7,296 matches
-
Să mă tem oare de comparația cu poeții dinaintea mea? Rumoare în sală. Nu voi numi pe nimeni dintre cei în viață, ca să nu dau impresia că umblu cu lingușiri. Vipsania e din ce în ce mai conștientă de propria stare de disconfort. Se chinuie să o ignore, dar nu reușește. Spaima crește în ea. Știe ce urmează. Nu mai are nici un control asupra ei însăși odată ce simte pericolul. Mai ales cu atâta acuitate. Orice i se poate întâmpla acum. Respiră adânc și încearcă să
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
cu tine. Femeii îi zvâcnește inima în piept. Nu poate spune dacă de teamă sau de speranță. — Pui să se citească astăzi din lucrarea ta? întreabă Pupius Piso, încercând să depășească momentul de stânjeneală. — Nu, nu. A... a... altceva. Se chinuie să se exprime cursiv: — Am in... inventat trei li... litere noi, anunță în sfârșit victorios. Primul care-și revine din uimire e Calpurnius Piso: — Ce litere? Sulpicius Flavus răspunde în locul patronului său: — Prima este o digamma răsturnată pentru V-ul
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
revoltă Ganymedes. Lovește de câteva ori cu mâna peste bețișoarele de os legate cu o sforicică în jurul gâtului. Apucă unul și i-l vâră călărețului sub nas: — Vezi aici? E gravat numele meu. Răsucește bastonașul invers: — Uite! Citește! Pusio se chinuie în zadar să deslușească scrijeliturile. — Literele, știi ce înseamnă? — S... P... E... C... T..., silabisește rar germanul. Se uită întrebător către Rufus: — Un fel de gladiator spectator? întreabă ezitant. Nici vorbă! răspunde acesta. În urma unei victorii specta culoase, publicul a
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
îl iscodește un timp din priviri. În cele din urmă, spune ironic: — Ce pot să însemne mai multe voci topite într-una singură? Pusio se uită la el perplex câteva clipe. Răspunde cu glas nesigur: — Bucurie... sau mânie? — Vezi? se chinuie Rufus să surâdă. Și bucuria, și durerea sunt ca apa care se pierde în pământ sau ca vântul care suflă printre frunzele pădurii... Pusio îi întoarce vexat spatele. La rândul său, Rufus renunță să-l mai stârnească, chiar dacă i place
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
lână, nu de in sau mătase, cum poartă cochetele din ziua de azi, care-și petrec tot timpul împopoțonându-se în fața oglinzii. Nu neapărat pentru bărbații lor, e de la sine înțeles. Ieri însă era parcă altfel îmbrăcată... Mai sclipitor... Se chinuie să-și aducă aminte ce purta, dar gândul îi zboară la revolta izbucnită în timpul jocurilor de gladiatori. S-a revărsat Tibrul. De aici s-a iscat cearta. Principele încearcă de mult să protejeze orașul de inundații. Acum mai bine de
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
o fracțiune de secundă: — Da, calceii. În dimineața asta mergem la Ara Pacis și nu vreau să-mi mai pierd vremea descălțându-mă și încălțându-mă din nou. Bagă pe rând picioarele în pantofii din piele roșie, în timp ce băiatul se chinuie să tragă de limba de la spate ca să-i intre și călcâiele. Trece apoi cu îndemânare curelușele negre prin iglițe și le înnoadă zdravăn. — Prinde-le și cu lunula, cere stăpânul. Contemplă critic fibula de fildeș în formă de semilună din
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
la îndemână, turuie întruna, debitând cu un aer cutezător și vorbind fără nici o sfială. Nu spune mult, ci repede. Este fără dar și poate un copil inteligent, își zice, chiar precoce. Cunoștințele pe care le primește sunt însă găunoase. Se chinuie să arate că Ulise a fost filozof, deși argumentele pe care le aduce indică tocmai contrariul. Acum face din el un stoic, care nu admite decât virtutea și respinge plăcerile, neabătându-se din calea binelui nici măcar de dragul nemuririi, acum îl
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
și venit la tine... ăăă... Murmură intimidat: — Și-apoi... Se oprește încurcat. — Da? întoarce curios Tiberius capul spre el. — M-am apucat să scriu o istorie a Romei... Plautius Silvanus scoate un hohot de râs. Încă unul pe care-l chinuie talentul. — Și de partea cui ești, Pompeian, Ceasarian... sau a Libera torilor? Face cu ochiul către Nero: — Ori e mai prudent să te declari adeptul lui Augustus? — Să laud guvernul nu mi-e greu, răspunde Velleius ușor jig nit. Încerc
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
o urmeze. Ies din îmbulzeală. Când copiii sunt întâmplător întorși invers, cu picioarele în jos, adesea ducându-și brațele într-o parte și-n alta, sunt împie dicați, și atunci femeile nasc foarte greu. Murmură în surdină: — Așa m-am chinuit cu ăla micu’... Agrippa înțelege. ăla micu’ e Claudius Nero. Antonia i-o indică din ochi pe Agrippina cu Puppus în brațe: — Prorsa înseamnă „orientată înainte, care merge înainte“, adică naștere normală, iar Postverta, „orientată îndărăt“, pentru nașterile cu picioarele
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
Chiar, câte cupe murine din Carmania au mai rămas? Bunicul Herodes le aprecia diversitatea culorilor. Clipește des. — Ce-i? întreabă mirat Germanicus. — Nimic. Mi a intrat o musculiță. Nu e musculiță, ci un strop de lichid sărat pe care se chinuie să-l ascundă. Și-a amintit cum bunicul îl lua pe genunchi și-i arăta cu degetul înfășurările de vinișoare ce se fac fie purpurii, fie de un alb strălucitor, sau capătă o nuanță între acestea două atunci când - printr-o
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
strecurat în haine de ultima modă, Geraldine poate să nu aibă nici un dram de talent, și bărbații tot o adoră, iar redactorul-șef o consideră cea mai bună investiție a ziarului de la, mă rog, de la el încoace. Și ceea ce mă chinuie încă și mai tare e că Geraldine este singura femeie de pe aici pe care Ben o consideră demnă de atențiile lui. Geraldine nu este însă interesată, lucru ce face ca situația să fie cât de cât suportabilă. Desigur, într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
li-l dau pe Ben pe tavă? Cât de tare se înșală. ― Și cum a fost aseară? spune Geraldine tărăgănat, sorbindu-și cappuccinoul dintr-o cană de polistiren pe care și-a luat-o în drum spre serviciu. ― Bine. Mă chinui să nu zâmbesc, ca să nu-mi dezvălui sentimentele. ― Ați fost la internet cafeul ăla? Geraldine își strecoară limba afară, spre buza de sus, și linge de acolo ce a mai rămas din ciocolata spumoasă. ― Nu, Ben a avut de lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
în număr egal, acoperiți cu toții de ultimul răcnet din lycra: toți respiră adânc și-și contorsionează trupurile în poziții stranii. ― Nu sunt sigură că pot ține ritmul, gâfâie Jemima. Stă întinsă pe podea, cu picioarele date peste cap și se chinuie să facă în așa fel încât degetele de la picioare să atingă podeaua chiar deasupra părului. ― Te descurci minunat, spune Brad, și pare atât de relaxat. E întins chiar lângă ea, și parcă ar face asta în fiecare zi din săptămână
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
speria. Ce s-ar întâmpla atunci cu mine? ― JJ, îmi pare rău. Ai dreptate, am fost un egoist, dar n-o să se mai repete, îți promit. Brad arată ca și cum i-ar părea într-adevăr rău, pare sincer. Arată așa de chinuit de remușcări cum stă așa, cu capul în pământ, pare un băiețel, absolut vulnerabil și superb, încât trebuie să-l iert. Ce altceva aș putea face? Știu că probabil credeți că n-ar trebui să-l iert, că ar trebui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2027_a_3352]
-
avea obiceiul să-și lege încheieturile mâinilor înainte de a se culca pentru a nu cădea pradă poftelor trupești care îi asaltau cu înverșunare trupul vânjos. Astfel de pofte de care se lepădase pentru toată viața prin jurământ nu-l mai chinuiau atât de nemilos ca în tinerețe, dar misionarul își păstra și acum obiceiul ca seara, înainte de a cădea în pat ca un buștean o dată isprăvită rugăciunea, să-și lege încheieturile cu o funie la fel cum priponești un cal care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
tonul cu care îmi pusese până atunci întrebările acelea încuietoare: — Nu Știu nimic despre toate acestea. Mie îmi pare doar că sunteți un om viclean care a trecut peste mări și țări și a venit în Japonia, iar acum se chinuiește singur de dragul acelui Dumnezeu al său. Chiar credeți cu adevărat că Dumnezeu există? De ce credeți că Dumnezeu există? — Existența lui Dumnezeu nu poate fi explicată prin puterea judecății. Pentru că Dumnezeu își arată existența Sa neînchipuită în viața fiecăruia dintre noi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
crezare cuvintelor mele. Vor socoti adevărat legământul făcut de Stăpân de a-i primi bucuros pe padres, fără să-i prigonească. Fiindcă acum fețele bisericești din Spania nu pun la îndoială cuvintele celor care spun că Japonia ucide creștinii și chinuie preoții. Samuraiul îl privea pe Velasco scrutător. Misionarul văzu pentru prima oară cum se așternea supărarea pe chipul acestui om care era întruchiparea supușeniei. — Padre, zise samuraiul cu voce tremurătoare. De ce nu ne-ai vorbit despre asta în Nueva España
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
al Guadalajarei și am trecut prin orașe precum Zaragoza și Cervera îndreptându-ne către Barcelona. Vântul sufla tăios și aerul era rece. Privindu-i pe japonezi înaintând tăcuți, o durere de nespus în care se amestecau vinovăția și remușcarea îmi chinuia sufletul. Chipurile lor de nepătruns mă mâhneau și mai tare. Mi se părea chiar că eram unul dintre profeții mincinoși ai lui Israel care-și purta poporul într-o călătorie fără de țintă și fără de sfârșit. Chiar dacă ajungeam la Roma, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
Ștefan să moară ucis cu lovituri de pietre. Ascultam cuvintele lui înmărmurit. Nu-mi trecuse niciodată prin minte că asemenea vorbe ar putea ieși din gura cardinalului. Cu ochii în pământ, șopti întristat ca pentru sine: — Gândul acesta... m-a chinuit mereu. Vorbiți despre nedreptatea pe care se întemeiază această orânduire? — Întocmai. — Așa merg lucrurile la Vatican? — Nici eu nu înțeleg de ce. Însă, atâta vreme cât port pe umeri această răspundere, n-am încotro decât să mă port și eu față de credincioșii japonezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
moarte pe care Biserica nu-l îngăduie nici în ruptul capului. Pentru aceia care și-au luat viața Biserica nu îngăduie împlinirea ritualului de înmormântare. Dar în acele clipe nu-mi mai păsa de asemenea precepte bisericești. Știam cât se chinuise Tanaka în timpul călătoriei. Știam și cu ce fel de gânduri în suflet rătăciseră până acum Tanaka, Hasekura și Nishi. Știam și de ce fusese nevoit Tanaka să-și spintece vintrele cu sabia mică. Așa cum n-am putut să nu mă îngrijesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
s-ar fi reîntâlnit cu niște rude de sânge pe care nu le mai văzuse de o viață. — Am crezut că n-o să vă mai văd niciodată... zise el, dar se opri brusc. Își puse mâna pe piept și se chinui să respire. Nu vă faceți griji! O să-mi treacă într-o clipă, într-o clipă. Însă, trecu ceva vreme până când își reveni. Soarele răsărise pe de-a întregul și razele sale se răspândeau molcom peste lac. Dogoarea zilei se statornicise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
de peste fluviu treceau căruțe și camioane, bărbați, femei și copii. Căruțele trase de catâri se opinteau pe malul abrupt dinspre pod, și soldații dădeau o mână de-ajutor, trăgând de spițele roților. Camioanele urcau podul și plecau, iar țăranii se chinuiau să meargă prin praful care le ajungea la glezne. Doar bătrânul stătea, pur și simplu, acolo. Era prea obosit ca să meargă mai departe. Misiunea mea era să trec podul, să cercetez celălalt capăt al său și să văd până unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
mulți câini se repeziră la ei. Indienii Îi goniră. La fereastra primei colibe de pe marginea drumului strălucea o lumină. O bătrână stătea-n ușă, ținând o lampă În mână. Înăuntru, pe o laviță de lemn, zăcea o indiancă tânără. Se chinuia să nască de două zile. O ajutaseră toate bătrânele din rezervație. Bărbații ieșiseră-n drum și fumau, ca să n-o mai audă văitându-se. Țipă exact când Nick și indienii intrară, urmându-i pe tatăl lui și pe unchiul George
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
cezariană cu briceagul și s-o coși cu gută de trei metri. Unchiul George stătea sprijinit de perete, privindu-și brațul. — Ești tare, ce să mai zic. — Hai să ne-ocupăm puțin și de fericitul tată. De obicei ei se chinuie cel mai tare când vine vorba lucruri din astea. Trebuie să recunosc că a fost destul de calm. Dădu la o parte pătura de pe capul indianului. Când Își trase mâna Înapoi, era umedă. Se urcă pe marginea patului de jos, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
la mal. Traseră barca pe plajă și Nick scoase o găleată plină cu bibani vii. Peștii Înotau În apa din găleată. Nick prinse trei dintre ei În mâini, le tăie capetele și Îi curăță de solzi, asta cât Marjorie se chinui să prindă și ea unul, apoi În cele din urmă, reuși să prindă un biban Îi tăie capul și-l curăță. — Nu trebuie să le scoți Înotătoarea de pe spate. Merge și așa ca momeală, dar e mult mai bine dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]