1,733,188 matches
-
eu să pot reacționa, mi-a spus: - Sînt mama ta. Ceva se schimbase în înfățișarea ei, lucru care m-a împiedicat s-o recunosc de la prima vedere. Avea patruzeci și cinci de ani. Adunînd cele unsprezece nașteri, petrecuse aproape zece ani însărcinată și cel puțin tot atîția alăptîndu-și copiii. Încărunțise de tot înainte de vreme, ochii îi erau mai mari și uimiți în spatele primilor săi ochelari cu lentile bifocale, și purta un doliu sever, din cap pînă-n picioare, după moartea mamei sale
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
a fost nevoie să-mi spună care, nici de unde, fiindcă pentru noi nu exista decît o casă pe lume: casa bătrînească a bunicilor din Aracataca, unde am avut norocul să mă nasc și unde n-am mai locuit de la opt ani. Tocmai renunțasem la facultatea de drept după șase semestre, pe care le-am destinat mai cu seamă cititului a tot ce-mi cădea în mînă și recitatului pe de rost din poezia fără seamăn a Secolului de Aur spaniol. Citisem
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
mi-ar fi fost de-ajuns spre a învăța tehnica de a scrie romane, și publicasem șase povestiri în suplimentele unor ziare, care au stîrnit entuziasmul prietenilor și au atras atenția cîtorva critici. Aveam să împlinesc douăzeci și trei de ani luna următoare, săvîrșisem infracțiunea de a nu mă prezenta la serviciul militar, eram veteran după două blenoragii, și fumam zilnic, fără nici un presentiment, șaizeci de țigări de tutun tare. Timpul liber mi-l petreceam cînd în Barranquilla, cînd la Cartagena
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
fi fost de-ajuns incertitudinea în privința pretențiilor mele și haosul vieții pe care o duceam, un grup de prieteni nedespărțiți ne pregăteam să publicăm fără să avem fonduri o revistă cutezătoare, pe care Alfonso Fuenmayor o plănuia de vreo trei ani. Ce altceva mai puteam dori? Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strîmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustață sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăși cu flori nedeslușite și sandale de pelerin. În întunericul unui cinematograf
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
publicăm fără să avem fonduri o revistă cutezătoare, pe care Alfonso Fuenmayor o plănuia de vreo trei ani. Ce altceva mai puteam dori? Nu din plăcere, ci mai degrabă pentru că eram strîmtorat, am luat-o înaintea modei cu douăzeci de ani: mustață sălbatică, păr ciufulit, blugi, cămăși cu flori nedeslușite și sandale de pelerin. În întunericul unui cinematograf și neștiind că eu eram prin apropiere, o prietenă de pe atunci i-a spus cuiva: "Bietul Gabito, e un om pierdut". Așa încît
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
aceea nevinovată de numai două zile avea să fie atît de hotărîtoare pentru mine, încît nici cea mai lungă și sîrguincioasă viață nu mi-ar fi de-ajuns ca s-o povestesc pînă la capăt. Acum, la peste șaptezeci și cinci de ani bătuți pe muchie, știu că a fost decizia cea mai importantă din cîte a trebuit să iau în cariera mea de scriitor. Adică în toată viața mea. Pînă la adolescență, memoria este mai interesată de viitor decît de trecut, astfel
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
eu am obosit să mai citesc cu scuturăturile acelea de nesuportat și luminile nenorocite de pe coridor și m-am așezat lîngă ea să fumez, încercînd să ies la liman din nisipurile mișcătoare ale ținutului Yoknapatawpha. Dezertasem de la universitate cu un an în urmă, cu iluzia temerară de a trăi din jurnalism și din literatură, fără să fie nevoie să le învăț, însuflețit de o frază pe care cred că am citit-o la Bernard Shaw: "De mic copil am fost silit
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
era timp pierdut. Mai ales în privința tatei, care mi-ar fi iertat orice, în afară de faptul de a nu atîrna pe perete o diplomă universitară oarecare pe care el n-a putut-o avea. Comunicarea s-a întrerupt. După aproape un an mă tot gîndeam să mă duc să-l văd pentru a-i explica motivele mele, cînd a apărut mama să mă roage s-o însoțesc să vîndă casa. Totuși, ea n-a pomenit deloc subiectul pînă după miezul nopții, pe
Gabriel García Márquez by Tudora Șandru-Mehedinți () [Corola-journal/Journalistic/14237_a_15562]
-
de Carte din noiembrie, întâlnindu-mă cu Nicolae Breban, acesta a ținut să-mi spună (textual): "Ai pierdut prietenia lui Nicolae Breban!". Culmea e că eu îl prețuiesc foarte mult, ca prozator, și îi datorez angajarea mea, acum aproape 10 ani, pe un post de corector la "Contemporanul - ideea europeană". Dar, pur și simplu, mi s-au părut absolut inacceptabile, din punct de vedere moral, și chiar prin prisma unei anumite stilistici a comportamentului unui scriitor, acele dedicații pe care le-
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
recunoști că nu este tocmai comod să publici ceea ce spui tu (mă refer la verdictele negative), fără riscul de a-ți atrage, mai apoi, antipatia unora. Consideri că ești, în acest sens, un om curajos? - Nu cred că, la treisprezece ani după Revoluția din decembrie '89, o obiecție ori o rezervă critică la adresa cuiva poate atrage nepublicarea textului în care acestea au fost formulate. N-ar fi "comod" să se publice așa ceva? Dar aceasta este însăși condiția de existență și de
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
argumentate, în locul unor elogii calpe. Îi ajută mai mult primele. Celelalte sunt alunecoase și la propriu, și la figurat: utilizând numai hiperbola, ele nu spun, de fapt, nimic. Ca să-ți dau un exemplu, am avut cu Nicolae Manolescu, acum câțiva ani, un schimb de opinii extrem de tăioase, cu accente aproape pamfletare. Asta nu l-a împiedicat pe criticul "șaizecist" (unul dintre cei mai importanți din ultimele decenii și, indiscutabil, cronicarul numărul unu) să-mi citească sine ira et studio volumul de
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
unele dintre cronicile mele. Dar am, cel puțin deocamdată, sentimentul că ceea ce fac/ scriu eu e "prizat" de mulți, nemeritat de mulți cititori (obișnuiți și profesioniști). Datorez acest lucru "Adevărului literar și artistic", revista la care scriu săptămânal de șase ani încoace. Cum am mai spus, fără această revistă m-aș fi aflat, acum, cam la un sfert din drumul parcurs cu sprijinul ei. - În Epistolar, Gabriel Liiceanu face câteva reflecții asupra criticii: "Critica literară (...), foarte adesea, nu pune în joc
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
teoreticului...". Sau: "(...) critica este o față a adevărului, o specie și nu adevărul însuși...". Sigur că m-ai putea acuza că scot din context, dar nu cred că greșesc prea tare cu această scoatere atâta vreme cât și azi, după 20 de ani, lucrurile se pare că stau la fel. Ce părere ai despre spusele lui Liiceanu, chiar așa, scoase dintr-un alt context? - În textul cărții despre care vorbești, mai exact, într-unele din scrisorile trimise de Gabriel Liiceanu, există alte reflecții
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
și se dă ca exemplu strălucita Istorie a lui G. Călinescu. Prima "judecată" pe care o citezi se referă la o anumită specie a criticii: la cea curentă, de întâmpinare. Vizați sunt mai degrabă cronicarii literari, a căror autoritate în anii '80, la noi, putea într-adevăr să-l irite pe orgoliosul discipol al lui Noica. Celelalte două judecăți sunt mai "largi" și se poate discuta mult și bine pe marginea lor. Rezumativ: de ce ar trebui să fie critica o specie
Daniel Cristea-Enache by Ioana Scoruș () [Corola-journal/Journalistic/14225_a_15550]
-
echilibru și chiar mediatorul între tot felul de tabere, grupuri și grupulețe atît de specifice democrației noastre de tranziție. O glumă spusă în răspăr avea pe dedesubt mesaje și nuanțe și era imposibil să nu-și atingă ținta. În toți anii din urmă l-am simțit adeseori ca pe un camarad, ca pe un partener adevărat într-o conversație, un sprijin, poate, tăcut al gîndurilor mele, al întîmplărilor vieții. Și nu întotdeauna mi-a mărturisit asta prin cuvinte, pe care le
Adio, Dolfi! by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/14259_a_15584]
-
stările mele legate de vreo întîmplare sau alta. "N-am vrut să scriu teatru. Interferența teatrului cu orbita mea de filolog, un filolog liniștit, calm, fără ambiții, a fost un accident." Un accident care s-a transformat în destin. În ani în care a scris cronică dramatică, apoi piese, altfel de piese, cum mărturisea că și-a dorit să facă în cuvîntul înainte la volumul Antologii, publicat în 1997 la Editura Unitext. Parcurg acum din nou această pagină intitulată " Un sfat
Adio, Dolfi! by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/14259_a_15584]
-
n-a pretins că este "cel mai", deși uneori a fost îndreptățit să o facă. Poate mult mai mult decît alții. În ultimul timp avea un soi de detașare. Nu știu dacă față de fenomen sau față de viață. Tîrziu, în toamna anului trecut, am stat împreună zece zile la Brașov, fiind membri în juriul Festivalului de dramaturgie contemporană. Sînt ultimele imagini, ultimele amintiri. Și vesele, și triste. Cum e-n teatru, cum e-n viață. Pentru că avea ceva probleme cu un picior
Adio, Dolfi! by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/14259_a_15584]
-
Grigore Ilisei Întoarcerea în Eden Într-o bună zi a anului 1993, după ce trecuse dealul mare al celor 90 de ani de viață, Ion Irimescu s-a urcat în tren și a sosit cu Doamna Domniei sale la Iași. Era poftit să primească titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de arte
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
Grigore Ilisei Întoarcerea în Eden Într-o bună zi a anului 1993, după ce trecuse dealul mare al celor 90 de ani de viață, Ion Irimescu s-a urcat în tren și a sosit cu Doamna Domniei sale la Iași. Era poftit să primească titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de arte din Iași, al cărei profesor de sculptură fusese între 1940-1950
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
Țin minte c-am întîrziat un pic mai ales pe la capătul străzii Lascăr Catargi, la numărul 51, unde locuia pe vremea șederii sale ieșene. Întîmplarea face ca astăzi casa mea să fie situată lîngă pereții odăilor ce-l adăpostiseră cîțiva ani buni. Îl priveam, mă uitam la Domnia sa, trăgînd cu coada ochiului. Era realmente fericit. Timpul și amintirile îl troieneau cu emoție curată și înaltă. Iașii, de care se ferise cînd venise timpul studiilor academice, preferînd Bucureștii, unde avusese credința că
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
îi oferiseră și șansa de a se bucura de prietenia unui om, de care avea să rămînă legat toată viața. E vorba de Corneliua Baba. Legătura lor trainică, de nimic tulburată vreodată, avea să fie stimulatorie pentru amîndoi. Era toamna anului 1993. După mulți ani Ion Irimescu și Doamna sa pășeau cu sfială și fericire pe străzile Iașilor. Îi troieneau amintiri, emoții, bucurii. Era o întoarcere în Eden. Nu mai întîlneau oamenii de altădată, orașul se schimbase destul de mult, dar cei
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
de a se bucura de prietenia unui om, de care avea să rămînă legat toată viața. E vorba de Corneliua Baba. Legătura lor trainică, de nimic tulburată vreodată, avea să fie stimulatorie pentru amîndoi. Era toamna anului 1993. După mulți ani Ion Irimescu și Doamna sa pășeau cu sfială și fericire pe străzile Iașilor. Îi troieneau amintiri, emoții, bucurii. Era o întoarcere în Eden. Nu mai întîlneau oamenii de altădată, orașul se schimbase destul de mult, dar cei doi regăseau acel duh
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
o casă modestă de țară, unde trăiesc de-a valma oameni și vietăți într-o înfățișare de început de lume. Domesticul și solemnul se împreună. Se oficiază parcă, dar firescul omenesc e și el în elementul lui. Meșterul împovărat de ani, iată stă să împlinească nouăzeci și cinci, își urmează netulburat ritualul zilnic. E ca un fel de rînduială de sihăstrie, respectată cu sfințenie, de la care nu există abatere. E un mod de a trăi, venit din necuprinderi de timp și
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
al lui pe trunchiul cel mare, și puternic și rămuros al artei sculpturale românești. E dimineață și meșterul este în atelierul său. Modelează, reflectează, primește prieteni. Povestește și își aduce aminte ce-a fost o viață de om, 95 de ani, din care 75 închinați, cum spune prietenul lui, Corneliu Baba, jocului cu iluziile. Muzele nu doar l-au vizitat în timpul acesta, dar s-au statornicit în sufletul lui ca la ele acasă. De multă vreme s-a grijit de trecerea
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]
-
oleacă mai multă căldură". Ajuns la rafinamente artistice și intelectuale, Ion Irimescu nu și-a uitat o clipă obîrșiile, rămînînd în esența ființei sale ceea ce s-ar putea numi, brîncușian, o cumințenie a pămîntului. Mormîntul de la Fălticeni a fost grija anilor din urmă, adică a timpului cînd omul simte că se apropie un ceas al plecării, ce nu trebuie să te găsească nepregătit. Dar preocuparea de căpătîi, necontenită de o viață, a fost lucrarea pentru dăinuriea veșnică prin artă. Una din
Întîlniri cu Ion Irimescu by Grigore Ilisei () [Corola-journal/Journalistic/14234_a_15559]