4,047 matches
-
Nu știu din ce experiențe ale strămoșilor s-a sedimentat, dar ea trăiește în mine. Și în mulți dintre noi. De aici ușurința complicităților, a dezicerilor, a șovăielilor. În fond, cred, tot un fel de teamă reprimată sub această funciară neîncredere. Minciună. A început să-mi povestească ce văzuse. Cum venise mașina. Cum coborâseră milițienii, cum omul acela se opusese, cum se agățase nevastă-sa de el, cum au lovit-o, cum a rămas în zăpadă acolo, în fața porții, leșinată, cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
ceva anume. Nu auzisem de manipulare pe atunci. Credeam că totul este o confruntare de interese. Că oamenii mari sunt un fel de păpuși manevrate mereu de alții mai puternici. Teama mea de implicare, lipsa unor credințe profunde, prudența și neîncrederea mă făceau să gândesc în felul acesta păcătos. Fără să mă întreb, în fond, pe mine cine mă manipula? Credeam că sunt prea neînsemnat să fiu mânuit de altcineva. Eram și eu plin, ca mulți alții, de ideea că totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
bine. Nu putem, pentru că nu avem! Dar să ne gândim câți oameni din lume le au din belșug pe toate acestea și totuși suferă. Câte motive de a suferi pot avea oamenii! Boli incurabile, moartea celor dragi, singurătatea, divorțul, frica, neîncrederea... lipsa de dragoste, ura... supărări, nereușite... Deci, unii suferă foame, lipsuri, frig - alții suferă din motivele mai sus indicate. Dacă în cazul celor dintâi îi putem ajuta, oferindu-le bunuri materiale, celor din urmă le putem oferi atenția, zâmbetul, compătimirea
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
care ea a hotărât că este nebunește Îndrăgostită. Unul pe care Încă nu-l cunoaște. Îl cheamă Giles... care era numele de familie? Giles Monterey, așa. Ea Îi spune „Bărbatul-de-negăsit-pe-Google“. Hunter se uită la mine preț de o secundă, cu neîncredere În priviri. Era ciudat. Apoi râse: —Proaspăta Divorțată și Bărbatul-denegăsit-pe-Google! Sună ca și cum ar fi perechea perfectă. Prevăd o poveste de dragoste uluitoare, căsătorie și mai mulți copii, ca să se joace cu ai noștri. Ha! Ha! Ha! —Lauren nu se va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
-
Hunter. El este. —Despre ce vorbești acolo? — Tipul Însurat al Sophiei. Este vorba de soțul tău. Ea zice că el este Îndrăgostit până peste cap de ea, ca pe vremea când erau la Dalton. M-am uitat la ea cu neîncredere. Ce naiba spunea ea acolo? De unde știi tu asta? am articulat, de-abia scoțând un șoptit spart. Marci și-a pironit ochii În pământ, ca și cum ar fi studiat imensele margarete imprimate pe covorul de la Soho House, și apoi s-a uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
-
puncte” pentru a fi „eligibil” ca „manager” în proiecte bine plătite. „Menirea pedagogică” devine desuetă, iar educația cen trată pe student, o simplă retorică legitimatoare - sau, eventual, o inițiativă privată. În fine, tot sistemul derivă din și se justifică prin neîncredere instituționalizată. Prestigiul devine rating de fiecare zi, competența trebuie justi ficată cotidian. Nimeni nu e mai presus de audit - ceea ce înseamnă însă și că fiecare trebuie să poată combate, permanent și în termeni de audit, prezumția nerostită de impostură. Sînt
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
a anomiei să se decom penseze, pentru ca revolta fără motiv să capete un motiv. Mă așteptam să îl ofere un lider charismatic din opoziție. L-a oferit liderul Puterii. Ia să vedem, și-a spus acesta, în băltoaca asta a neîncrederii și disperării, a mai rămas vreun român în viață în care toată lumea să aibă încredere și de la care să mai spere ceva ? A căutat ce a căutat și l-a găsit pe ardeleanul Arafat. Drept care l-a disprețuit și pe
Scutecele naţiunii şi hainele împăratului: note de antropologie publică by Vintilă Mihăilescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/609_a_1340]
-
ora unu i-l aduseră pe Nicu, tropăind, încadrat de doi soldați. Băiatul își rotea ochii în toate direcțiile, a fugă, iar când văzu că nu există scăpare, îl privi pe conu Costache drept în față, cu un soi de neîncredere cercetătoare. Gura, cu buze subțirele, o avea strânsă și dreaptă, ca un om care tocmai a îngițit o nemeritată ofensă, dar se stăpânește demn. Costache își mască brusca bună dispoziție. Băiatul își ținea chipiul de cozoroc, în stânga, și se mișca
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
prietenie frățiorului meu, Jacques a fost fericit și, înainte să aprindem lumânările din brad, îi străluceau ochii în întuneric, ca agatele. Acum îmi dau seama: Jacques a moștenit ochii de agată neagră ai mamei, iar eu m-am ales cu neîncrederea strămoșească în ochii verzi. Papa nu s-a întors încă. Oare o să primesc mâine un răspuns? 6 Marioara se uita cu multă îngrijorare la fratele ei mai mic, deși mai înalt. Alexandru ieșea să fumeze, mânca iute ce i se
Viața începe vineri by Ioana Pârvulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/586_a_1309]
-
care se vând gata tipărite. Omul s-a născut pentru dragoste. Între timp însă au apărut alte priorități. Adevărul e că Don Juan nu a avut șansa unor baricade de tip Isolda ori Julieta. Femeia frumoasă trebuie să lupte cu neîncrederea soțului mai mult decât cu intrigile dușmanilor. Cu trecerea timpului, iubirea devine asexuată. Iubirea este o chestiune de explozie, nu de antrenament. Ideile sunt precum amantele. Trebuie agitate mai întâi. Iubirea - acest filament al vieții. Femeile inteligente își transformă amanții
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
se iubesc, vă rog să mă credeți. Și când ne-am căsătorit noi, argumentă Bidaru, unii s-au opus, dar până la urmă dragostea ne-a unit. În timp ce-și ținea pledoaria în favoarea iminentei căsătorii, observă cum o grimasă de neîncredere apăru pe obrajii doamnei Borza care-și schimbaseră culoarea, deveniseră mai livizi, privirea i se întunecase brusc ca după o mare înfrângere, parcă ar fi vrut să le spună: Am avut mare încredere în voi, însă acum m-am lămurit
by ANTON PETROVSCHI BACOPIATRA [Corola-publishinghouse/Imaginative/944_a_2452]
-
imităm. — Tu îi imiți, spuse Souad cu blândețe și vădită dragoste în glas. Te străduiești să-i ajuți și să-i înțelegi pe beduini, te preocupă problemele lor și scoți și bani din buzunar pentru asta - dădu din cap cu neîncredere. Cât îți datorează și când or să-ți dea banii înapoi? De luni de zile nu văd un cent din solda ta, deși presupuneam că aici o să facem economii - îl întrerupse cu un gest. Nu. Nu mă plâng. Mi-ajunge
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
se întâmplă ceva, preiei comanda, preciză. Malik nu trebuie s-o preia sub nici o formă. E clar? N-aveți grijă. Săltând din piatră-n piatră, alunecând și cât pe ce să se prăbușească în gol, locotenentul ajunse jos, studie cu neîncredere crusta de sare subțire și, conștient că oamenii săi îl observă, își luă inima-n dinți și porni cu pas hotărât spre silueta îndepărtată a călărețului, rugându-se Cerului să nu se spargă dintr-o dată placa de sare sub picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
din întunericul bucătăriei. Era un targuí înalt, foarte slab, cu un litham de culoare închisă care-i acoperea fața, o pușcă într-o mână și o spadă lungă în cealaltă. Se opri în tindă. — Sunt morți, spuse. îl privi cu neîncredere. — Morți? repetă prostește. Toți? — Toți. — Cine i-a omorât? — Eu. Se apropie, fără să dea crezare celor auzite. — Tu? întrebă, clătinând din cap ca și cum ar fi respins ideea. Vrei să-mi spui că tu, fără ajutorul nimănui, ai omorât doisprezece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
într-unul din forturile noastre, să taie gâtul a paisprezece oameni, să-l elibereze pe cel mai periculos dușman al statului și să dispară cu el într-un deșert ce se pare că e „al lui“ - dădu din cap cu neîncredere. Se presupune că deșertul este „al nostru“, domnule colonel. Că întreaga țară se află sub jurisdicția armatei și a forțelor de ordine. — Țara se compune din nouăzeci la sută deșert, Excelență, interveni generalul comandant al regiunii, pe același ton de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
nu s-a întors din aceste locuri. Nimeni n-a numărat zilele de nisip, nici zilele de „pământ pustiu“. — Atunci mergem spre moarte? — Faptul că nimeni n-a reușit nu înseamnă că nu se poate face. Dădu din cap cu neîncredere: — Mă uimește această încredere pe care o ai în tine însuți, zise. Mie începe să-mi fie frică. — Frica e cel mai mare dușman în deșert, veni răspunsul. Frica duce la disperare și la nebunie, și nebunia duce la stupiditate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
pui de curvă - își potrivi din nou ochelarii, acum perfect curați, și-l observă pe Gacel cu interes reînnoit. Chiar ai străbătut „pământul pustiu“ din Tikdabra? vru să știe. în fața răspunsului mut, scoase un șuierat scurt ce voia să exprime neîncredere sau admirație. — E fantastic! exclamă. Realmente fantastic... Ai aflat că Abdul-el-Kebir e la Paris? îl sprijină francezii și e foarte posibil ca tu, un targuí analfabet, să schimbi cursul istoriei țării noastre... — Nu mă interesează să schimb nimic - răspunse, întinzând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
trecu pragul ușii de ieșire, oprindu-se la capătul monumentalei scări largi, ca să admire întinsa piață și clădirile masive care o înconjurau. îl copleși zidul de ferestre, uși și balcoane ce închidea aproape ermetic piața și clătină din cap cu neîncredere când simți diversitatea izurilor puturoase, absolut necunoscute lui, ce îl asaltară ca niște cerșetori înfometați care îi așteptau nerăbdători sosirea. Nu era miros de sudoare omenească, de excremente sau de animal mort și putrezit. Nu era nici mirosul de apă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
în marele meu talent, motiv pentru care i-au zis lui nea Onuț că el, și numai el, crease poezeaua și melodia, iar noi, mucimea cartierului, n-am făcut decât s-o zdrăngănim, s-o îngânăm la fereastra locatarilor. Sincer, neîncrederea inițială a oficialilor care mă premiaseră m-a rănit mult. Noroc de nea Onuț care, bucurându-se de toată încrederea și stima lor, i-a convins că eu și numai eu un talent care se naște rar, foarte rar, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
Cum să dorm cu femeia aceea și stomacul ei?“, ca să și-l amintească pe domnul Peters pândind din colțul lui Întoarcerea fetei ca să-și reia micile lui plăceri inofensive. — Trebuie să iei cușeta mea, zise el. — Cum? La clasa Întâi? Neîncrederea și speranța ei Îl făcură să se decidă. Se hotărî să fie princiar la scară orientală, aruncând cu daruri scumpe fără să ceară, fără să dorească nimic În schimb. Parcimonia era ceea ce se reproșa În mod tradițional celor din rasa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
și n-ar invita-o pe fata asta să-și anuleze contractul și să ia locul lui Janet ca Însoțitoare plătită? — Ești atât de drăguță! spuse ea cu voce tare. — Drăguță, spuse Coral Musker, dar nici un zâmbet nu-i Îmblânzi neîncrederea. Să nu exagerăm. Scumpa mea, ești atât de amabilă și de bună! Să știți că sunt. Ea vorbi cu o undă de vulgaritate care ruină pentru moment viziunea domnișoarei Warren. Coral Musker spuse cu aviditate: — Lăsați la o parte chestia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Le voi spune că bem În sănătatea iubitei mele. Mult timp rămaseră tăcuți, adăstând asupra cuvântului și sugestiei sale de confort și permanență, aproape de respectabilitate. Apoi ea clătină din cap: — E prea frumos ca să fie adevărat. Dar expresia ei de neîncredere se pierdu În șuierul aburului și scrâșnetul roților ce se puseră În mișcare. În timp ce cuplajele dintre vagoane se Întinseră și semnalul, având acum o lumină verde, trecu În smucituri lente prin fața lor, Josef Grünlich spunea „Sunt președintele Republicii“. Se trezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Apoi Îl imploră: — Așteptați-mă o clipă! Mi-am pierdut batista. Silueta Înaltă și subțire se aplecă asemeni unei perechi cenușii de foarfece, se puse În genunchi și pescui batista de sub bancă. Stângăcia lui o făcu să zîmbească. Uită de neîncrederea ei și-i mulțumi cu exagerată recunoștință. Ieșind, el păși cu capul aplecat, ca să evite zăpada, zâmbind singur. Unul din soldați Îi conducea și celălalt mergea În urmă, cu pușca scoasă de pe umăr și baioneta pusă. Vorbeau Între ei peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
există țara tribului crow. Făcu o pauză: Nici tribul crow... Probabil că peste câțiva ani, se va spune. „Nu mai există selva yubani-lor. Nici yubani nu mai există“. — Probabil. Dar știți un lucru, părinte? Cu tot pesimismul meu... Cu toată neîncrederea mea, în adâncul ființei mele rămâne speranța că, într-o zi, specia umană va ieși din starea ei de amnezie și va întreba: Unde este pământul care va trebui să-i hrănească pe fiii fiilor noștri? Plesni din limbă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
dispus la fugă decât la ofensivă. Îi făcu un semn să se apropie, îi arătă solul din fața lui și destupă o sticlă de bere. — Vino! Nu e nimeni... „Tzanza“ i-a pus pe fugă. Vrei una? Indianul privi sticla cu neîncredere. Observă cum bea el direct din sticlă și încercă, dar se înecă de îndată și începu să tușească și să scuipe. — Îți place...? Indianul yubani încuviință fără să înceteze cu tusea. Când se liniști, căută de jur-împrejur până descoperi o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]