Critici hibride etico-economice 12. Piețele duc la mai multă inegalitate decât procesele
Statul. Ce se vede și ce nu se vede by Frédéric Bastiat [Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581]
-
însăși, ajungând în ultimă analiză la afirmația conform căreia corpul este o creație a sufletului. Ochiul este organul simțului intelectual, filosofic. El deține o predominanță clară în concertul organelor senzoriale. Ochiul este, prin excelență, organul științei, după cum mâna este organul afirmării tehnice. Văzul este un simț estetic, un simț sugestiv. În sensul cel mai larg al cuvântului, frumusețea cuprinde toate proprietățile lucrurilor care excită în mod plăcut simțul văzului sau, pe calea lui, dispun sufletul și înveselesc spiritul (Hegel). Frumosul în
Despre muncă şi alte eseuri by Mihai Pricop [Corola-publishinghouse/Science/1398_a_2640]
-
bine să nu se manifeste. În acest sens, omul nu este liber "de la natură"; libertatea este în el simplă posibilitate, ca libertate reală ea trebuind mai întîi să fie cucerită. De-abia când e cucerită și devine reală libertatea este afirmare a necondiționării mele. Dar cucerirea libertății se face în dialog cu frica. Pentru că în frică se adună întreaga noastră condiționare sau, mai precis, pentru că în frică răzbate în mod nemijlocit suprema noastră condiționare ca fapt de a fi, dialogul cu
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
explică de ce depășirea, la rândul ei, nu viza niciodată limita, ci doar obstacolul care desparte de atingerea ei.1 Depășirea însemna deschiderea căii către atingerea unei limite greu accesibile și, în mod paradoxal, ea devine astfel o modalitate supremă de afirmare a limitei, strădania de a o atinge, și nu de a o contesta. Depășirea ca transgresare a limitelor nu avea la greci nimic din conotațiile eroice pe care noi ne-am obișnuit să i le atribuim în modernitate. Dimpotrivă, în
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
să se reproșeze peratologiei că își trădează etimonul pentru a face saltul într-o vastă zonă heuristică și explicativă, înăuntrul căreia tot ce îl privește în mod esențial pe om - limitele sale și ale lucrurilor care îi stau în preajmă, afirmarea sau contestarea lor, rămânerea sub ele sau pășirea dincolo - se poate reorganiza coerent în jurul unui centru unic. Astfel înțeleasă, peratologia poate deveni nu numai axa antropologiei antice, ci axa antropologiei filozofice în general. Însă pentru aceasta va trebui să acceptăm
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
depășirea a două garnituri de limite: a unei sub-limite induse istoric și a limitei generice constitutive. Tensiunea peratologică este astfel dublă. În Șăineanu, Noica a căutat confirmarea intuiției sale că formula "dacă nu ar fi nu s-ar povesti" (deci afirmarea inițială a faptului că povestea respectivă este adevărată) nu apare decât în basmele românești. "Inițial, mi-am închipuit că e vorba de o simplă formulă stereotipă invocată din motive de rimă. Pe urmă, am simțit nevoia s-o pun în legătură cu
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
performanță, care, fie că ne încîntă ori nu, mută din loc bolovanii, cu noi cu tot. Iar în măsura în care performanțele culturii - fie că este vorba de mari invenții, de mari idei, forme de organizare și manifestare socială sau mari creații - hotărăsc afirmarea și supraviețuirea popoarelor, este bine să reflectăm puțin asupra felului cum se produc ele. Unele performanțe ale culturii se obțin neștiut. Limba română, între alte câteva, este prin ea însăși o performanță culturală. Anumite forme de organizare și manifestare ale
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
E o dramă a omului, spune Noica, să vezi cum între cele trei facultăți ale spiritului - sentiment, inteligență, voință - voința e cea impură. De îndată ce ia întîietate voința, omul se dezechilibrează. Or, la Loyola, tocmai voința e agentul principal. Orice mare afirmare a spiritului trebuie să fie neîntinată de voință. Nu spun că voința trebuie să lipsească, ci că o bună exersare a ei presupune a o ține sub control. Voința, ca și eticul în general, trebuie să fie discretă; existența ei
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
întîmplă atunci cu problema timpului? Condiția individualului prins în modelul ontologic reprezintă deja o ex-temporalizare. Am ieșit din condiția lui Cronos, de vreme ce am un model ontologic care îl înfrînge pe cel al timpului devorator. Și, într-adevăr, toate formele de afirmare umană sânt revolta lui Zeus împotriva lui Cronos. În fiecare dintre noi se află un Zeus care vrea să-l înlănțuie pe Cronos. "În fiecare om un Zeus își face încercarea." Frumusețea mitului în general este că el e mai
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
la roată înceată și ornamentate cu linii orizontale și în val. Pe acel loc a fost o așezare de dimensiuni reduse, din epoca feudală timpurie sec/olele/ VIII-IX”. Evident că așezarea menționată se circumscrie perioadei de cultură Dridu, adică începutului afirmării etniei românești. Grindul trebuie localizat la poala terasei inferioare de la est de apa Bârladului, cursul vechi. Într-un capitol precedent am afirmat că, inițial, perimetrul satului și moșiei Torcești făceau parte integrantă din vastul spațiu al obștei umbrăreștene. Deci, comunitatea
Umbrărești : vatră milenară de istorie by Ion T. SION () [Corola-publishinghouse/Science/101010_a_102302]
-
atare de către elevi" (Carra și Sicot, 1997, p. 68). Astfel, ei îmbrățișau propria mea poziție (Debarbieux, 1989): "Violența este ceea ce eu consider ca atare". Această definiție nu este o poziție subiectivistă, cum a fost uneori greșit interpretată (Prairat, 2001), ci afirmarea caracterului socialmente construit al definiției însăși a violenței. De altfel, vom reveni în capitolul următor asupra acestei chestiuni importante legate de definirea violenței. Principalele rezultate ale anchetei realizate de Carra și Sicot în 1996 privesc așadar definirea victimizărilor de către elevi
Violența în școală: provocare mondială? by Éric Debarbieux () [Corola-publishinghouse/Science/1097_a_2605]
-
de căpătâi, precum celebra Broken Windows de Wilson și Kelling (1982), și prin lucrările și sintezele lui Roché (1993) și Lagrange (1995). Termenul a devenit foarte repede un laitmotiv politic în care se asociau "lupta împotriva infracțiunilor și incivilității" și afirmarea "valorilor republicane". Și eu am folosit mult acest termen în lucrările mele despre violența în mediul școlar, considerându-l însă, cum scriam pe atunci (Debarbieux, 1996), "un concept provizoriu care poate fi depășit, dar unul comod" prin calitățile lui descriptive
Violența în școală: provocare mondială? by Éric Debarbieux () [Corola-publishinghouse/Science/1097_a_2605]