5,962 matches
-
mesajului: propoziții scurte, fără sintagme idiomatice, adevăruri verificabile. Centrul de Cultură din Cascais este foarte nou. A fost inaugurat la 15 mai a.c., pe locul unei mănăstiri din secolul al XVII-lea, de unde deducem că ne numărăm printre primii turiști. Edificiul, proiectat de arhitectul Jorge Silva, dispune de un spațiu amplu, modern și multifuncțional, adaptabil celor mai diverse activități culturale. Principalul punct de interes al așezământului, în acel moment, este expoziția de fotografie braziliană a artistului José de Paula Machado, pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
de jos. Cinci sute de ani mai târziu, zona a fost reconstruită de Joséph Bonaparte, fratele împăratului Franței. În celălalt capăt al pieței, de unde începe strada Mayor, descopăr Casa de Correos - o poștă străveche, datând din 1768. Turnul din vârful edificiului are un ceas cu patru fețe - cel mai faimos orologiu al orașului. În fața lui se adună madrilenii, pe 31 decembrie, la bătaia gongului de la miezul nopții, pentru a întâmpina Anul Nou, cu focuri de artificii, râuri de șampanie și explozii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
femeile care dejunează pe asfalt” și le spune ceva despre ornamentele celor trei uși de la intrare. Locul în care se află el, continuă pictorul c-un aer de cunoscător, e cel mai potrivit pentru a observa atent întreaga fațadă a edificiului. Englezoaicele îi dau dreptate și-l servesc cu un sendviș. VITALIE CIOBANU: Căile de urcuș spre cartierul Montmartre sunt înțesate de mici birturi, unul mai cochet decât celălalt, având fiecare o decorație unică și un ecleraj îmbietor. Deși celebritatea colinei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
greu sau deloc asimilați. Clădirea Parlamentului European - înaltă, beton și sticlă, cu o cupolă rotundă, ușor alungită, contrazicând flagrant vechea arhitectură a locului -, un enorm abces fluorescent, apărut în preajma Parcului Leopold. Conciergeria parcului, o clădire cu două caturi, probabil un edificiu remarcabil pe vremuri, acum pare o construcție mică și tot mai anonimă. Reușim să prindem câteva secvențe din meciul românilor cu portughezii, la o cafenea în care e instalat un televizor mare pentru clienți, dar dacă nu comanzi ceva, stăpânul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
la 15 minute de mers pe jos. E o veche, spectaculoasă și foarte respectabilă clădire, pe care o revezi, sub chip de emblemă a ținutului, pe toate afișele și prospectele turistice ale urbei, contrastând cu arhitectura modernă, care luat locul edificiilor distruse în timpul războiului. Am ajuns la primărie cu întârziere, ajutându-i pe cei doi cameramani germani care însoțesc Trenul Scriitorilor să-și tăbârcească sofisticata aparatură. Un cuplu simpatic, nonconformist, aș zice: Margarete Kreuzer și carsten Geissler. El (originar din fosta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
că s-a lucrat superficial, amatoristic. Cineva a avut o idee bună, dar nu a avut răbdare să vadă ce vor face alții cu ea. VITALIE CIOBANU: Solidaritatea latină ne obligă să vizităm și pavilionul Italiei, din imediata vecinătate. Un edificiu mai restrâns pe orizontală, dar cu mai multe niveluri, etalând o arhitectură libertină. Spectrul de exponate impresionează: automobile, utilaje electronice, o galerie de artă, sculpturi ale maeștrilor renascentiști, splendori culinare etc., și peste tot, ecrane supradimensionate pe care se succed
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
teutonilor, Heinrich von Wilnowe... Atacat, incendiat, asediat de nenumărate ori, castelul a avut cel mai mult de suferit de pe urma „eliberării” din 1945. Wanda-Iadwiga subliniază lucrul acesta de la începutul excursiei, când, la intrare, privim niște panouri cu fotografii și desene înfățișând edificiul în diferite epoci. Frumos și măreț altădată, castelul, într-adevăr, arată ca o ruină după „eliberarea” sovieticilor. Periplul prin castel este fascinant. O organizare a vieții - și asta în Evul Mediu! - care ar trebui să trezească invidia edililor din multe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
puțin în pantă, salut statuile de bronz ale celor patru mari maeștri ai Ordinului Teuton, foști, importanți stăpâni ai castelului, înțepeniți în diverse atitudini - Hermann von Salz, Siegfrid von Feuchtwangen, Winrich von Kniprode și Albrecht Hohenzollern -, și trec podețul spre edificiul superior, Citadela. Nimeresc într-o curte mult mai mică, înconjurată de jur-împrejur de ziduri cu portic: sunt galerii dispuse pe trei niveluri, pe care le străbați învârtindu-te în patrulater. În mijlocul strâmtului perimetru se află o fântână de lemn, zăvorâtă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
albinoși, cu frunți ridate și obraji scofâlciți, și femei în pantaloni. Apar însă și tineri, și copii cu rucsacuri. Nu mi-am imaginat că sunt atât de mulți turiști la castel, ieșiți din case pe o vreme ploioasă. Cercetez încăperile edificiului. Sală după sală, adăpostind mici muzee de obiecte prețioase: sculpturi, crucifixe, veselă de argint, aur și porțelan, icoane, sipete, straie cusute cu fir etc. Un adevărat labirint, care, desigur, așa cum îi stă bine unui loc fermecat, se dovedește mult mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
pildă, Brașovul a purtat într-o anumită perioadă numele lui Stalin. În centrul orașului, în mijlocul unui maidan pustiu, tronează o clădire enormă, nefinisată de aproape 25 de ani, care fusese destinată fostului Soviet Suprem al regiunii. Localnicii vorbesc despre acest edificiu ca despre ceva necurat, ca despre un monstru (un fel de „Casă a Poporului”). Aflu că o firmă canadiană a cumpărat acum câțiva ani această clădire pe un preț de nimic - valoarea unui apartament la Moscova -, investitorii promițând că vor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
dă lista victimelor. Casa-muzeu „Janis Rainis“, cel mai cunoscut scriitor al literaturii letone, declarat „Omul secolului XX în Letonia”. Foarte impresionant Muzeul Ocupației Letoniei - 1940-1991, fondat în 1993 și amplasat lângă Casa Capetelor Negre - denumirea istorică a vechii primării. Un edificiu rectangular, care administrează memoria recentă a letonilor într-o manieră apropiată locuitorilor din Ypres, dar fără detașare postmodernă - nu este deocamdată cazul într-o fostă republică sovietică. Muzeul Ocupației din Riga adună probe cutremurătoare - în imagini și documente - ale crimelor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
45 de ani, pare mai curând stingherit de însemnele funcției sale, pe care le-a pus cu această ocazie, între care și un breloc de aur. Intervine un moment amuzant: o tânără ne spune, pe scurt, câteva date despre pitorescul edificiu în care ne aflăm. Cel care i-a așezat temelia a fost tânărul Thomas, personaj important în istoria Estoniei, cvasimitologic. Când fata, îmbrăcată în costum național, rostește numele strămoșului venerat, asistența scriitoricească își ațintește ochii spre Thomas Wohlfahrt, conducătorul Trenului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
cu trecutul medieval al Poloniei, un trecut amestecat cu reminiscențe germane, conservate cu grijă. Acum, aici, la Varșovia, peisajul urban din preajma hotelului nostru exprimă efortul localnicilor de adaptare, mai dificilă, la o istorie mult prea recentă: pe de o parte, edificii noi, rectangulare, din beton și sticlă, sau altele, renovate, cărora li s-a dat un glamour occidental și, pe de altă parte, impunătorul Palat al Culturii și Științei - o clădire „turnată” după model sovietic. Nu știu dacă au lucrat chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
și în gesturile lor simple. Sunt grăbiți, stau la rugăciune doar vreo 10 minute, suficiente pentru a-l asigura pe Dumnezeu de credința lor pentru ziua de astăzi... Nu-mi pot reprima impulsul să vizitez Palatul Culturii și Științei - un edificiu uriaș, în stilul stalinist-victorios, cu fațete/blocuri dreptunghiulare care cresc unele din altele, construcții cum există destule la Moscova. Clădirea e opera unor arhitecți sovietici, construită între 1952-1955, și a simbolizat (poate mai simbolizează) prietenia polono-sovietică-rusă. Mai mult: a purtat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
piatră, granit și sticlă, probabil, de curând renovate, dându-ți senzația de putere, echilibru și opulență. Clădirile nu sunt înalte, dar par foarte temeinice. E proaspăt și curat pe stradă, nici un pic de noroi, o plăcere să deambulezi. Șirul de edificii rectangulare este întrerupt, la un moment dat, de o piață, mai slab luminată, în care perspectiva se diluează, la propriu, din cauza ploii ce nu mai contenește. Zăresc aici, învăluite în umbră, câteva clădiri istorice - seamănă cu două catedrale, deosebit de impunătoare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
rămas nimic din vechile aranjamente, doar un imens maidan răscolit de buldozere. După război, locuitorii orașului au transformat piața din fața Reichstagului într-un câmp cultivat, acoperindu-l cu straturi de zarzavaturi, pe care le pliveau cu spatele la imensa clădire delabrată. Acum, edificiul, renăscut din propria cenușă, a devenit sediul Parlamentului Germaniei reunificate - Bundestagul. S-a investit enorm aici, ca și în noul cartier rezidențial. Vechea cupolă distrusă de proiectile a Reichstagului a fost înlocuită cu o superbă calotă de sticlă, transparentă, ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
Adonis (Siria). Părăsesc recitalul după ce ascult două poezii cântate de poetul nigerian. E acompaniat de niște tobe, iar în spatele său, pe un ecran, e proiectat un rug... Impresia de neuitat a serii este clădirea noului Sony Center, care pare un edificiu din viitor, rătăcit în ultimul an al mileniului doi. Seamănă cu o uriașă navă spațială, luminată de proiectoare puternice și stropită la bază de havuzuri multicolore, care își măresc sau coboară jeturile de apă în funcție de prezența mulțimii. Iată, îmi zic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
din est ale Germaniei, care astăzi sunt integrate în Polonia. Însă polonezii care au preluat aceste orașe după război, Breslau din Silezia (Wroclaw astăzi), Danzig (Gdansk astăzi), au păstrat cât de cât tradițiile vechi ale orașelor, au și reclădit unele edificii vechi germane, n-au ras totul cu buldozerul, ca la Kaliningrad. Au încercat să păstreze ceva din spiritul cultural și din tradiția medievală a acestor orașe, înțelegând că nu poți să pornești de la zero în viața aceasta. - Întâmplător, Polonia e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
eram departe de a ne fi constituit într-o colectivitate atât de masivă, de compactă precum cea românească modernă și eram lipsiți totalmente de arma - poate cea mai redutabilă în lupta contra invadatorilor de orice tip: limba, litera scrisă și edificiul triumfător al literaturii și artelor, ceea ce se cheamă cu un termen tehnic și pe care eu nu-l agreez în mod special: suprastructura! Nu, să nu se creadă încă o dată că vreau să minimalizeze sau să calomniez lupta pe care
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
citit Ulysse al lui Joyce, a afirmat că „nu se mai poate scrie roman după acesta!”, a pornit, în Occident mai ales, un val de scepticism și de „aer de înmormântare” a acestui gen pe care însă se sprijină întregul edificiu al literaturii. „Aer” și zeflemele ajutate și de „victoriile” suprarealismului, care, din „copilul teribil și ironizat” la începutul secolului XX, a devenit tot mai mult „noul tiran al literelor”, nesuportând în afara sa și a artei sale nici un alt tip, nici o
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
acea facultate de neînvins a spiritului care se bazează pe speranță! Dar nu o speranță măruntă, îngustă, care se năruie aproape zilnic, cu fiecare apus de soare, ci acea „iluzie” gravă ce zidește piramide și cucerește zeii! Cea care construiește edificiul de cristal al literaturii, semnul de neconfundat al existenței unui individ, a unei națiuni. Eu exist nu atât prin istoria vieții și a carierei mele, cât, mai ales, prin acele cărți ale mele, numite romane, care au reușit - și în măsura în care
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
evanescență precoce după deces? Credeați că Egiptul faraonilor, cu mormintele și piramidele lor, înseamnă o dezmințire de la această regulă? Ea a ocupat spațiul și timpul, fără a-l sacrifica pe unul celuilalt, așa cum facem noi ăștia care acceptăm nepăsători ca edificiile noastre high-tech să fie făcute praf și pulbere după nici treizeci de ani. Nu trebuie să aducem la disperare Clubul Mediteranean, de acord. Ce-i drept, coloșii muți de la Gizeh, medium obez și fără mesaj, ne impresionează fără a ne
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
îmbătrânește apoi ca o verucă ce nu mai poate fi operată. Ceea ce atenuează această disparitate permanentă este înălțimea uniformă a clădirilor, consecință a interdicției britanice de a depăși nivelul a trei etaje, precum și placarea cu piatră de Iudeea, care dă edificiilor publice și private aspectul de lejer bosaj și o aceeași culoare elegantă și plăcută, amintind parcă de cretă, la atingere. Dar impresia de simfonie, pe vreme bună și când nu bate vântul dinspre pustie hamsinul -, este dată de limpezimea aerului
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
614; parțial reclădită sub împărații bizantini, reconstruită de către cruciați, greu încercată de un seism în 1543, de un incendiu în 1808, de un cutremur de pământ în 1927, și finalmente restaurată cu începere din 1955. Este de asemenea sigur că edificiul a cărui ușă a rămas închisă secole de-a rândul a figurat și la rubricile grilaje, șicane și lacăt, cu atât mai mult cu cât zeci de călugări, sătui să tot plătească taxele de intrare impuse de turci, au ales
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
de cincisprezece veacuri, n-au pus niciodată cheia sub preș, lipsind de aici. Confiscarea trusoului de chei a fost cel mai bun mijloc găsit de califii succesivi de după plecarea perșilor, în 629 (când a avut loc și prima restaurare a edificiului construit de Constantin) pentru a împiedica vărsarea de sânge între creștini. Așadar, niște musulmani sunt cei de care depinde intrarea noastră în cea mai sfântă incintă, intrare pe care, în caz contrar, copiii Mariei și-ar disputa-o cu toate
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]